Film / Alternativ

Trei filme de autor pe care le poți găsi pe HBO Go

de Victor Morozov

Publicat pe 28 mai 2020

Pe HBO Go găsim aceeași schemă ca pe Netflix: preferința clară pentru filme foarte recente, dictatul mainstream-ului, plus dificultatea de a dibui filmele de autor. Dar astfel de filme există fără doar și poate, iar unele dintre ele – cele de mai jos și nu numai – sunt chiar surprinzătoare. Spre exemplu, nu-mi imaginez prea ușor ziua când filmele iranianului Abbas Kiarostami vor fi disponibile pe Netflix (or pe HBO Go rulează două dintre ele: Gustul cireșelor și Printre măslini). Mai jos, trei propuneri din ce-are mai bun de oferit cinemaul contemporan.

*

Meteoriții/Les Météorites (Romain Laguna, 2018)

Povestea e oarecare: Nina, o adolescentă de 16 ani, își petrece vara într-un orășel din Pirinei, împărțindu-și timpul între un job fără pretenții și o relație fără viitor. Încă un film care vorbește pe șleau despre vârsta adolescentă în Franța zilelor noastre (similar cu Shéhérazade, propunerea Netflix)? Nu doar, căci dacă Les Météorites, debutul lui Romain Laguna, se avântă din start mult dincolo de coordonatele acestui gen la modă printre tinerii regizori francezi, asta e pentru că ne reamintește constant o lecție simplă a cinemaului pur și dur: anume că un film înseamnă un actor care să poată susține privirea camerei și un univers familiar pe care să ni-l arate altfel. Zéa Duprez e minunată (vom mai auzi de ea), iar camera lui Laguna întârzie asupra acestei lumi bizare – amestec de natură sălbatică și clădiri șubrede în care locuiesc imigranți – de parcă s-ar fi trezit în mijlocul ei din întâmplare. Căci Laguna are încredere în actorii săi, care există dincolo de personaje, și în peisajele sale calme, care respiră dincolo de durata „obișnuită”.

În fond, filmul e neobișnuit de lent pentru o poveste despre tinerețe zvăpăiată, preferând să îmbrățișeze spectacolul straniu al unei lumi animate prin fire nevăzute, conectate în subteran: meteoriți cad în zare și lasă o dâră luminoasă în urmă, în timp ce Nina lucrează la un parc de distracții cu dinozauri care lâncezesc în soare. Când am văzut filmul acum un an, mi s-a părut că povestea ajunge la final epuizată și golită de intensitate, ca și cum Laguna ar fi tras chiulul la orele de scenaristică. Acum, revăzându-l, dimpotrivă, îmi pare că filmul are curajul să se lase invadat de o melancolie dulce a orelor de vară singuratice, eliberându-se astfel de strânsoarea unui unui scenariu rotund. E o altă lecție utilă, care ne arată că un personaj de film poate dispărea brusc fără să privească înapoi, și că în asta constă forța lui. Laguna – tare priceput să pună în scenă, adică să își bruscheze cadrele statice din interior – nu e un copil minune al cinemaului, ci, poate mai important azi, un tânăr cineast care știe că înaintea lui s-au mai făcut filme și care avansează privind mereu în retrovizor. Un regizor care gândește de zece ori și filmează o dată e o veste bună pentru cinema. Îmi vine să pariez pe el fără să mă gândesc de două ori.

Ray & Liz (Richard Billingham, 2018)

Cinemaul britanic e consubstanțial cu ideea de clasă. De la Ken Loach la Lynne Ramsay, și de la Stephen Frears la Mike Leigh, bună parte din producția auteuristă de-acolo constă într-un plonjeu angajat politic în rândurile clasei muncitoare. Așa că acest Ray & Liz, serie de viniete din viața unei familii britanice care se confruntă cu sărăcie și alcoolism, nu surprinde neapărat. Atâta doar că plonjeul e vertiginos, sentimentul de asfixiere – teribil, iar filmul – tot ce-a dat mai bun cinemaul britanic în ultimii ani. Billingham e fotograf, iar cadrele sale maniacale și ultrastilizate, care ne vâră în față toate detaliile acestei lumi mari cât un apartament, fie ele sordide sau poetice, au ceva din forța instantaneelor de demult. În esență, Billingham merge în siajul filmelor lui Terence Davies, evocări tandre, dar riguroase formal, ale cartierelor muncitorești din nordul Angliei anilor ‘50. La fel ca în Distant Voices, Still Lives, un film minunat făcute de Terence Davies, și la Billingham viața pare un ritual straniu, amenințat de spectrul unei disperări surde care se tot apropie. Dar Ray & Liz nu mai are forța strigătului colectiv (anii ‘50, cu solidaritatea lor de breaslă, au trecut demult), sfârșindu-se într-o singurătate care dizolvă tot în calea sa.

Povestea parcurge câteva decenii, dar nu liniar, ci parcă prin obiectivul unui fotograf prezent la fața locului în rare ocazii. Astfel că primul incident al filmului (vor fi câteva), când fratele lui Ray – un copilandru timid prins într-un corp de adult burduhănos – se face praștie de la băutură, ocupă o treime din acțiune. Metoda lui Billigham, atentă în egală măsură la micro-gesturile interacțiunilor umane și la compoziții vizuale sofisticate, dă tonul aici, când o întâmplare anodină e împinsă la ultimele ei consecințe. Ca un album de familie plin de goluri compensate doar de momente prea fotografiate, Ray & Liz e o colecție de texturi, culori, bibelouri inutile, dependențe nocive și chipuri de altădată – iar senzația de claustrare în mijlocul unui infern domestic e deviată mereu înspre astfel de bucăți de realitate care îți dau impresia că „trec” întâmplător prin cadru.
 

Liniștea/Los silencios (Beatriz Seigner, 2018)

Ultimul film pe care mă așteptam să-l găsesc printre atâtea titluri mainstream este Los silencios. Plasat la granița dintre Brazilia, Columbia și Peru, filmul lui Beatriz Seigner mizează pe fluiditate la nivelul întregului conținut: țări, identități, lupte sociale se confundă și se suprapun, deschizându-ne către o lume în care viii și morții comunică fără probleme, iar necesitatea de a documenta un conflict armat întâlnește prelungirile poetice ale unor tradiții de odinioară. Sună destul de confuz când le prezinți așa, dar pe ecran lucrurile funcționează ca unse: vezi tranzițiile nesemnalizate între realismul brut al unui teritoriu problematic, afectat de război, și lumea supranaturală populată de spiritele morților – semn că trauma cea mai concretă, redusă la statistică, nu exclude rătăcirile compensatorii în amintire și fantezie. 

Regizoarea braziliană Beatriz Seigner descria, la finalul unei proiecții, procesul haotic de filmare, în care câteva cineaste-mame tinere se luptau pentru ca acest proiect să devină o formă de cinema. Ceva din această sensibilitate feminină trece și de partea cealaltă a camerei, înspre Amparo, o văduvă care se chinuie să-i asigure un viitor fiului ei cărând saci cot la cot cu bărbații. Filmul descoperă o stare de grație racordată la o preocupare etică, astfel că vorbele victimelor conflictului columbian ajung să răsune hipnotic în acest spațiu fascinant, luminat de torțe și irizat în culori fosforescente. Chiar neștiind mai nimic despre credințele ancestrale ale locului, e greu să ne scape valoarea deopotrivă documentară și halucinogenă a momentului în care supraviețuitorii și victimele se reunesc după o cutumă împământenită, într-un gest just care face dreptate. Inventând un spațiu multiplu – zonă de tranzit pentru refugiați, locaș de celebrare în aer liber – filmul reușește să vorbească despre experiența dislocării fără să renunțe la posibilitățile transgresive ale cinemaului.

Los silencios este disponibil pe HBO GO până pe 31 mai.

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK