Teatru / Dramaturg

„Îmi place să fac de râs prostia umană”

de Cătălina Miciu, fotografii de Adi Bulboacă

Publicat pe 14 mai 2016

Apă de mină, piesa lui Csaba Székely, este una dintre cele mai interesante puneri în scenă din ultimele luni în București. Spectacolul, care are în distribuție o trupă de actori ce se întâlnesc în această formulă în premieră pe scena Teatrului Act, este ultimul din Trilogia Minelor, o serie la care dramaturgul a lucrat aproximativ un an. Flori de Mină, Beznă de Mină și Apă de Mină prezintă o incursiune cu tente horror-comice în viața rurală a Transilvaniei, a satului uitat de lume, în care, așa cum spune un personaj din Apă de Mină, timpul e singurul spectator.

În 2013, Csaba a primit Premiul Imison acordat de Uniunea Scriitorilor din Marea Britanie (Society of Authors) pentru piesa Do You Like Banana, Comrades? (de descărcat de aici), o distincție la care se adaugă încă vreo șapte, primite în România și Ungaria. 

Ești născut și crescut în Târgu-Mureș, o zonă destul de agitată din punct de vedere etnic, mai ales la începutul anilor ’90. Aveai aproape 10 ani în zilele lui „martie negru”. Ce-ți amintești de atunci? Ce ți-au spus ai tăi? Te-au marcat evenimentele în vreun fel?

M-am născut la Târgu Mureș, dar am crescut la Arad, așa că evenimentele din martie ’90 le-am văzut doar la televizor. Părinții mei au fost foarte îngrijorați, cred că s-au temut de un război civil, eu am văzut doar că românii se bat cu maghiarii. Dar am înțeles foarte bine ce înseamnă asta, pentru că o simțeam zi de zi pe pielea mea. Cred că fiecare maghiar din Ardeal a avut în viață cel puțin un eveniment foarte neplăcut legat de conflicte interetnice. Eu am avut sute. Toată copilăria mea – de la grădiniță până în clasa a XII-a – am fost batjocorit, lovit sau umilit în diferite feluri de copii români doar pentru că sunt ungur. Acestea au fost evenimentele care m-au marcat, nu cele din „martie negru”. M-au făcut să înțeleg mai bine natura naționalismului, a urii, a puterii agresive. M-au ajutat să pot înțelege, câtuși de puțin, ce însemna să fii evreu în anii ’30-40, negru în anii ’50, sau orice element iritant din societatea de azi: gay, refugiat, femeie inteligentă etc. Și, evident, m-au lăsat cu niște traume psihice din care a trebuit să-mi revin în cursul anilor. Dar nu am nici un fel de sentiment negativ față de români, pentru că nu cred că acei copii au fost de vină. 

Azi nu fac diferență între a mă distra cu români sau cu maghiari, mă simt bine în ambele companii și culturi, de pildă mă bucur pentru succesele internaționale ale artiștilor români la fel cum mă încântă premiile artiștilor maghiari. Însă am sentimente negative față de sistemul educațional. În Canada, de exemplu, se învață încă de mic la școală care sunt caracteristicile culturii chineze sau cum trebuie să-i ajuți pe colegii tăi musulmani în timpul Ramadanului. La noi ce știe majoritatea despre noi, cea mai mare minoritate alături de care trăiește? Copiii români ajung să fie capabili să scrie pagini despre alegoria moarte-nuntă din Miorița sau motivul zburătorului din Călin – File din poveste, ei știu ce este Halloweenul sau cum îl cheamă pe renul cu nas roșu al lui Moș Crăciun, dar habar nu au cine suntem de fapt noi, maghiarii, și ce căutăm în țara asta. Ei primesc doar niște informații vagi și distorsionate din manualele de istorie, care încă și azi oglindesc naționalismul epocii ceaușiste. Peste asta vin informațiile de la părinții lor care au fost crescuți tot în același sistem naționalist, și iată cum se pregătește drumul spre a deveni o simplă unealtă a politicianului șovin și prost în loc să devii un cetățean inteligent și deschis.

Cum au fost primite piesele tale de comunitatea maghiară? 

Până acum, tot ce am scris și a fost montat s-a jucat cu casa plină, deci pot să spun – mulțumind tuturor celor care au avut un rol în asta – că piesele au fost primite foarte bine. Bineînțeles, au fost și vor mai fi voci care mă înjură, dar nu trebuie să le dăm importanță. László Nemes, regizorul filmului Son of Saul, a spus un lucru bun în legătură cu comment-urile ostentative: a acorda atenție acestor reacții e ca și cum ai înregistra un concert de muzică clasică, apoi ai tăia momentele când cineva tușește și ai asculta doar banda cu tuse.

De ce ai ales dramaturgia ca formă de exprimare (și nu proza, de pildă)?

Am încercat mai multe genuri literare. Am scris nuvele, am încercat să scriu poezii și chiar și un roman... Dar până la urmă mi-am dat seama că dramaturgia este forma în care mă pot exprima cel mai bine. Îmi place dialogul.

De ce?

Acum zece ani nu m-aș fi gândit că voi face teatru, credeam că probabil voi deveni romancier. Însă după un timp mi-am dat seama că nu sunt încă pregătit să scriu un roman bun. E ca și cum ai vrea să conduci un camion când ți-ai luat permisul la autoturism. Și, să rămân la metafora asta, am văzut o mașină faină cu o mie de cai-putere - drama - m-am băgat în ea și am învățat să o conduc. Îmi place cum sună, cum accelerează și frânează, cum ia curbele și îmi place și efectul imediat pe care îl are asupra spectatorilor. După prima mea cursă am știut că suntem făcuți unul pentru altul.

Cum percepi lumea teatrului de la noi? Te vezi ca parte a unei tradiții teatrale maghiare în România (din aceeași zonă a apărut și Attila Bartis, care tocmai a terminat o piesă pentru teatrul din Târgu Mureș)?

Nu cred că fac parte din vreo tradiție. Asta nu înseamnă că aș fi un inovator, doar că nu simt asemănări în stil și în intenții artistice cu predecesorii sau contemporanii mei. E interesant că doi dintre cei mai importanți, să zicem, șase scriitori maghiari de azi sunt născuți la Târgu Mureș: Attila Bartis și György Dragomán. Sunt mândru de ei. Avem și teme comune, de exemplu efectele perioadei comuniste asupra omului de azi. Însă ei sunt în primul rând prozatori. Chiar dacă au scris sau vor scrie și piese de teatru, tot prozatori vor rămâne, pentru că acolo e lumea lor, între copertele romanelor, în fraze lungi și apăsătoare. Asta se vede imediat când citești romanele lor. Or lumea mea este în aerul care vibrează între doi actori. 

De ce ai ales să recreezi realitatea în textele tale, în loc să o inventezi? Crezi că teatrul ne ajută la un soi de conștientizare a ceea ce se întîmplă cu noi și cu lumea din jur?

Eu cred că am inventat-o. Nu cunosc personal nici un miner șomer, securist torționar sau preot pedofil, dar știu că există, și am scris despre ei. Nu l-am cunoscut nici pe Mihai Viteazul, dar se zice că a existat și el. Nu fac teatru documentar. Am un respect mare pentru cei care fac, însă eu nu sunt bun la asta, așa că fac altceva. Inventez personaje, situații, stiluri de a vorbi, fac tot ce se făcea în dramaturgie de la Eschil încoace. Doar că îmi strâng personajele în jurul unor probleme reale, care de multe ori sunt probleme sociale. Pe de o parte da, exact pentru ceea ce spui, adică pentru a conștientiza ce se întâmplă cu noi și cu cei din jurul nostru, cei despre care nu vrem să luăm cunoștință. Pe de altă parte, pentru că mă interesează cum reacționează omul la diferite situații și ce poate suporta. Și nu pot să nu adaug: și pentru că mă amuză. Când vine vorba de prostia umană, îmi place să o fac de râs. 

Te inspiri totuși din lumea din jur - satul transilvănean aflat în decădere. Cum analizezi realitatea astfel încât să o poți transpune în text?

Când aleg o temă, o aleg împreună cu un personaj. Nu pot să scriu despre teme și idei abstracte, doar despre lucruri strecurate prin percepția cuiva. Dacă luăm satul transilvănean, de exemplu, pe mine ca dramaturg mă interesează oamenii a căror viață s-a schimbat din cauza situației în care a ajuns satul, și încerc să îi studiez pe ei ca ființe umane, nu ca pe o masă afectată de probleme sociale. Pentru că nu cred că sunt capabil să înțeleg bine probleme care nu mă afectează, dar înțeleg oamenii care au probleme.

Personajele tale sunt pline de probleme și defecte. Sunt înrăite de viață, iar tu nu le dai nici un dram de speranță că s-ar putea schimba. De unde viziunea asta lipsită de speranță asupra vieții?

Așa e viața, nu? Nimeni nu scapă viu.

Cum găsești tonul potrivit pentru un text - alternarea de hohote de râs și de plâns oprit în gât? 

Probabil că vine din instinct. Nu mă gândesc la asta când scriu. Adică lucrez destul de mult la tonul piesei, dar nu la balanța cu râsu-plânsu, ci la felul cum vorbesc personajele și la atmosfera care se naște din asta.

„Apă de mină” încheie Trilogia minelor. Cum a început această trilogie? Care a fost punctul de pornire?

De obicei, când mă apuc de o piesă, punctul de pornire este un om ajuns într-o situație dificilă. Încep să studiez personajul: cât de mult vrea să iasă din situația aceea? Dacă ar fi capabil să comită o crimă gravă ca să iasă, atunci el sau ea devine personajul principal al piesei. Dacă nu, atunci rămâne un personaj secundar. Nu e o regulă bătută în cuie, dar de multe ori lucrez așa.
Trilogia a început cu piesa „Flori de mină”, care s-a născut la un workshop. Eram masterand la Scriere dramatică la Universitatea de Arte din Târgu Mureș și am început să scriu textul sub îndrumarea dramaturgului Alina Nelega. De la ea am învățat cum să-mi ascult personajul înainte să mă apuc de textul propriu-zis.

Temele și personajele le-ai stabilit de la bun început? Ai avut un plan anume sau au curs toate în timpul scrisului?

Când am terminat „Flori de mină”, care este o piesă despre rata mare de sinucideri din satele ardelene, simțeam că ceva e incomplet, că vreau să mai vorbesc și despre alte lucruri legate de această regiune. Despre naționalism, de exemplu, sau despre cum se fură lemne. Așa s-a născut „Beznă de mină” și apoi „Apă de mină”.

Piesele au fost montate în Budapesta și la Târgu-Mureș. Cum ai lucrat cu echipele? Te implici mai mult decât - acesta e textul, jucați-l?

Depinde mai ales de distanță, dar și de regizor, dacă are sau nu nevoie de mine la repetiții. La Târgu Mureș am petrecut mai mult timp împreună cu echipa pentru că e aproape, la Budapesta mai puțin, în alte locuri deloc. Când particip la repetiții, rolul meu nu este să am grijă ca textul să rămână intact și să împușc regizorul dacă vrea să schimbe ceva, ci să lămuresc lucrurile care nu sunt clare și, dacă e nevoie, să dau idei sau să modific unele replici, ca actorii să se simtă mai bine spunându-le.

 

Cum ai lucrat la București? Cum ai adunat echipa? De ce nu există un regizor? Nu e întâmplare unică, dar e mai neobișnuit.

Oana Stoica, coordonatoarea și mama-tigru a proiectului, a fost cea care a adunat echipa, dar a făcut mult mai mult. A făcut eforturi imense ca acest spectacol să iasă. Sunt mândru că acești actori fantastici joacă în piesa mea, și nu pot să le mulțumesc destul acelor oameni minunați care au făcut posibil și au dus la bun sfârșit acest proiect. Realizarea proiectului a fost dificilă și pentru Teatrul Act, și pentru echipă și, după mai multe încercări, ei au decis că vor termina procesul de repetiții și vor scoate spectacolul fără regizor. La un teatru independent rar decurg lucrurile ușor.

Povestește-mi despre repetiții, lecturi - cum se leagă o relație între dramaturg și o trupă de actori?

Depinde de durata timpului petrecut împreună și de înclinația actorilor de a bea împreună cu dramaturgul. Câteodată ajungem să ne cunoaștem mai bine și se leg prietenii. Cred că aici regizorul – sau persoana care alege piesa mea pentru montat – are un rol important. A lucra împreună cu o trupă de actori este un exercițiu de colaborare artistică, și, ca orice exercițiu, necesită o încălzire. Deci contează foarte mult ce le spune acea persoană actorilor despre piesă și despre mine înainte să mă întâlnesc cu ei.

Când petrec mai mult timp împreună cu echipa la repetiții, e important ca actorii să aibă încredere în mine. Să știe că sunt acolo pentru ei, ca ei să se simtă cât mai bine în rolul lor.

Cum ți-ai caracteriza scrisul? Cum ai caracteriza teatrul care iese din textele tale?

Greu de spus. Când citesc, îmi place să citesc texte care sunt nemiloase și curajoase, care trec toate barierele. Așa încerc să scriu și eu. Nu zic că îmi iese, dar încerc. Există o expresie, ”runner’s high”, adică extazul alergătorului. Este o stare euforică ce apare după ce ai depășit bariera unde crezi că nu mai poți, gata, trebuie să te oprești. Eu simt ceva asemănător în timpul scrisului, când reușesc să-mi depășesc limitele. 

Teatrul care iese din textele mele cred că e un teatru bun atunci când nu vrea două lucruri: nu vrea o comedie ușoară, adică nu se lasă purtat de poantele din text, și nu vrea o estetizare a problemelor din piesă, ci le lasă să fie așa cum sunt – dure. Eu nu mă dau în vânt după teatrul superestetic, unde publicul merge să privească tablouri frumoase. Cred mai mult în teatrul ”socratic”, să zicem așa, care stârnește discuții, îți dă idei noi și te face să ai o atitudine față de lumea din jurul tău. Și prin asta te ajută să cunoști mai bine lumea în care trăiești, și chiar pe tine însuți. 

E un adevărat inventar de înjurături în toată trilogia - de la cele mai comune, la unele destul de complexe, nemaiauzite. Le inventezi? De unde strângi tot folclorul ăsta al imprecațiilor?

Idolul meu în acest domeniu este Shakespeare, care în „Regele Lear” îi dă lui Kent o înjurătură de zece versuri. Și eu aș vrea să ajung la performanța asta, de a scrie o înjurătură de zece rânduri. Glumesc. Adevărul e că, dacă ar exista în lume traduceri perfecte, și trilogia minelor ar avea o astfel de traducere, atunci și publicul român ar putea observa faptul că personajele folosesc un dialect care nu există de fapt, ci este o amestecătură de dialecte ardelene cu unul inventat, și în acest limbaj inventat se integrează bine înjurăturile inventate.

Ești un autor foarte premiat. Ce înseamnă premiile și distincțiile pentru tine?

De obicei e un pretext pentru a deschide o sticlă de vin bun. Dar să răspund și un pic mai serios: e foarte plăcut când știi că undeva, cândva, un grup de oameni te-a apreciat. Nu te face un scriitor mai bun, dar îți dă un avânt și te poate face să-ți placă și mai mult ceea ce faci. Cum spunea Boris Becker: „Îmi place să câștig, știu să pierd, dar mult mai important e că ador să joc.”

La ce lucrezi acum, că trilogia e gata?

Nu m-am oprit de când am terminat trilogia. Doar în 2015 am scris trei piese noi și am lucrat și la un spectacol cu mai mulți autori. Proiectul cel mai apropiat e o piesă scurtă care va face parte dintr-un spectacol la teatrul din Graz, Austria. Urmează apoi alte piese, un musical și o tragedie, anul 2016 e acoperit din acest punct de vedere. Sper să am puterea să fac tot ce am plănuit. 

Musical și tragedie - două direcții total opuse. Ce te atrage la amestecul ăsta de râsu-plânsu?

Tragedia respectivă mă atrage pentru că este vorba de un fenomen despre care vreau să scriu de mult timp (cum se distruge pas cu pas femeia activă în lumea bărbaților) și vreau să am în sfârșit un personaj principal feminin. Iar la musical mă atrage faptul că se plătește mai bine.

Textele tale noi sunt la fel de fără speranță ca cele din trilogie?

Textele, sper că nu. Viața personajelor... probabil da.

Fotografii din spectacol de Adi Bulboacă / Fotografie-portret de Alex Gâlmeanu

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK