Viață&co

Postpartum

fotografii de Felicia Simion

Publicat pe 18 octombrie 2021

POSTPARTUM e un proiect în desfășurare, care pornește de la propria-mi experiență cu depresia postnatală, o călătorie complicată, timp de doi ani de zile. Proiectul relatează poveștile a 22 de mame a căror maternitate a fost afectată de același tip de depresie, și evocă dificultățile, întrebările, emoțiile și trăirile lor din perioada postpartum.

*

La două luni după ce am născut-o pe Aurora, am fost diagnosticată cu depresie postpartum cu elemente psihotice. Printre simptomele pe care le-am experimentat au fost anxietatea constantă, frica (chiar sentimentul de groază), gânduri intruzive, „negre", adeseori obsesive, atacuri de panică, tristețe adâncă, sentimentul pierderii sinelui. Pe parcursul a doi ani, am consultat opt medici psihiatri, am fost spitalizată de trei ori, am încercat nouă tratamente psihofarmacologice și am călătorit până la Oxford și Madrid pentru a-mi pune speranțele într-un tratament experimental pentru depresie. Aproximativ un an și jumătate din lupta cu depresia s-a suprapus cu contextul pandemic, ceea ce a accentuat, cumva, criza. M-am izolat de oameni, de activitatea proprie profesiei, și asta aproape m-a dărâmat.

Sunt Felicia și fetița mea m-a numit pentru prima oară „mami” atunci când avea 2 ani și 2 luni.

Depresia postpartum a fost cea care a dat cu mine de pământ și mi-a testat toate limitele, care m-a făcut să vreau să chem salvarea de n ori, să-mi chestionez propria judecată, să mă îndoiesc de toate gândurile, să-mi doresc să fiu altceva, sau altcineva, oricine altcineva – florăreasa din cartier, cerșetorul de la colțul străzii, doamna aceea cu cumpărăturile la subraț – sau să nu mai fiu deloc.

Am vrut să fiu acea mami. Mami cu M mare. Mami care știe de toate, poate de toate, suferă de toate. Mami care se uită pe sine, mami-fără-de-sine. Mami din reclame, mami din povești, mami de pe Instagram.

Și a venit viața și m-a făcut atât de mică.

Au fost dăți, și nu puține, când am crezut că, dacă nu mă concentrez suficient de tare și nu mă țin suficient de bine, pierd contactul cu realitatea. Număram obiecte de culoarea verde, atingeam cu podul palmei pereții casei, citeam Mary Poppins cu voce tare, dansam Călușul cu toată ființa mea, numai să nu ies din concret.

La doi ani și două luni de la declanșarea depresiei suntem aici. Sunt mami cu m mic și asta mă face fericită. Aurora a crescut; vocabularul ei se lărgește pe zi ce trece, iar buclele se îndesesc cât vezi cu ochii. Acum privesc detașat propria-mi poveste, ca și când a trăit-o altcineva, nu eu – poate florăreasa din cartier, cerșetorul de la colțul străzii, sau doamna aceea cu cumpărăturile la subraț…

Felicia Simion

 

**

Lavinica Mitu

Sunt mamă și nu am mai dormit de patru luni. Mai bine de douăzeci de ore din douăzeci și patru trăiesc într-un pat. Întăresc perna în formă de „U” cu o alta rotundă la spate, iar sub brațul pe care țin copilul pun una dintre pernele mici cu romburi multicolore. Ziua doarme în reprize scurte și dese. Pot merge la baie când am nevoie. De mâncat mănânc în pat. Uneori citesc. Mă uit la filme. Fără sonor. Mi-e dor de voci și de muzică. Plânge puțin. Și doar dacă îi scot sânul din gură. Câteodată mă mușcă cu gingiile, îmi roade sfârcurile, mă zgârie până la sânge. Linii fine, subțiri. Doare. Și aș vrea să doară de o mie de ori mai mult, dacă asta ar însemna să mă lase să mă odihnesc măcar câteva ore, întinsă în tot patul, pe burtă. Să dorm de-adevăratelea, fără să mă doară spatele, mâinile, abdomenul, sânii, gâtul. Fără să mă mișc, fără să tușesc, fără să visez, fără să simt cald sau frig.

Miroase a iarbă proaspăt tăiată. E răcoare, ușa de la balcon este deschisă și totuși eu transpir sub cele șapte kilograme care sforăie ușor pe mine. Stau în fund, cocoțată pe perna de alăptat, cu genunchii îndoiți ca să am un punct de sprijin și mă ustură îngrozitor tălpile. Sunt sigură că mă voi pietrifica în poziția asta, sunt deja o piatră, un ceva care nu este viu, dar respiră pentru că nu are curaj să se oprească. Mă las ușor în jos. Nu îi place că mă mișc. Scapă sânul și începe să se agite. Îl caută cu gura și cu mâinile. Nu o văd. E atât de întuneric în cameră încât trebuie să o pipăi să îi găsesc fața. Se liniștește imediat ce primește din nou lapte. Tatăl ei doarme lângă mine. L-aș trezi să îl întreb cum este să poți face asta. I-aș cere să stea cu mine. Să nu fiu singură. Din când în când închid ochii. Ațipesc și mă trezesc imediat speriată. Simt cum mi se face moale tot corpul și aproape o scap din brațe. O lipesc mai tare de mine. Mi-e somn. Mă uit la telefon. E trei dimineața. Mi-e sete. Mai sunt câteva ore. Știu că nu mă vede nimeni, dar exersez un zâmbet și mă gândesc că dacă insist voi obține ceva mai mult decât o grimasă, un chip schimonosit care mă sperie și poate de aceea am uitat cum arăt pentru că nu îndrăznesc să mă privesc în oglindă. Mi-a amorțit mâna și simt ace cum se plimbă de sus în jos, de jos în sus. Aș merge la baie. Încerc să nu mă mai gândesc la asta. Strâng picioarele cât de încet pot ca să nu o mișc. Mi-e dor să visez pentru că asta ar însemna să dorm. Mai e puțin și o să beau o cafea cu lapte, o să merg la baie, poate o să îmi fac un duș, o să mă întorc în pat și o să îmi fie dor de mama. Dor să țipe la mine să mă duc în camera mea să mă culc și eu să plâng, nu vreau, vreau să mă joc, nu sunt obosită. Ei să nu îi pese, să țipe mai tare și să îmi spună să stau acolo cu ochii închiși până adorm. E lumină afară îi spuneam, dar nu conta pentru că trebuia să dorm atunci când voiau oamenii mari să dorm. Mi-e sete, celălalt sân s-a întărit și simt cum curge din el lapte.

***

Rucsandra Pop

Mi s-a spus că copilul e bine. E bine, dar totuși ar trebui să i se facă o radiografie la creier, ca să fim siguri că e bine. Când m-am dus să văd copilul era în incubator. Era un moșuleț cu pielea șifonată, avea ace și fire înfipte în el. Mi s-a spus din nou că copilul e bine. Dar imaginea lui contrazicea acest bine repetat obsesiv. Bine erau copiii rumeniți ca niște pâinici din vitrina cu copii bine. Al meu nu era. Un copil nu stă în incubator de bine ce-i e. Un nou născut nu are branulă pentru că e bine.

Treaba mea în lunile de după naștere era să produc lapte și gânduri. Lapte alb. Gânduri negre. Simțeam vinovăție, îngrijorare și neputință. Din cauza mea era copilul atât de mic, eu făcusem ceva greșit și nici nu știam cum să fac să fie mai bine. Nu știam nici măcar să-l alăptez.

Și mai era rușinea. Rușinea că ceilalți ar putea să mă vadă așa cum sunt. O mamă neputincioasă. O mamă greșită. O mamă care se teme să-i facă baie copilului, o mamă care nu poate să-l facă să crească atât de repede cât ar trebui. O mamă rebut. Rușinea că am făcut un copil care e aproape bine. Bine în felul lui. Și frica, că n-o să crească, că n-o să fie bine. Frica pe care o au toate mamele și cu care nu știu nici acum cum supraviețuim.

Scriu textul ăsta pentru că nu mai pot să trăiesc bântuită de mama jalnică care m-am crezut în primele luni de viață ale copilului. Vreau să mă eliberez. Nici eu, nici fiul meu nu ne permitem ca eu să fiu mamă paralizată de frică. O mamă copleșită de depresie, de vinovăție și rușine. Și nu merităm. În ultimele luni, am învățat să am compasiune pentru mine cea de atunci. Acum pot să mă înțeleg și să mă iert pentru tot ce cred că am greșit.

***

Alma Epifan

Nu mai pot sta în aceeași cameră cu bebe. Nu pot să mă uit la el. Simt că nu am ce să-i dau. Mi-e rușine, mă simt vinovată, nu știu de ce mai trăiesc. Și, mai mult ca niciodată, am nevoie de mama. Vreau să mă țină în brațe, să-mi vadă suferința, să mi-o aline. Însă mama, la rândul ei, nu mai are de unde să dea. Sunt din nou copil. Mă agăț de D., și el obosit și speriat.

Trec zile înmuiate în frică. D. e acum mamă și tată pentru mine și copil. El doarme cu bebe, el îi dă să mănânce, el stă înțelegător și calm alături de mine în timp ce plâng cum nu am mai plâns vreodată.

***

Anda Hutanu

Îmi amintesc. Încă îmi amintesc totul. Spitalul rece și trist. Șocul. Figurile răvășite din jur, țipetele, plânsetele.

Cum am ajuns acolo? E o închisoare. E un coșmar. M-ați abandonat aici. Simt că voi înnebuni cu adevărat. Mă cuprinde un sentiment de claustrofobie. Nu văd pe geam decât curtea spitalului. E frig, tremur sub o pătură și plâng, plâng de disperare și nu mă mai pot opri. Sunt epuizată, aș vrea să adorm, să uit, dar e gălăgie și multă lumină.

Din când în când o asistentă intră și mă ceartă: „Nu mai plânge, gata”. Colegele de cameră, pe care nici nu le băgasem de seamă până atunci, se apropie și ele ușor și îmi șoptesc să mă opresc pentru că va fi mai rău.

Dar nu pot. Mă gândesc întruna la fetița mea. Nu știu cât e ceasul. Mă întreb când apare medicul. Mă ridic cu mari eforturi și mă spăl pe față la chiuveta din salon. Dar lacrimile continuă să curgă. Mă zăresc în oglindă. Nu sunt eu. Arăt clar ca o nebună. Ochii sunt atât de umflați încât sunt aproape lipiți.

***

Sabina Veșteman

În cazul meu, depresia postpartum a fost una întârziată – s-a declanșat la 16 luni de la naștere și a venit împreună cu o armată întreagă de tulburări de anxietate și o criză existențială severă.

Nu știam nimic despre asta, simptomele au apărut brusc într-o noapte în care am simțit că realitatea se clatină, că-mi fuge pământul de sub picioare și că nimic din ceea ce știam nu mai e acolo. Toate mecanismele de apărare cu care trăisem până atunci nu au mai făcut față la ceea ce a urmat. Nu am avut voie să iau nimic, pentru că alăptam și nu acceptam că trebuie să înțarc ca să pot începe un tratament medicamentos sau orice care să amelioreze situația. Nici până acum nu știu cum am rezistat fără.

Am început cu greu o înțărcare blândă, de vreo 3 luni. Așteptam să se facă noapte ca să alunec într-o stare inconștientă, cea mai comodă din toată perioada neagră. Nu-mi venea să cred că lucrurile care-mi inundau existența de bucurie – mai ales cele din timpul petrecut cu copilul – se opreau undeva în afara ființei mele, ca și cum aș fi purtat un scut invizibil. Simțeam că nu se poate trăi mult cu stările acelea, cu întrebările fără răspuns; o perioadă mi-a fost chiar frică să mă uit la cer. În fața oglinzii cu greu ridicam privirea, decuplarea sinelui nu putea fi văzută acolo.

Am intrat de urgență în ședințe de psihoterapie, proces în care mi-am recăpătat, după aproape un an, din ce în ce mai multă energie psihică să pot aplica lucrurile care mi se spuneau. Acolo am realizat cum în primul an din creșterea fetiței nu mi-am dat voie să trăiesc pentru mine, cum credeam că nicio bucată din mine nu merită atenția continuă și timpul pe care vreau să le dăruiesc copilului, cum anxietatea de separare mă făcea să mă simt vinovată chiar și când o lua tatăl ei la o plimbare de o oră la cumpărături.

Din disperare, ca să mai domolesc vertijul și senzația de gheară care mă strânge de gât, făceam de zeci de ori pe zi exerciții de respirație, analizam suprafețele, culorile și texturile obiectelor, sunetele din jur, încercam să fac un colaj forțat de senzații care să mă ancoreze în prezent. Am început să citesc cărți de self help, majoritatea scrise de terapeuți trecuți prin situații similare; multe dintre ele au fost un sprijin uriaș. M-am străduit să socializez și să ies din casă cât mai mult, să cer ajutor din partea familiei, cu toată apăsarea și vinovăția pe care le simțeam.

Dar ceea ce mi-a adus într-un final ordine, liniște și sens, a fost reîntâlnirea cu mine, iar asta a fost posibilă doar prin desen și pictură, practic prin reîntoarcerea la ceea ce știu cel mai bine să fac cu toată ființa mea.

***

Cristina Șerban

M-au ajutat enorm cele două ore pe care le petreceam zilnic închisă în capsula de oxigen. Am citit mult, am vorbit mult cu mine, am meditat, am făcut plan de recuperare și acțiune.

Încă mai am momente când cred că nu sunt suficient de bună, încă am momente când mă înfurii pe mine când plânge și nu știu ce să îi fac.

Lucrez cu mine zilnic. Mi-am creat mecanisme care să mă ajute să mă calmez în momente grele. Cânt mult. Dansez. Bat din palme. Mă ating conștient. Mă spăl cu apă rece. Scriu în fiecare seară ce am făcut ziua. Și fotografiez mult. Când el doarme, mă uit la poze, retrăiesc momentele, reflectez și meditez la ce mai am de lucru. Apoi respir și trăiesc.

A început să îmi revină simțul umorului și noțiunea timpului.

***

Mona-Silvia Timofte

Că nu sunt mama de care A. are nevoie, că nu am simțit acel val de iubire când l-am luat prima dată în brațe și despre care îmi povestiseră atâtea mame. Că nu m-am luptat să mă lase să-l pun pe pielea mea în spital. Că nu simțeam nicio bucurie covârșitoare când eram cu el, nici durere pentru suferințele lui. Că nu simțeam NIMIC. Vinovăție că eram goală înăuntru. VINOVĂȚIE că NU eram „NORMALĂ” ca celelalte mame.

***

Silvana Dulamă-Popa

Într-o dimineață din primele ei zile, în timp ce îi schimbam salopeta și ea era mai liniștită ca oricând, am avut certitudinea că am făcut o mișcare greșită și i-am fracturat gâtul. Atât de departe ajunsese nesiguranța mea.

Au urmat doi ani în care Silvana nu a existat. Silvana devenise mama Ilenei, nu mai știa ce înseamnă să simți ceva în afara maternității, se simțea constant nesigură și vinovată pentru că de cele mai multe ori intuiția mea părea să fie inexistentă. Atunci când Ileana plângea, mintea mea se bloca și nu puteam distinge cauza, prin urmare soluțiile nu erau de găsit.

Să te simți neputincios în fața propriului copil te lovește cu o putere atât de mare, încât nici nu realizezi că ești la pământ. Astăzi mă întreb atât de des cum era Ileana, ce făcea ea, ce îi plăcea și cum arătau zilele noastre. De ce am ratat doi ani? Cine mi i-a furat și cum îi voi lua vreodată înapoi? E adevărat că în tot acest hău, în tot acest întuneric, fără să văd măcar, părți din mine au început să înflorească.

Cândva am fost mică. Cândva am fost o umbră. Cândva credeam că nimic din mine nu va mai ieși vreodată la suprafață. Acum știu că toată această experiență a fost de fapt un drum către cine sunt eu cu adevărat. Și de cele mai multe ori, mă bucur.

Dar o parte din mine încă se întreabă: voi primi vreodată primii doi ani alături de fiica mea înapoi?

***

Diana Vasiliu

Știam că îmi va fi foarte greu ca mamă, dar nu mi-am putut imagina că va fi atât de solicitant pe toate planurile. Toată lumea vrea să știe cum e bebe, așa că nu te mai gândești nici tu la tine. După câteva luni m-a lovit, însă, ideea că nu știu cine mai sunt, că nu știu ce caut în viața mea, că eu nu-mi mai aparțin. Și mereu gândul obsesiv că fac totul greșit. Că eu nu sunt îndeajuns. Că nu am făcut suficient. Că sigur am stricat copilul pe viață. Oboseala, frustrarea și anxietatea au creat un monstru care ieșea din mine tot mai des. Nu știam că există atâtea stări extreme pe care le pot îndura. M-am agățat cu dinții de ceea ce îmi făcea bine: plimbări lungi cu ea în marsupiu pe câmpuri, în pădure, pe plajă, în parcuri. Să privesc marea de pe stânci și să fac exerciții de respirație. Câteva podcasturi și ceva bun de mâncat. O plimbare singură până la Mega. O evadare cu bicicleta de câteva minute. Și într-un final, când am putut, terapie.

 

18 octombrie 2021, Publicat in Foto /

fotografii de

  • Felicia SimionFelicia Simion

    Artistă vizuală și fotografă freelance, cu o abordare de tip fine art asupra unor teme precum maternitate, copilărie, corpul feminin, identitate, sau tradiție. O găsiți aici.


Tema de gândire

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK