„În clipa în care am aterizat la Toronto, m-au oprit unii la vamă și m-au luat la întrebări. Băi, și nu se mai opreau! Le-am explicat că sunt actriță și că am venit la un festival de film. Și era ceva foarte dubios, că ei voiau să știe dacă sunt și artistă și activistă. Și unul dintre ei m-a întrebat: joci într-un film? Și i-am zis da. Ce film? Am tras aer în piept și am răspuns: <<I Do Not Care If We Go Down in History as Barbarians>>. Iar vameșul a reacționat: excuse me??!”
În timp ce Ioana Iacob îmi povestește râzând despre călătoria ei recentă la Toronto International Film Festival, încerc să-mi imaginez situația și, dintr-un anumit punct de vedere, mi se pare că e o scenă ruptă din „Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari”, cel mai nou film al lui Radu Jude, în care ea joacă rolul principal. E povestea unei tinere regizoare - Mariana Marin - care se izbește permanent de obstacole (instituționale și nu numai) și al cărei „activism” trezește suspiciuni. Mariana vrea să facă un spectacol-reconstituire despre masacrul evreilor la Odessa, din 1941, și despre participarea României la Holocaust. Tema asta - despre care se vorbește atât de puțin la noi - devine aproape o obsesie pentru ea și speră că printr-un astfel de spectacol, desfășurat în Piața Revoluției, va produce o mutație în conștiința publică.
În contextul cinematografiei românești, filmul e atipic, atât prin fluxul de idei, citate, referințe istorice & dimensiunea ludică și amuzantă, cât și prin acest portret inedit al unei artiste, înconjurată de bărbați, arme și tancuri, care se ia la trântă cu istoria recentă a României.
O știu pe Ioana de câțiva ani, am văzut-o jucând în câteva spectacole la Teatrul German de Stat din Timișoara (unde lucrează din 2001) și am apreciat mereu la ea firescul, umorul și autoironia. Și tocmai de aia mi s-a părut a fi o alegere perfectă pentru rolul Marianei Marin.
M-am întâlnit cu ea într-o cafenea din București, cu câteva ore înainte de premiera filmului, unde mi-a vorbit despre colaborarea cu Radu Jude, despre documentarea ei pentru rol și despre cum e să joci alături de Alexandru Dabija.
Cum ai ajuns să faci teatru în germană?
Am început să studiez germana de mică, iar când eram în liceu, m-am hotârât brusc să dau la actorie, deși ai mei se așteptau să fac medicină. Eu nu-mi doream să joc în germană, nu ăsta era țelul vieții mele. Pur și simplu, secția de actorie în limba germană din Timișoara era mai bună decât cea în limba română. Apoi am început să colaborez și cu Teatrul German din Timișoara și am rămas acolo.
„Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari” este primul tău film în limba română?
Da. Am mai făcut câteva filme în Germania, am lucrat și cu Radu Gabrea, dar erau tot scenarii în germană.
Ai avut emoții?
Da, am avut. Dar m-am relaxat odată ce am început repetițiile și după ce am ajuns să-i cunosc pe oameni. Și m-a ajutat mult Radu Jude. Am mai zis chestia asta, dar o repet: Radu e un om foarte generos, deschis și relaxat. Și foarte direct.
Cum ți s-a părut scenariul la prima lectură? Îți era familiar subiectul?
L-am citit chiar înainte de casting. M-a făcut curioasă - cred că ăsta e cuvântul. Știam câte ceva despre contextul istoric, dar am vrut să aflu mai multe despre implicarea românilor în Holocaust. Mai ales că e o temă băgată sub preș. Eu nu am o amintire exactă din școală, nu știu ce-am învățat atunci despre asta. Cine chiulea la ora aia de istorie, sigur nu mai afla nimic despre subiectul ăsta niciodată. În același timp, citind scenariul mă fascina faptul că un asemenea subiect poate fi tratat și cu umor.
Ce presupune o pregătire pentru un rol ca ăsta, în care „ai de dus” foarte multe informații?
Ca să știu despre ce vorbesc, am citit cărți de specialitate, de istorie. Sunt, de fapt, toate cărțile alea care apar în film. Mă gândeam că, dacă mie îmi scapă lucrurile astea, nu pot să pretind că le știu. Mi-a fost foarte clar de la început că trebuie să fie ceva asumat și că trebuie să știu foarte bine ce scot pe gură. Am fost în permanentă legătură cu Radu, care îmi recomanda ce să văd și ce să citesc. Asta am încercat să fac acolo, să înțeleg absolut fiecare replică, de unde vine și ce sens are, și să o spun cu convingere.
Până la urmă, asta e și una dintre mize - să (ne) limpezim propriul discurs despre trecut. Cel puțin așa o văd eu.
Da, e un film complex, nu e doar despre ce s-a întâmplat la Odessa, ci și despre cum ne raportăm, cum vorbim despre asta. Și apropo de condiția asta a artistului angajat, care își propune să deschidă ochii lumii, în final vezi că, de fapt, nu prea contează. Mariana luptă și la sfârșit e dezamăgită. Și ea vede că oamenii ori n-au înțeles, ori au fost indiferenți.
Sunt curios cum sunt discuțiile tale, din viața de zi cu zi, cu familia și cu prietenii despre subiectul filmului. Îmi imaginez că vorbiți despre asta.
Da, am vorbit și sunt cam aceleași discuții pe care le am și în film (râde). Dar chiar și în timpul filmărilor, am observat că discuțiile de pe platou erau ca alea din scenariu. Te trezeai că vreun actor spune același lucru pe care îl spune un alt personaj în film: „că nu, dom'le, că noi, românii, nu am făcut așa ceva, nu e chiar așa”. Dar sunt și oameni care, după ce văd filmul, vin și zic: „eu chiar n-am știut că a fost chiar așa, nu-mi vine să cred!”.
Filmul s-a plimbat deja prin lume, a câștigat și Marele Premiu la Festivalul de Film de la Karlovy Vary. Care au fost reacțiile spectatorilor de acolo?
La Karlovv Vary a fost tare că au venit foarte mulți tineri după proiecție și au zis că se regăsesc cumva în povestea asta. Polonezi, unguri, cehi care spuneau că exact același lucru se întâmplă la ei în țară, și e exact aceeași atitudine față de trecut. Și e clar că nu e doar pentru România filmul ăsta, ci e foarte actual în contextul european de acum.
A trecut un an de când ați terminat filmările. Simți că te-a marcat în vreun fel experiența asta?
Da, pot să zic că a fost o experiență cu totul deosebită. Cu unii din echipă m-am împrietenit, am chiar nostalgii și mi-e dor de oamenii cu care am lucrat. Și gândește-te că eu am venit aici [în București] ca într-o altă lume, am stat două luni și a fost o perioadă intensă. Nu exista cadru fără mine, ceea ce devenea complicat la un moment dat. Dar n-am simțit deloc oboseală în timpul filmărilor. Însă după ce am ajuns acasă, la Timișoara, atunci am început să cad încet-încet.
Cu Alexandru Dabija ai mai lucrat ca regizor. Cum a fost să joci alături de el?
E fooarte bun actor! Foarte bun! E viu și are o naturalețe extraordinară. Observă chestii, reacționează, ascultă foarte bine - ceea ce e aur - și poți să relaționezi ușor cu el.
Nu știu cum să o formulez altfel, dar o zic așa direct: simți că ai jucat un „personaj” în filmul ăsta?
Hmm, bună întrebare. Să spunem … că am jucat un personaj. Dar eu cred că toate „personajele” astea pe care le joci trebuie să fie personale - altfel devine plictisitor pentru mine, și când joc și când privesc. Dacă nu văd omul din spatele personajului, atunci nu înțeleg care e miza. Plus că sunt și regizori care te blochează și te pun într-un șablon. Dar eu n-am avut niciodată roluri din astea la care să râvnesc, că, vezi doamne, trebuie să joc neapărat Ofelia. Poate să vină un rol ăsta din ăsta „mare” într-un context nepotrivit și sunt șanse să rămâi frustrat.
Apropo de șablon, în ce fel de roluri ai fost distribuită până acum în teatru?
Femei isterice și puternice, asta jucam (râde). La un moment dat, nu mai puteam și ziceam: doamne, vreau să am un spectacol în care să nu urlu și să nu mă dau cu curul de pământ. Și nu știu de ce de ce se întâmpla asta, nu-mi explic dacă eu declanșez această fantezie în mintea regizorilor, mai ales că eu nu sunt deloc așa. Sunt destul de calmă și timidă. Am avut o stagiune în care eram non-stop bătută, izbită și mi se aruncau găleți de apă în cap. Tot timpul era vorba de apă.
Fotografii de Silviu Gheție.
„Îmi este indiferent dacă in istorie vom intra ca barbari” rulează în cinematografe începând cu 28 septembrie.
Aici puteți citi un eseu despre film semnat de Veronica Lazăr și Andrei Gorzo, iar aici găsiți cronica Georgianei Mușat.
