„Soluția pentru sărăcia globală este să distribuim veniturile mai echitabil”

de Radu Uszkai

Publicat pe 16 noiembrie 2020

Ni s-a spus, decenii la rând, că dezvoltarea economică galopantă, în registru neoliberal, va salva lumea. Va anula diferențele de clasă, va eradica sărăcia și, prin noi și noi tehnologii, va stopa criza globală de mediu. Dar iată-ne ajunși în 2020, în care o pandemie dezvăluie și mai limpede limitările acestei abordări: 60% din populația lumii trăiește în sărăcie, accesul la servicii esențiale precum cele de sănătate rămâne un privilegiu, iar nordul și sudul global sunt două lumi diferite, în ce privește bogăția.


Despre toate astea scrie și vorbește antropologul Jason Hickel, care tocmai a publicat o a doua carte, Less is More: How Degrowth Will Save the World (Penguin, 2020), după Diviziunea (2017; tradusă în limba română de Ovidiu Țichindeleanu, la Editura Ideea). Hickel, născut în Swaziland, în timp ce părinții săi munceau acolo ca medici, în plină criză provocată de HIV/SIDA, spune că soluția nu e să continuăm să ne dezvoltăm abulic. Ba chiar din contră - antropologul propune o contra-dezvoltare. Despre conceptul de degrowth („descreștere”) a națiunilor dezvoltate, reguli comerciale nedrepte și dezastrul ecologic spre care se îndreaptă planeta a vorbit recent și cu Țichindeleanu, într-o întâlnire online organizată de  Friedrich-Ebert-Stiftung România and Institutul pentru Solidaritate Socială. O puteți urmări integral mai jos - iar, în pregătire, puteți citi interviul pe aceleași teme presante, care ne vizează pe toți.

Atâta vreme cât aș putea fi descris drept un liberal clasic de tip Pinkerian, cred cu tărie în ceea ce descrieți ca un mit: că piețele și globalizarea au condus, în ansamblu, la scăderea sărăciei extreme. Ce credeți, mă înșel în privința asta?

Narațiunea dominantă promovată de oameni ca Steven Pinker și Bill Gates e că, în ultimele patru decenii, s-a petrecut un declin extraordinar al sărăciei, care e chiar pe punctul să fie eradicată. Acest fapt e fost folosit frecvent în apărarea globalizării neoliberale. Dar cercetători care chiar studiază sărăcia globală au pus la îndoială această narațiune. Mai întâi, fiindcă se bazează pe un prag al sărăciei de 1,90 dolari pe zi (PPP). În mod absolut remarcabil, nu există niciun fundament empiric pentru acest prag; el nu are niciun corespondent pentru nevoile umane. Nu uitați că nu este vorba de ce poți cumpăra cu 1,90 dolari într-o țară săracă; ci de ce poți cumpăra cu acești bani în SUA. Cu alte cuvinte, aproape nimic. Poate o felie de pâine sau o conservă ieftină pentru pisici. De haine sau chirie nici nu se pune problema.

Deloc surprinzător, avem mormane de dovezi că oamenii care trăiesc cu acești bani nu au acces la numărul minim de calorii necesare, ca să nu mai vorbesc de nutriție. Chiar și US Food and Drug Administration recunoaște asta. Mai devreme anul acesta, raportorul special al Națiunilor Unite pentru Sărăcie Extremă și Drepturile Omului a denunțat chiar el pragul de 1,90 dolari ca fiind lipsit de sens, la nivel empiric. E lipsit de orice legitimitate științifică.

Un prag al sărăciei, dar fundamentat empiric, se apropie de 7,40 dolari pe zi. Acesta este minimul necesar pentru nutriția elementară și pentru păstrarea duratei de viață. Atunci când măsurăm sărăcia globală la acest nivel, povestea arată puțin diferit. Vedem că numărul oamenilor care trăiesc în sărăcie a crescut de-a dreptul dramatic din 1980 încoace, iar azi a ajuns la 4,2 miliarde, adică aproape 60% din populația omenirii. Singurul lor unde s-au înregistrat scăderi reale ale sărăciei în acest interval este China. Și acest lucru merită subliniat, deoarece puterea economică a Chinei este condusă de stat; cu alte cuvinte, reușitele Chinei nu pot fi folosite în apărarea neoliberalismului Washington Consensus.

Așadar, ce se întâmplă aici? Practic, veniturile săracilor au crescut extrem de încet în această perioadă, cu vreo 2 sau 3 procente pe an. Destul cât să-i aducă pe oameni peste 1,90 dolari pe zi, dar nu îndeajuns cât să scoată pe cineva realmente din sărăcie - nici pe departe. De fapt, economiștii de la Națiunile Unite estimează că va fi nevoie de 200 de ani pentru a pune capăt sărăciei.

Să presupunem, măcar de dragul discuției, că ne-ar fi mai ușor să abordăm și să rezolvăm problema sărăciei extreme, în loc să ne ocupăm de inegalitățile globale. Vi se pare că inegalitățile globale sunt inerent inacceptabile sau că ar fi acceptabile dacă, de exemplu, ar aduce cele mai mari beneficii celor mai dezavantajați membri ai societății globale?

Nu, fiindcă chiar inegalitatea este problema. Țineți minte, săracii nu trăiesc undeva pe o insulă, deconectați de lume; ei sunt adânc integrați în economia globală. Ei ne cos hainele, ne produc gadgeturile, ne recoltează hrana. Din pământul lor ne luăm litiumul, coltanul, cauciucul, cacaoa, cafeaua, ceaiul și aurul. Pe deasupra, ei contribuie cu cea mai mare parte a muncii și a resurselor pe care le folosește economia globală. Și cu toate astea, primesc doar 5% din toate noile câștiguri care revin creșterii globale. 

Oamenii au tendința să creadă că sărăcia este o problemă de lipsă. Dar nu e nicio lipsă. E inegalitate. Cei mai bogați 1% dintre oameni (toți milionarii) capturează 19 trilioane de dolari în fiecare an. Adică mai mult decât produsul intern brut al 169 de țări la un loc. Ca să punem lucrurile în perspectivă, chiar și jumătate din această sună ar fi de ajuns ca toți cei 4,2 miliarde de oameni să fie aduși deasupra pragului de sărăcie de 7,40 de dolari pe zi, și ca toată lumea de pe planetă să aibă asigurare de sănătate universală, eliminând astfel decalajul global în materie de sănătate. Soluția pentru sărăcia globală este să distribuim veniturile mai echitabil. 

Cercetătorii au scris pe larg despre cauzele inegalității globale și despre motivele pentru care unele națiuni eșuează, în vreme ce altele reușesc să-și găsească calea prin coridorul îngust al libertății și al prosperității. După părerea dumneavoastră, care sunt cauzele inegalității globale și care sunt semnalele marcante ale inegalității la nivel local?

Acemoglu și Robinson greșesc. Pică în plasa erorii naționalismului metodologic; cu alte cuvinte, presupun că soarta națiunilor se datorează strict situațiilor interne în plan național. De pildă, mulți presupun că revoluția industrială din Europa occidentală a avut de a face cu instituții bune și invenții științifice și-așa mai departe. Dar, gândiți-vă: două bunuri esențiale pentru revoluția industrială au fost zahărul și bumbacul. Niciunul nu crește în Europa. Erau cultivate de sclavi africani, pe pământuri furate de la indigenii americani. Revoluția industrială a depins de colonialism și de comerțul cu sclavi. Industria auto depindea de cauciucul extras prin muncă silnică în Congo - o catastrofă care a exterminat jumătate din populația țării. Marina britanică, un element crucial pentru hegemonia globală a imperiului, depindea de cherestea furată din India. De altfel, extracția din coloniile britanice a ajuns să finanțeze nici mai mult, nici mai puțin de 50% din bugetul domestic al Marii Britanii pe final de secol XIX. Toate străzile, parcurile, podurile și clădirile publice construite de victorieni - jumătate din ele erau finanțate de colonii. În același timp, în perioada de glorie a regimului britanic în India, din 1870 până în 1920, veniturile indienilor s-au prăbușit, iar speranța de viață a scăzut.

Deci nu putem să înțelegem soarta națiunilor, fără să înțelegem mai întâi, modelele de apropriere colonială. Dar cum rămâne cu zilele noastre? N-am trecut peste toate astea? Din păcate, nu. Exact aceleași națiuni care s-au îmbogățit în perioada colonială sunt cele care fac azi regulile comerțului și finanțelor la nivel internațional. Banca Mondială și Fondul Monetar Internațional, de exemplu. Națiunile cu venituri mari, care constituie o mică minoritate a populației lumii, controlează majoritatea voturilor în aceste instituții-cheie pentru conducerea economică globală (iar Statele Unite au drept de veto). E o formă de apartheid. În cadrul Organizației Mondiale a Comerțului, puterea de negociere e determinată de PIB, deci națiunile bogate practic obțin mereu ce vor, când vine vorba de acorduri comerciale. Cu alte cuvinte, la fel cum inegalitatea din cadrul unei națiuni e determinată de dezechilibrul puterii de negociere dintre forța de muncă și deținătorii de capital, la fel și inegalitatea dintre națiuni e cauzată de dezechilibrul de forțe dintre țările bogate și cele sărace.

De-asta au reușit Banca Mondială și FMI-ul să scape cu basmaua curată când au impus programe brutale de ajustări structurale pe tot cuprinsul Sudului global, în anii ‘80 și ‘90, liberalizând piețele cu forța, tăiând tarifele de protecție și subvențiile, reducând cheltuielile sociale. Programele astea au refuzat accesul Sudului la exact aceleași politici prin care se consolidase industrial Occidentul - efectiv, le-au luat de sub picioare scara către dezvoltare. Ajustările structurale au provocat, practic, o scăderea abruptă a veniturilor peste tot. Țările din Africa sub-sahariană au fost aruncate cu forța în două decenii de declin și recesiune. Veniturile din țările astea și-au revenit abia recent la nivelul anilor ‘70.

Sigur, națiunile din Sudul global au avut și tentative de a se elibera și a-și așterne un parcurs mai progresist. Dar, istoric vorbind, tentativele astea au fost strivite brutal. Președintele chilian Salvador Allende a fost eliminat printr-o lovitură de stat sprijinită de Statele Unite. La fel s-a întâmplat și cu Jacobo Arbenz în Guatemala, Joao Goulart în Brazilia și Sukarno în Indonezia. Marea Britanie i-a dat jos pe Kwame Nkrumah în Ghana, pe Milton Obotoe în Uganda și, cu sprijinul CIA, pe Mohammed Mossadegh în Iran. Patrice Lumumba, primul președinte ales democratic în Congo, a fost asasinat de Statele Unite și Belgia. Thomas Sankara din Burkina Faso a fost asasinat într-o lovitură de stat susținută de Franța. Și lista asta e doar vârful icebergului.

Jason Hickel la o dezbatere The Banker din 2015

Ați susținut de curând o prelegere la un eveniment online în București, în cadrul căreia ați vorbit pe larg despre descreștere, inegalitate și colaps ecologic. Descreșterea e și subiectul principal al cărții pe care ați publicat-o de curând. Ce e descreșterea, cum se ajunge la ea și de ce credeți că e o cale preferabilă alternativelor pe care le avem la dispoziție, ca să abordăm problemele globale cu care ne confruntăm?

Uite, știm ce e de făcut. Grupul interguvernamental de experți în evoluția climei (IPCC) spune clar că trebuie să aducem nivelul emisiilor de carbon la zero înainte de 2050. Ca să reușim, e nevoie de o tranziție extrem de rapidă către sursele de energie regenerabilă, prin coordonare la nivel guvernamental. Problema e că nu putem atinge ținta în timp ce ne propunem și creșterea PIB-ului. De ce? Pentru că o creștere sporită necesită folosirea unor cantități și mai mari de energie, iar sporirea consumului de energie face imposibilă acoperirea acestor nevoi din alternative regenerabile, în timpul scurt pe care-l mai avem la dispoziție. Cu alte cuvinte, dezvoltarea ne îngreunează semnificativ sarcina, mai mult decât ar fi cazul.

Nu e o chestiune de opinie. E empirică. IPCC-ul arată că, fără tehnologii speculative cu emisii negative, singurul mod fezabil prin care ne putem atinge scopurile legate de climă e să reducem consumul global de energie cu 40%, de la 400 EJ azi, până la circa 240 EJ în 2050. Cu cât folosim mai puțină energie, cu-atât e mai simplu s-o asigurăm din surse regenerabile. Vasta majoritate a consumului excesiv de energie e provocată de consumul material excesiv din țările cu venituri mari. E nevoie de o cantitate uriașă de energie ca să extragi, să produci și să transporți toate chestiile materiale pe care le consumăm. De-asta spune IPCC-ul că dacă vrem să ne atingem scopurile legate de climă, țările cu venituri mari trebuie să-și reducă debitul material.

Asta e descreșterea: o reducere planificată a consumului de resurse și energie în țările cu venituri ridicate, menită să reechilibreze raportul dintre economie și lumea vie. Ca să reușim, trebuie să regândim modul în care funcționează economia umană. Avem tendința să credem că toate sectoarele economice trebuie să crească tot timpul, indiferent dacă chiar avem nevoie de ele sau nu. E irațional și problematic din punct de vedere ecologic. Trebuie să discutăm despre sectoarele pe care chiar vrem să le dezvoltăm (energii regenerabile, sănătate publică etc.), despre sectoarele care sunt deja prea mari și ar trebui activ descrescute (mașini de teren, avioane private, vile trase la indigo, vite crescute industrial, armament, publicitate, perimare planificată etc.).

Originile latine ale cuvântului „descreștere” se referă la un proces prin care un râu revine la normal după o inundație distructivă. Reprezintă restaurare, recuperare și vindecare. Vestea bună e că putem să facem asta și, în același timp, să îmbunătățim viețile oamenilor. Într-adevăr, ăsta e principiul esențial al descreșterii. Cum? În timp ce reducem industriile inutile și distructive, putem să scurtăm săptămâna de lucru și să introducem garanția slujbelor la stat, ca să ne asigurăm că toată lumea are acces la muncă bine plătită, cu sens (e mult de muncă în trecerea la energii regenerabile!), să extindem serviciile publice universale și să reducem inegalitățile. Avem date clare că politicile astea sunt cheia prin care putem asigura vieți lungi, sănătoase și împlinite. Și fiecare dintre ele se bucură de o puternică susținere publică.

Deși multora le-ar putea părea noi ideile astea, ele se bucură de susținerea amplă a cercetătorilor. Anul trecut, o scrisoare semnată de 11.000 de cercetători din lumea întreagă a arătat că, dacă vrem să schimbăm cursul colapsului ecologic, guvernele trebuie să abandoneze cursa pentru dezvoltare economică și să se concentreze, în schimb, pe bunăstare și reducerea inegalității.

Abordarea schimbărilor de climă și a colapsului ecologic e o chestiune deosebit de spinoasă, din cauza naturii problemei în sine: nu ține de acțiuni individuale, ci colective. De pildă, dacă eu, unul, reciclez, nu contează câtuși de puțin - și contează prea puțin dacă o întreagă națiune reciclează. Cum putem să evităm această tragedie a bunurilor comune, având în vedere ce știm despre natura umană și despre stimulentele politice puse în aplicare în zilele noastre?

Natura umană n-are nimic de-a face cu situația. De altfel, sondajele de opinie indică o puternică poziționare ecologistă. Chiar și-n Statele Unite, un sondaj realizat recent de Yale a constatat că 70% dintre respondenți pun mai mult preț pe stabilitatea ecologică decât pe creșterea economică. Întrebarea e: de ce nu avem politici aliniate cu opinia populară? Pentru că nu trăim în reigmuri cu adevărat democratice. Democrațiile noastre sunt corupte de politicieni aserviți, de mass media copleșitor controlate de oligarhi și de algoritmi de social media care amplifică dezinformarea. Tragedia bunurilor comune e că, de fapt, nu avem control democratic asupra bunurilor comune; ele sunt controlate de niște elite, care le-ar lichida cu mare entuziasm, de dragul propriilor câștiguri financiare pe termen scurt.

Greșesc tehno-optimiștii care-și pun speranța în progresul tehnologic ca mod de recuperare ecologică? De ce nu ne-am concentra resursele asupra impozitării emisiilor de carbon și investițiilor în putere nucleară și colectare și înmagazinare a carbonului?

Da, greșesc - din mai multe motive. Vasta majoritate a oamenilor de știință s-a pronunțat împotriva bioenergiei bazate pe captarea și stocarea carbonului (BECCS); există un consens acum pe tema asta. N-avem dovezi că BECCS poate fi folosită la scară largă. Ideea că putem polua acum și apoi să facem cumva magic curățenie mai spre finalul secolului e un pariu extrem cu viitorul umanității și soarta ființelor non-umane. Dacă dă greș, rămânem prizonieri într-o traiectorie către temperaturi ridicate, din care nu mai putem să scăpăm. Și chiar dacă n-ar fi asta problema, folosirea BECSS la scară largă ar necesita terenuri pentru monoculturi de biomasă care să fie de 2-3 ori cât India. Modelările de date ne arată că s-ar amplifica și mai mult despăduririle, sărăcirea solului și pierderea biodiversității, iar rezervele de hrană ar fi și ele afectate.

Dar problema mai mare e că și dacă energia, captarea și stocarea carbonului ar ajunge la vreo descoperire magică, asta ne-ar ajuta cu emisiile, dar n-ar rezolva nicicum restul crizei ecologice. Încălcăm mai multe limite ale planetei; schimbarea de climă e doar una dintre ele. Deci chiar dacă creșterea perpetuă ar fi alimentată cu energie curată, sporirea ei s-ar baza pe extracția și mai multor resurse, ceea ce ne-ar aduce tot la dezastru. Trebuie să fim mai deștepți de-atât. Dacă vrem să avem o tranziție fezabilă din punct de vedere tehnologic, rațională din punct de vedere empiric și coerentă din punct de vedere ecologic, trebuie să reducem consumul excesiv de energie și resurse.

Studiile recente arată că națiunile cu venituri mari și-ar putea reduce consumul de energie cu 90% și pe cel de resurse cu 80% și tot ar putea să asigure vieți înfloritoare pentru toți cetățenii lor. Așadar, trebuie să ne întrebăm: dacă așa stau lucrurile, de ce ne dăm de ceasul morții să creștem cu orice preț? De ce pornim de la presupunerea că avem nevoie de creștere și apoi încercăm să forțăm știința să corespundă acestei presupuneri? Tehno-optimiștii ajung să se contorsioneze în poziții din ce în ce mai bizare, doar ca să țină cu dinții de ceva ce știm că nu ne e necesar.

Toată lumea vorbește despre venitul universal de bază, nu doar oamenii cu tendințe de stânga, ci și liberalii clasici, care susțin anumite variante ale ideii. Ar putea schemele care asigură venitul universal de bază să constituie un panaceu pentru inegalitatea economică sau ar fi o soluție fezabilă doar în Nordul global?

Păi, venitul universal de bază e probabil cel mai ușor de implementat la scară națională. Poate fi pus în practică printr-un apel la forța bugetului public și utilizarea monedei naționale. Nu-i deloc greu de finanțat, dar e mai ușor pentru țările mai bogate, pentru că au mai mult control suveran asupra monedelor proprii decât țările mai sărace. Am putea să finanțăm un venit universal de bază la nivel global, dar ar fi nevoie de o formă de mecanism internațional de impozitare. Tehnic vorbind, e fezabil - dacă pur și simplu impozităm extracția de resurse, tranzacțiile financiare internaționale, emisiile de carbon, paradisurile fiscale și-așa mai departe. Veniturile ar putea ajunge într-un fond global, care să fie distribuit tuturor pe lume. Am putea, astfel, să stopăm sărăcia dintr-o singură mișcare, mai mult sau mai puțin. Susțin ideea, dar, în același timp, trebuie să fim conștienți că un astfel de mecanism de redistribuire nu rezolvă, la urma urmei, mecanismele care produc inegalitatea, care, așa cum precizam mai devreme, țin de dezechilibre de putere. Pe asta trebuie să ne concentrăm.

foto cover: pexels.com

Audio

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK