„Geologia e ca un ou Kinder – nu știi niciodată ce-o să găsești.”
Așa îmi explică Monica Macovei, cercetător științific gradul III, pasiunea ei pentru știința pământului. Deși locuiesc de zece ani în București, este prima dată când vizitez Muzeul Geologic Național. Aflat în Piața Victoriei și găzduit de o clădire neoromânească, muzeul are scările de la intrare flancate de doi dinozauri-străjeri: un Tyrannosaurus rex care-și cască botul plin de colți către vizitatori și un Diplodocus cu gâtul foarte lung. Cei doi roboți sunt aici pentru că paleontologia, știința care studiază, printre altele, dinozaurii, este strâns legată de geologie. Ambele științe – cea care se ocupă de studiul vieții vechi, precum și cea care studiază structura și istoria Pământului – și-au găsit casa aici, într-un muzeu care nu adăpostește doar pietre, ci secole de cercetare în discipline interconectate.
Casa asta a fost în pericol la începutul verii. În iunie, Anca Isac, directoarea Institutului Geologic a spus public că, în lipsă de fonduri, ar putea fi forțată să închidă muzeul. Muzeul Geologic Național face parte din Institutul Geologic al României, aflat în coordonarea Ministerului Educației și Cercetării.
„Muzeul este unul dintre cele 16 obiective speciale, de interes național, care primesc fonduri [de la Ministerul Educației și Cercetării, n.r.] pentru mentenanță și funcționalitate. Din acești bani, muzeul plătește utilitățile, paza și salariații. Cum în 2025 fondurile nu fuseseră virate până în luna iunie, „timp de șase luni de zile, facturile nu au fost decontate”, explică Ramona Bălășcuță, directoarea muzeului.
„Nu poți să primești vizitatori cu lumina oprită sau fără hârtie igienică”, explică Bălășcuță, directoarea interimară a muzeului din 2023 încoace. Aceasta a vorbit pe pagina sa personală de facebook despre importanța muzeului, iar câteva publicații au prezentat știrea. Directoarea spune că a primit atunci mai multe telefoane la muzeu, din partea unor oameni care doreau să ajute cum pot. O avocată, de exemplu, și-a pus la bătaie cunoștințele juridice în ajutorul muzeului, iar alții s-au oferit să facă voluntariat.
Între timp, Institutul Geologic, la fel ca și celelalte din cadrul Ministerului Educației și Cercetării, a fost anunțat în luna iunie că va primi 2 milioane de lei pentru Muzeu, o sumă de bani care a mai rezolvat din tensiunea imediată, salvând muzeul de la închidere, cel puțin pentru perioada următoare. (Dacă 2 milioane de lei sună mult, poate te ajută să știi că în 2023 peste un milion și jumătate de lei au mers doar pe salariile pe un an ale angajaților Muzeului, conform raportului de activitate.) Au primit însă și un control, pentru a vedea cum s-au cheltuit banii până acum.
Dar dincolo de bugete și conflicte, am vrut să văd cum arată și ce se găsește în Muzeul Geologic Național. Ce am pierde dacă s-ar închide? Așa că i-am fost vizitatoare pentru o zi și am descoperit pietre, dinozauri și fosile, care m-au ajutat să înțeleg mai bine nu doar trecutul, ci și prezentul și viitorul nostru.
Aur, diamante și alte surprize
„Noi sfătuim vizitatorii să petreacă timp în colecțiile noastre. Le spunem că acest muzeu este făcut să înțelegi – de la lucruri din ce în ce mai simple la lucruri din ce în ce mai complexe”, explică cercetătorul gradul III Valentin Paraschiv, expert în paleobotanică (partea de paleontologie care studiază plantele fosile). Pentru că oferă salarii mici – și, în practică, nici alea constante –, muzeul găsește cu greu oameni. În prezent, cei opt angajați permanenți fac de toate. Cercetătorii stau și la vânzarea de bilete, se ocupă de treburi administrative și fac cu toții tururi ghidate cu publicul.
Suntem în prima cameră a muzeului. Pe perete, după lambriuri de lemn și vitrine de sticlă, vezi desene elaborate. Unul îți arată cum ne imaginăm Big Bang-ul, modelul cosmologic cu cea mai amplă validare științifică. În altele poți să vezi cum s-au unit atomii până au creat elementele chimice care alcătuiesc tot ce ne înconjoară sau cum arată sistemul nostru solar.
Următoarele săli explorează mai ales mineralogia, cunoscută popular drept „știința pietrelor”. De fapt, e o confuzie la mijloc: mineralogia se ocupă cu mineralele, iar petrografia e știința care studiază rocile. Mineralele sunt compuși chimici cu structură cristalină (adică în care atomii sunt așezați într-un model regulat și repetitiv), iar rocile sunt colecții solide formate din unul sau mai multe minerale. Dacă în Evul Mediu credeam că rocile sunt fructele unor semințe necunoscute sau opera unor spirite care sălășluiau în pământuri, azi știm că ele s-au format fie prin activitate magmatică (răcirea și solidificarea magmei, fie în interiorul pământului, fie la suprafață), prin sedimentare (acumularea de minerale în timp) sau metamorfism (o rocă care se transformă în altă rocă la schimbarea temperaturii sau presiunii).
La muzeu sunt expuse peste 80.000 de obiecte, printre care și cele mai importante, reprezentative sau frumoase roci și minerale adunate din toate colțurile lumii. Sub vitrina de sticlă poți să vezi o bucată gri poroasă de lillianit din Finlanda, un mineral care se găsește în izvoarele hidrotermale, cristale bleu transparente de celestină, care la un moment dat era exploatată la Cluj, fiind apoi folosită în scopuri industriale (ca sursă de stronțiu, un metal folosit în pirotehnie) sau o rocă din Germania, acoperită cu o pulbere galbenă, care e defapt mineralul cacoxenit. Poți să vezi aur așa cum se găsește în zăcăminte și diamante realizate la fabrica de diamante sintetice din București, care a funcționat din anii ’70 până în anii 2000.
Când ne uităm la minerale vedem diversitatea și importanța mineralogiei, îmi explică Valentin. „Sunt foarte multe, cu forme, culori diferite, în locații diferite din toată lumea. Vedem, practic, cât de complicată poate să fie planeta noastră. Cât de complicate pot să fie procesele geologice. Și, cum vedem atât de multe, începem să ne punem întrebări.”
Și așa este – o plimbare în muzeu te face să-ți pui o mulțime de întrebări. Cum s-au format florile de mină? (Orice spațiu gol lăsat în subteran a fost umplut de minerale într-o formă sau alta. „Natura nu lasă spații goale”, mi-a spus Valentin.) Cum făceau rost de metale oamenii din preistorie? (Minerit level 1, dar și prin comerț. În spațiul carpato-danubiano-pontic, de exemplu, ajungeau metale produse în Germania.) De ce unele minerale strălucesc sub diferite lumini? (Fluorina, de exemplu, este un mineral care prezintă fenomenul de fluorescenţă, adică emite lumină sub influenţa radiaţiilor ultraviolete.) Toate astea te fac și să înțelegi România în altă lumină – ca pe un loc divers, în care poți să descoperi noi și noi lucruri, chiar și doar uitându-te la „pietre”.
„Avem și vitrine dedicate mineralelor descoperite pentru prima dată în lume în România”, explică Valentin. Aici o să vezi telurul, un mineral foarte rar, specific țării noastre. A fost descoperit în 1792, în minele din Zlatna, județul Alba, și este folosit la fabricarea învelișului bombelor atomice, în industria aerospațială și în cea energetică. În vitrina asta mai sunt și rodocrozit (descoperit prima dată în lume în România) sau ardealit (denumit după, ai ghicit, Ardeal). „Avem și noi niște chestii unice în țară, așa cum și alte țări au”, continuă Valentin. „Noi căutăm să le scoatem pe ale noastre în evidență.”
Capsula timpului
În ce privește acest „scos în evidență”, angajații recunosc că muzeul mai are de muncă. Unul dintre primele lucruri pe care-l observi când îl vizitezi sunt vitrinele de lemn și sticlă și desenele de mână superbe, elaborate, care decorează pereții. Îți arată cum a evoluat pământul de la o masă de gaz și particule la un nucleu solid, cercetători care analizează o rocă folosind mai multe tehnici sau o magnolie roz lângă o fosilă de Fagus attenuata, o specie de plante din preistorie dispărută, rudă cu magnolia noastră. Efectul funcționează ca o capsulă în timp, o călătorie nostalgică în muzeele de altă dată.
Calitatea estetică și explicativă a diagramelor stă în picioare, dar e imposibil să nu recunoști că muzeul ar avea nevoie de o modernizare. Angajații resimt, la rândul lor, aceeași tensiune. Vor să păstreze desenele frumoase, dar ar vrea să pună și ceva mai modern lângă, pentru publicul de astăzi, mai ales pentru copii. Directoarea și cercetătorii visează să păstreze vitrinele de acum, dar să adauge și touchscreen-uri sau holograme, cum văd la alte muzee din țară și din afară.
Muzeul a făcut ultima mare achiziție de mobilier în anii ’90. De-atunci nu au mai fost schimbări majore în ce privește expunerea colecțiilor. Doar că geologia nu stă pe loc, iar cercetarea a mers înainte. Muzeul nu reușește întotdeauna să reflecte asta. Angajații sunt la zi cu cele mai noi descoperiri din domeniu și dacă faci turul cu ei afli cele mai noi informații, dar ca vizitator pe cont propriu e mai greu.
„Din moment ce nu are bani nici măcar pentru plata utilităților, muzeul nu și-ar permite să investească în infrastructură”, explică directoarea Bălășcuță. Dinozaurii de la intrare au fost donați de Dino Park, expoziția științifico-educațională în aer liber de lângă muzeu, unde poți să vezi dinozauri animatronici. Muzeul n-ar fi avut de unde să cheltuiască zeci de mii de euro, cât costă unul.
„Prin organizarea de acum nu putem face achiziții mai mari de 2.499 de lei pe obiect de inventar”, continuă directoarea. Asta înseamnă că fiecare obiect trebuie bine păstrat – o provocare când ai prea puțin personal ca să asiguri supravegherea corectă a exponatelor și un muzeu vizitat cu precădere de copii curioși.
„Într-un muzeu faci orice, de la spălat vitrine până la restaurări”
Când le-am cunoscut pe Marilena Constantin și Rodica Prică, cele două lipeau și pictau țepii de pe spinarea reconstrucției unui Struthiosaurus transilvanicus, un dinozaur ierbivor, cu corpul acoperit de țepi pentru protecție, care în realitate avea până la 3 metri lungime și 450 de kilograme, descoperit prima dată în România. Reconstrucția e în inventarul muzeului de 15 ani și recent a fost avariată, niște țepi fiindu-i rupți. Nici Marilena, nici Rodica nu sunt restauratoare și nu au experiență formală în zona artelor.
„Eu sunt specialist în marketing, dar într-un muzeu funcția nu mai contează”, îmi spune Marilena. „Până la urmă, faci orice, de la spălat vitrine până la restaurări. Muzeul este ca o casă care trebuie îngrijită. Nu contează că ești specialist, că ești femeie de serviciu – trebuie să ai grijă să fie permanent curat, primitor, că până la urmă noi suntem gazdele”.
„E boală veche”, îmi spune și Rodica când o întreb cum a ajuns să devină asistent cercetare în geologie. Când era copil, mama îi cosea buzunarele ca să nu le mai umple cu pietre. Rodicăi îi place munca ei din toată inima și acum fiul ei adolescent ar vrea să-i calce pe urme, dar familia se descurcă greu cu banii. Odată, când era cu băiatul la mall, acesta i-a arătat un anunț de angajare la KFC, cu tot cu beneficii și banii de ture de weekend. Angajații de acolo câștigau mai mult decât ea la muzeu. O mai ajută mama ei, cu bani din pensie, și își suplimentează veniturile lucrând în afara muzeului, în geotermie. Dar salariul mic, corelat cu lipsa dotărilor din muzeu, îi fac viața grea. „Eu fac ateliere cu un laptop adus de mine de acasă. Copiii sunt foarte haioși îmi spun: N-am văzut niciodată un laptop cu Windows 7. Ne lăsați și pe noi?”.
E cu-atât mai greu să faci cercetare în condițiile astea, dar asta nu înseamnă că nu se întâmplă. Muzeul are două laboratoare unde se fac teste. „Un studiu mineralogic presupune analiza unui mineral prin mai multe metode. E nevoie de 4-5 astfel de metode pentru ca tu să poți să spui ce compoziție chimică are, ce structură cristalografică sau cristalochimică”, îmi explică Delia Dumitraș, cercetătoare gradul I în muzeu. Părinții și fratele Deliei sunt geografi și povestește că ea însăși început să perceapă lumea mergând pe munte. Până la urmă, a ales un domeniu de muncă înrudit cu geografia. „Fata dedesubt, părinții și fratele deasupra” este gluma familiei, îmi spune râzând.
Când am cunoscut-o, testa o bucată de gips pentru un coleg. E norocoasă, laboratoarele în care lucrează sunt unele dintre puținele încăperi din tot muzeul care au aer condiționat, mi-au spus angajații. Ca să economisească, muzeul raționalizează consumul de energie în săli. Laboratoarele, însă, au nevoie de o temperatură constantă.
Aparatele din laborator îi ajută pe mineralogi să să înțeleagă mai bine ce au găsit. „Noi am găsit un mineral care nu a mai fost descris niciodată în România”. Delia e speolog la origine și a cercetat numeroase peșteri. O altă glumă pe care o zice cu plăcere este că a făcut geologie în apă, pe uscat, în peșteri și tot ce-și mai dorește este să facă cercetare și pe Lună.
„Cercetarea face documentație care îți va folosi azi, mâine sau peste o sută de ani”
Muzeul nu face cercetare doar de dragul cercetării. În laborator își așteptau rândul și câteva probe trimise de la construcția metroului către Otopeni. Uneori se trimit probe geologice când construcțiile întâmpină probleme. La o stație, de exemplu, oricât asfaltau muncitorii, betonul se tot curba. Geologii de la muzeu au făcut mai multe teste și au descoperit că era vorba de o rocă care devenea ca plastilina la presiuni mari.
De altfel, muzeul este mai mult decât un spațiu cu vitrine și exponate – e o sursă de cunoaștere pe care ar trebui s-o accesăm mai des. Creat în 1906 prin decret regal, Institutul de Geologie era extrem de important într-o țară în care activitatea minieră era una dintre ramurile principale ale a economiei. Așa a și rămas, până pe finalul anilor ‘90, când, în procesul de restructurare economică a României postsocialiste, guvernul a decis închiderea unui număr masiv de exploatări miniere. Declinul mineritului în România se vede și în numărul de angajați ai Institutului. De la câteva sute în 1906, la în circa 180 în 2019, când a venit Monica în Institut, la sub 100 câți sunt în prezent. Dar doar pentru că astăzi mineritul în România e o relicvă a trecutului, asta nu înseamnă că Institutul, și, prin extensie, muzeul, nu mai au nimic de zis.
De pildă, mai aproape de zilele noastre, directoarea muzeului mi-a povestit că Institul a atras de mai multe ori atenția cu privire la riscurile din zona Praid, dar cercetările lor au fost ignorate. Institul face și cercetări despre cutremure. Cercetătorii Monica Macovei și Dan Grigore mi-au spus au studiat activitatea seismică neconvențională și posibilitatea unui cutremur în România după 2024. Grigore a devenit geolog tocmai pentru că nu vrea să mai vadă vreodată ce a văzut în 1977: copii orfani și părinți plângând lângă dărâmăturile care le-au îngropat copiii. În perioada în care în România aveau loc proteste masive de stradă pentru salvarea Roșiei Montane, Ștefan Marincea, soțul Deliei Dumitraș, pe atunci directorul Institutului Geologic, a luat o poziție publică împotriva exploatării.
Mineralogia și geologia vin la pachet cu interese mari care se leagă direct de știrile zilei. În mai, Statele Unite au semnat un acord care le dă acces la exploatarea pământurilor rare din Ucraina; la schimb, țara invadată de Rusia nu mai este obligată să ramburseze ajutorul militar oferit de SUA în actuala invazie. Mineritul de litiu în Balcani sau cel de cobalt din Congo rămân aspecte controversate, intens discutate, și direct legate de modul în care tehnologia cea mai modernă se bazează pe minerale vechi de când pământul.
„Cercetarea fundamentală stă la baza unei economii. Nu degeaba Putin a intrat în Ucraina, Iranul și Israelul se bat sau Statele Unite intră peste tot în lume. Știu foarte bine ce este acolo unde se duc. Totul e economie”, continuă Delia.
În această economie, munca cercetătorilor rămâne adesea nevăzută. Acum mai bine de 100 de ani, la fondarea Institutului Geologic, nimeni nu știa că cobaltul va fi minereul viitorului. Însă treaba oamenilor de știință nu ține doar de a descoperi lucruri noi, ci implică și măsurarea, înregistrarea, urmărirea evoluția lucrurilor în timp.
„Cercetătorii nu sunt niște oameni care produc marfă să o vinzi. Cercetarea face documentație care îți va folosi azi, mâine sau peste o sută de ani”, spune ea. Ei trebuie să știe ce a fost exploatat în sol, ce resurse mai există, care au fost epuizate. Și să revină pentru a testa probe și mostre, pe măsură ce tehnologia avansează.
Pentru Delia, geologia este mai ales despre imaginație. „E o meserie romantică, dar e un romantism din ăsta, tehnic. Ai impresia că visezi, dar de fapt îți imaginezi.”
Îți imaginezi o lume în care acum milioane de ani nordul României era o aglomerare de vulcani care aruncau lavă la mii de metri în aer? Dacă nu, să știi că au lăsat dovezi în urmă – nenumărate flori de mină și zăcăminte atât de variate și mari că le-am exploatat minier din neolitic până în prezent. Dar o Românie acoperită de oceane, în care organismele moarte se sedimentau și formau creta? Dar una în care un dinozaur ca Magyarosaurus Dacus sau un mamifer similar unui rinocer cu doi colți Crivadiatherium Iliescui umblau nestingheriți? Pentru că da, au existat și dinozauri specifici zonei, descoperiți în România de cercetători români sau maghiari.
Extincția înseamnă dispariția tuturor membrilor unei specii (gândește-te la pasărea dodo sau la mamut). Extincția în masă este o scădere rapidă, pe scară largă a biodiversității pe Pământ. Au existat cinci astfel de momente de-a lungul vieții Pământului. Cel mai probabil știi de Extincția Cretacic-Paleogen, care a avut loc acum aproximativ 66 de milioane de ani, în care am pierdut dispariția dinozaurii (dar și a amoniții). Extincția Permian–Triasic de acum 252 de milioane de ani a însemnat dispariția a 90% dintre speciile de pe planetă (de exemplu trilobiții, o clasă de creaturi care trăiau în Ocean și care arătau că o combinație de vierme și armadillo numai bună de populat coșmaruri). Ce s-a întâmplat a fost că temperaturile au crescut brusc, nu știm exact de ce, într-o perioadă relativ scurtă de timp. În cartea sa „A 6-a exctincție”, jurnalista Elizabeth Kolbert argumentează că azi trăim o a șasea extincție. Un număr extrem de mare de specii dispar sau vor dispărea din cauza activității umane.
Asta fac cercetătorii și astăzi, când nu sunt în muzeu – teren și descoperiri. L-am găsit pe Dan Grigore într-o sală a muzeului unde studia un amonit proaspăt descoperit. Amoniții sunt o subclasă de moluște care populau oceanele acum 416 milioane de ani. Aveau o formă spiralată și cochilii și au dispărut cu toții într-una dintre marile extincții în masă de pe planetă. Azi le poți găsi doar fosilele. Nu am voie să-ți spun mai multe despre acest amonit anume, pentru că cercetătorii m-au rugat să nu o fac. Lumea lor e foarte competitivă. „Avem colegi care lucrează în afară pe același lucru și e o bătălie pe cine să publice primul și, cu ocazia asta, să capete proiecte cu bani”, mi-a explicat Grigore. Pe lângă concurența din domeniu, cercetătorii români se tem și că locul unde au găsit amonitul va fi excavat și exploatat de cei care vor să vândă fosile pe piața neagră. Un amonit mare, de peste 100cm și bine conservat, poate să se vândă și pe zeci de mii de euro.
În țara noastră geologia se bucură de puțin respect. Nu există o lege care să specifice că obligativitatea excavării fosilelor sau oaselor găsite în timpul unor lucrări de construcții. În muzeu poți să vezi un craniu de elefant bucureștean, descoperit în anii ’70, în timpul săpăturilor pentru metroul de la Universitate. Legenda spune că muncitorii au venit cu el în holul muzeului și au exclamat: „Am găsit un urieș!” Restul trupului a rămas în subteran.
Muzeul e plin de astfel de minunății, exponate care spun o istorie veche de zeci, sute, mii sau milioane de ani. Exponate ținute în viață de oameni de azi. La finalul vizitei, rămân cu cuvintele directoarei în minte: „Cercetarea îți deschide mintea, iar noi, la muzeu, pe partea de educație și cultură, asta încercăm să facem. Veniți la muzeu. E singura formă de supraviețuire a acestei instituții”.
