Remix / Scriitor

„Literatura te face să-ți amintești cum e să fii viu”

de Luiza Vasiliu

Publicat pe 13 februarie 2019

La final de ianuarie, am chiulit de la cursul de rusă ca să moderez o discuție despre putere cu un american. John Freeman e scriitor, jurnalist, critic literar. Editează de câțiva ani Freeman’s, o serie de antologii în jurul unei teme, unde-i invită să scrie pe unii dintre cei mai cunoscuți autori contemporani, de la Atwood la Hemon, dar și debutanți hiper talentați, pe care doar el pare că știe cum să-i găsească. LA Times a scris că e „o forță a lumii literare”, iar Vogue i-a spus „vânător de scriitori talentați”, dar Freeman arată mai puțin a vânător șiret, și mai mult a explorator entuziast de lumi și de idei.

E a patra lui vizită în România. Prima dată a venit în 2015, când se lansa în română Cum să citești un romancier, volumul lui de interviuri cu mari scriitori. Apoi a continuat să vină, din pricina unei prietenii de cursă lungă cu fetele de la Black Button Books, o editură independentă care i-a tradus și publicat volumul de poeme Hărți și trei dintre cele cinci antologii Freeman’s, numerele dedicate familiei, noilor voci din literatură și puterii.

John Freeman locuiește la New York și călătorește peste tot cu cărțile lui, provocând discuții între cititori și scriitori, folosind antologiile ca pretext de conversație și de reflecție asupra unor teme care ne modelează în cele mai nebănuite moduri. Dintre ele, puterea strălucește dureros, ca un lucru capabil să provoace și cele mai cumplite dezastre de pe pământ, dar și să repare cele mai tragice nedreptăți. Despre asta am vorbit într-o seară de ianuarie în Londohome cu John Freeman, alături de un public cald și feminin (ilustrația cu noi doi vorbind e făcută la fața locului, de Laurie Mouret). Despre asta și despre Facebook, ce poate face literatura pentru noi, mecanismele din spatele radicalizării, lipsa de timp pentru citit și cum e să faci o antologie cu „cele mai bune texte noi despre putere” și să aduni în ea autori care vin din Sri Lanka, Indonezia, Canada etc. și care aduc cu ei noi feluri de a ne uita la putere. Totul s-a încheiat cu o coadă lungă de luat autografe și povestit, ca-n vremurile bune ale evenimentelor literare, când oamenii își lăsau pieile la intrare și se-ntâlneau unii cu alții la lumina unei cărți.

Prima întrebare n-are legătură cu literatura. Am văzut că nu mai ai cont de Facebook. De ce?

Eram pe Facebook de vreo zece ani. Am intrat prima dată pentru că scriam o carte despre cum folosesc oamenii Internetul și m-am gândit să văd cum e. Apoi m-am împrietenit cu toți John Freeman-ii, ei au fost primii mei prieteni. După care a devenit încet-încet parte din viața mea.

De-acolo îmi luam știrile, aflam de copiii prietenilor, de cărți noi. Am intrat în dezbateri. Apoi am început să pun acolo din ce în ce mai mult din viața mea. Apoi am ajuns să mă uit la propria viață ca la un material bun de recoltat pentru viața adevărată de pe Facebook. Treptat m-am trezit că petrec mai mult timp cu oameni pe care nu-i știam pe Facebook decât cu oamenii pe care îi știam în viața reală, și nu prea mai locuiam deloc în viața reală, să fiu pur și simplu, să mă uit și să exist. Mai degrabă stăteam și mă gândeam cum pot să potrivesc toate astea pe Facebook.

Cred că ăsta e un mecanism cognitiv foarte puternic. Știm că Facebook operează cu același tip de încurajare a unui comportament ca păcănelele, cu valuri frecvente de dopamină. Verifici o poză, nici un like nou, dar Stai un pic, am mai luat două like-uri, ce-ar fi să mai pun niște poze. Am trecut prin asta și mi s-a părut complet absurd.

În plus, părți întregi din viața noastră, pe care n-o să le putem lua niciodată înapoi, sunt deținute de Facebook. Apogeul acestei revelații s-a întâmplat în timpul alegerilor din 2016. Am fost convins c-o să câștige Hillary Clinton pentru că asta-mi ziceau toți cei 4993 de prieteni ai mei. Evident, n-a fost adevărat. Parțial și pentru că Facebook însuși e manipulat.

Așa că am vrut să-mi revendic lumea adevărată. Nu înseamnă că nu mai trebuie să intri deloc pe Facebook, dar, în cazul meu, a fost nevoie de o rupere totală.

John Freeman nu mai are cont de Facebook, dar seria Freeman's are pagina ei: fb.com/freemansmagazine

În 2015, când ai venit prima dată în România și am făcut un interviu pentru Dilema veche, mi-ai spus că o antologie e ca o valiză. Dacă ar trebui să treci cu antologia-valiză despre putere printr-un aeroport și tipul de la security te-ar întreba ce ai înăuntru, ce i-ai răspunde?

I-aș spune că sunt niște obiecte ascuțite. Unul dintre texte e despre automutilare. O femeie pe care o cheamă Nicole Im a scris un text despre rechini și sinucidere. E un eseu despre rechini și cum rechinii nu simt durerea și ce înseamnă rechinii pentru noi ca un fel de celălalt, și în același timp e povestea căderii nervoase a autoarei, care se tăia și nu se putea opri. Pentru că era ceva înăuntrul ei, o durere care trebuia externalizată și tăieturile mici nu erau de ajuns. Așa că a sunat la o linie anti-suicid și a fost internată împotriva voinței ei, lucru care se întâmplă când ești un pericol pentru tine însuți sau pentru ceilalți. A stat 72 de ore într-un spital psihiatric. În eseul ei, se gândește la durere și unde-o plasăm și puterea pe care o avem de-a ne face singuri rău și puterea pe care o are durerea atunci când e externalizată din corpurile noastre. Corpurile noastre sunt arhive ale durerii, în aceeași măsură în care sunt și arhive ale bucuriei și plăcerii.

Alt obiect ascuțit e un text de Nimmi Gowrinathan, despre sindromul Stockholm. Atunci când o femeie, în special o femeie luptător, se alătură sau continuă să rămână într-un grup care a răpit-o, cum se întâmplă des cu femeile din Tigrii Tamil în Sri Lanka sau Farc în Columbia, felul în care decizia ei e explicată e ceva de genul Ah, probabil are sindromul Stockholm. Dar sindromul Stockholm de fapt nu există. Psihologii n-au pus niciodată diagnosticul ăsta, nu e nici în DSM, catalogul tulburărilor psihice. Gowrinathan spune că nu putem recunoaște furia feminină atunci când apare sub forme pe care le considerăm greșite. În cazul ei, e vorba de femeile care au ales o viață violentă în locul unei mașini de cusut, adică ce primesc în general femeile din țările lumii a treia care trăiesc în sărăcie de la asistenții sociali. Așadar, e un eseu despre încercarea de a ne uita la forme ale puterii și furiei feminine care-s diferite de formele pe care le gândim și le concepem în mod normal.

În antologia asta sunt multe texte care-s gândite ca să despice cititorul, să te pună pe gânduri, să te facă să simți ceva. Dacă purtăm conversații foarte raționale, ușoare, agreabile, predeterminate despre putere, n-o să surprindem niciodată cu adevărat felul în care puterea interacționează cu viețile noastre.

Antologiile-valiză

Apropo de asta, unul dintre autorii din carte spune că la început ai vrut să faci o antologie despre recâștigarea puterii, numai cu autori femei. Dar te-ai răzgândit. De ce?

De fapt, chestia asta a început în România. Când a apărut în română Cum să citești un romancier, Vellant, editorul cărții, a organizat un eveniment la Cărturești. A fost foarte frumos, au venit o grămadă de oameni. Un bărbat a ținut un mic discurs introductiv, alt bărbat l-a prezentat pe primul și un al treilea bărbat a pus întrebările. Interpretul meu era o femeie, iar în sală erau numai femei. M-a izbit acest dezechilibru al puterii, vorbeam despre o carte de interviuri cu scriitori femei și bărbați, mai mulți bărbați decât femei, publicul era în întregime feminin și eu eram prezentat doar de bărbați. M-a pus pe gânduri apropo de dezechilibrul general de putere, și asta era înainte de metoo și înainte să aflăm ceea ce știam deja despre Harvey Weinstein și Bill Cosby…  

Și chiar despre Premiul Nobel pentru Literatură și Academia Suedeză...

Da, s-a întâmplat și asta… Am început să lucrez la un număr în care femeile să scrie despre putere. Și, când adunasem cam o treime din texte, un scriitor pe care-l cheamă Barry Lopez mi-a trimis un eseu și, deși știa că e un număr despre femei și putere, mi-a zis Lasă-mă să-ți arăt ceva, și ceva-ul era „Paisprezece fațete ale puterii”. Vorbim despre cel mai mare naturalist din America de Nord. A scris vreo zece cărți, inclusiv minunăția de Arctic Dreams, despre continentul Arctic și imaginație, care a câștigat National Book Award în 1987. Cred că nu e nimeni în toată America de Nord care a călătorit la fel de mult ca el și care s-a uitat atât de atent la lume și la natură, încercând să asculte ce are ea să ne zică, în propria ei limbă, și s-o aprecieze și să-i aprecieze misterul, fără s-o transforme în celălalt, dacă vrei.

Textul e făcut din mai multe fragmente scurte despre putere. Unul e despre cum a fost oprit de poliție pentru că-l cheamă Lopez. Au crezut că e hispanic. A fost reținut pentru o perioadă nedeterminată de timp pentru o crimă pe care n-a comis-o și al cărei autor nici măcar nu semăna cu el. Pentru un scurt moment, un bărbat alb a experimentat pe pielea lui ce înseamnă să fii într-o dilemă pe care mulți oameni care nu-s albi o au în fiecare zi, mai ales în Statele Unite.

Dar mai sunt și alte lucruri acolo. Într-un alt fragment, Lopez e martorul grozavei puteri a naturii când un elan îi traversează grădina lui din Oregon. O femelă elan trece împreună cu puiii ei, se oprește și se uită la el. Și are loc întâlnirea asta dintre ei doi, probabil că vi s-a întâmplat și vouă să dați nas în nas cu vreun animal sălbatic. Ea se uită la el ca și cum l-ar întreba Ești ok? Și el se uită la ea și zice Nu sunt aici să-ți fac rău. Pentru mine, asta-i o față minunată a puterii. Cred că n-ar trebui să fie mereu percepută ca puterea de a constrânge, a abuza și a domina. Puterea poate exista între oameni fără să fie trasă într-o direcție sau în alta.

Ai început seria asta de antologii în 2015, ai adunat aproape patru ani de călătorii și întâlniri cu scriitori și cititori în State și-n Europa. Lumea s-a schimbat un pic în anii ăștia. Ești optimist sau pesimist cu felul în care oamenii folosesc puterea azi?

Cred că amândouă. Într-adevăr, organizez o grămadă de evenimente în jurul antologiilor ăstora, și nu întotdeauna în locuri așa de fermecătoare ca Bucureștiul. Am mers, de pildă, în Buffalo, New York, care a devenit în ultimii zece ani un oraș preponderent de imigranți. Înainte, în Buffalo se construiau căi ferate, Scott F. Fitzgerald a trăit și-a scris acolo câteva romane. S-au produs cantități uriașe de bogăție, după care industria și-a mutat fabricile în altă parte și orașul a sărăcit. Am avut acolo un eveniment pornind de la numărul despre familie. Am discutat cu cei care se ocupau de comunitățile din oraș. Țineau cursuri unde îi învățau pe oameni să folosească povești din propriile vieți în piese de teatru.

La nivel național, federal, oriunde aș fi, simt că atmosfera e mai mereu pesimistă. Dacă ne uităm la majoritatea guvernelor din lume, sunt într-un haos total. Ignoră ce le spune populația și o fac dinadins, spre beneficiul celor foarte puțini. Trăim într-o societate care e dramatic îndreptată spre cei foarte puțini. Chiar zilele astea, OXFAM a publicat un studiu din care reiese că 26 dintre miliardarii lumii dețin jumătate din averea de pe glob. Jumătatea de jos a populației de pe pământ valorează cât 26 de oameni. Dacă pui o taxă de unu la sută pe averile primilor 26, ai putea practic să previi 5 milioane de morți și să înscrii la școală fiecare copil care n-are acces la educație. De ce nu facem asta? Pentru că guvernele noastre sunt așa cum sunt.

La nivel local, însă, văd oameni care fac lucruri. Văd oameni ca Ana și Anca și Elena, care-și deschid o editură și modelează lumea din jur publicând cărțile de care simt că are nevoie cultura lor. Au retradus recent O cameră doar a ei de Virginia Woolf, au tradus Maggie Nelson, au tradus Chimamanda Ngozi Adichie. Sunt cărți extraordinare, cu mesaje puternice.

Văd același tip de acțiune și la nivel politic local, oamenii au renunțat să mai schimbe lucrurile la nivel federal, dar și-au dat seama că o pot face la ei în oraș. Mi se pare că asta e ce avem noi de făcut acum, pentru că, știi, ai început cu întrebarea despre Facebook și nu cred că e marginală chestiunii puterii, dimpotrivă, e chiar în centrul ei. Multă vreme am trăit într-o societate care ne-a arătat și livrat lumea prin ziare și știri și guverne, și toate astea ne-au scăpat printre degete. Suntem marfa pe care Facebook o vinde companiilor, care dup-aia ne vând lucruri de care n-avem de fapt nevoie.

La nivel local, îți poți defini etica prin acțiune. Cred că asta funcționează și în literatură. Dacă intri acum pe un site de știri, o să dai peste un milion de materiale despre Brexit și Trump sau despre politica din țara ta. Dar o să găsești oare ceva despre noua cafenea-librărie / spațiu de artă unde am avut un eveniment data trecută? Poate da, poate nu. Cred în localism.

Întâlnire cu John Freeman, 2017, Mezanin

Anul trecut a apărut în România Jazz pentru iguane, de Răzvan Andrei, o carte de poeme excelentă despre cum e să crești gay în România. Pare că e un val internațional de scris pentru prima dată despre ceva trecut cu vederea de literatură. Cum vezi asta?

Da, lucrurile astea trebuie mereu reînnoite. E o carte pe lista scurtă a premiului TS Eliot pentru poezie, scrisă de Richard Scott. Se cheamă Soho și e o carte fabulos de gălăgioasă și amuzantă, dar și răscolitoare, despre cum e să fii gay. Marea Britanie s-a specializat într-un fel în poeți gay, de la Stephen Spender până la Thom Gunn și alții. Asta e și țara care ne-a dat-o pe Jeanette Winterson. Deci nu e străină identității gay. Cu toate astea, nu știu cum, unele lucruri pe care le spune Scott în poemele din carte nu le-am mai cititit niciodată, cel puțin nu în contextul ăla. Cred că există o putere în a revendica experiența. Asta nu înseamnă doar să rescrii ceea ce s-a întâmplat, ci să transformi experiența într-un document literar. Literatura, pentru mine, e în continuă expansiune, pentru că revendică părți din experiența umană despre care s-a hotărât că nu sunt literare. Uneori o facem prin limbaj, ca la Junot Díaz, felul extraordinar în care vorbesc personajele lui, argoul pe care-l folosesc și care sună ori a engleză, ori a spaniolă. Pur și simplu a luat bucăți din viața de zi cu zi și le-a strecurat în cultura literară.

Cum ziceam mai devreme, trăim în vremuri de naționalism din ce în ce mai prezent, mai insinuant, mai sinistru, care încearcă, de pildă, să esențializeze ce înseamnă să fii american. Chiar zilele astea, Curtea Supremă a decis să susțină ordinul lui Trump care le interzice persoanelor transgender să se înroleze în armată. Oficial, Guvernul Federal spune că oamenii transgender nu sunt destul de americani ca să servească în armată. E doar un exemplu dintr-o serie lungă de articole de lege care au fost trecute ca să reducă, practic, definiția cetățeanului, iar SUA e în criză. Pentru că țara se uită într-o parte, dar vorbește altfel. Aproape 30 la sută din țară vorbește spaniolă, și totuși Guvernul Federal spune Asta înseamnă să fii american.

Cred că ecuația asta e valabilă în multe culturi. Și literatura are extrem de multă putere, pentru că poate lua ceea ce nu e recunoscut drept experiență umană oficială și, dac-o spune frumos și adevărat și o croiește destul de bine, folosind limbajul, care e intens și totuși coerent, ne poate aminti de faptul că asta e o experiență umană. Și ne poate face să ne amintim cum e să fii viu. Asta e ceva foarte foarte puternic, și motivul pentru care guvernele o să-i hăituiască mereu pe scriitori atunci când le scapă de sub control. Pentru că scriitorii, chiar dacă nu încearcă asta, sfârșesc prin a spune adevărul.

Încercați să găsiți un scriitor foarte bun care nu spune adevărul. Knut Hamsun, când a devenit fascist și scria ferparul lui Hitler din Norvegia, și cărțile alea groaznice de la finalul vieții, puteai să vezi degradarea minții lui în proza pe care-o scria. Nu poți să zici Îmi plac la nebunie romanele lui târzii, dar îi urăsc ideile, pentru că romanele alea sunt făcute de ideile alea și ideilea alea deformează limbajul.

Purtăm această conversație într-o țară în care 40% dintre copii merg zilnic înfometați la culcare - una dintre cele mai tragice statistici din România. Afectează dezechilibrul ăsta tragic felul în care o societate crește și învață să-și regleze inegalitățile?

Chiar este o tragedie. Și e valabilă și la New York, unde 25% dintre copii merg înfometați la culcare. Chiar în momentul ăsta, 66.000 de oameni fără adăpost merg să-și caute un pat într-un adăpost de noapte. Și aceștia sunt doar oamenii de care avem cunoștință, în cel mai bogat oraș al Americii, care produce mormane uriașe de bogăție obscenă. Atunci când oamenii merg la culcare înfometați, sunt nevoiți să se îngrijească strict de nevoile lor imediate, nu-și pot planifica viitorul, nu-și pot face planuri pentru ziua de mâine, fiindcă trebuie să facă rost de hrană pentru a doua zi, și asta continuă la nesfârșit.

Știi senzația aia când îți pui pe tine o haină nepotrivită, iar la sfârșit de zi zici La dracu’, ar fi trebuit să-mi iau o haină mai groasă! Sau dacă plouă, și n-ai nici umbrelă, nici pălărie, nu te gândești decât că n-ai ce să-ți pui pe cap. Dacă ești redus la nevoile primare, n-ai gânduri mărețe, costisitoare. Nu spun că nu poți crește sărac, înfometat și înfrigurat, ca după aia să devii romancier, ci doar că e mult mai greu. E mult mai greu să-ți faci planuri și să faci tot ce trebuie ca să mergi la universitate, să faci toate sacrificiile necesare pentru a lua note bune sau mai știu eu ce.

Prin urmare, deoarece în cultura noastră ne simțim inconfortabil cu inegalitățile astea, avem tendința să ne concentrăm pe excepții. America este minunată fiindcă Barack Obama a fost președinte. Dar Barack Obama a fost excepția. Toni Morrison e o excepție. Și, dacă devenim o cultură a excepționalismului, ignorăm cu desăvârșire faptul că culturile noastre sunt structurate în moduri profund nedrepte.

Mă preocupă mult lucrurile astea. Am alcătuit două antologii, care nu fac parte din seria Freeman’s, despre inegalitatea din America, iar următoarea va fi despre inegalitatea la nivel global și despre schimbările climatice. Pentru că, dincolo de inegalitățile care țin de propriile noastre guverne, ne ajung din urmă inegalități și mai mari, una dintre ele fiind legată de schimbările climatice și de cum influențează ele migrația. Oamenii sunt nevoiți să se mute fiindcă nu mai pot face agricultură acolo unde locuiesc, nu mai pot continua să trăiască în același loc, fiindcă resursele au fost epuizate. Asta creează un dezechilibru radical la nivel global, între țările din Nord și cele din Sud. Iar în cele din urmă, asta va duce la războaie. Cam în direcția asta ne îndreptăm.

Prin urmare, cred că astea sunt probleme urgente. Pe unele dintre ele le putem rezolva, măcar parțial, citind. Știu că sună total anapoda, fix ca nuca-n perete. Da, bine, citește o carte și totul va fi bine. Dar multe dintre culturile noastre ne spun să avem grijă doar de noi înșine, și tocmai de-asta sunt așa alergic la Facebook. N-am nevoie să-mi văd fața, știu cum arată și chiar m-am săturat de ea, înțelegi ce zic? Mai ales că și îmbătrânește, așa că-i și mai puțin simpatică decât era ieri. Ce-mi doresc cu adevărat este să citesc despre altcineva, dintotdeauna mi-am dorit asta, fiindcă puterea literaturii e tocmai de a putea fi altcineva. Iar dacă societățile noastre nu citesc, înseamnă că avem un grup mare de oameni care au grijă doar de sine, care nu știu ce înseamnă să fie altcineva.

Nu știu cum stau lucrurile în țara voastră, dar în țara mea se duce de 40-50 de ani un război cu Guvernul Federal și puterea lui de a schimba, de a afecta și de a contribui la viața oamenilor care au nevoie de ajutor. Vine dinspre mișcarea dreptei din America. Rezultatul este catastrofa asta de președinte. Nu face decât să le spună tuturor Uitați-vă la mine, eu am avut grijă doar de mine însumi, pot să fac ce vreau eu, fiți ca mine, iar oamenii rezonează la asta. S-au săturat să fie tratați prost, s-au săturat să li se spună cum să gândească, cum să vorbească, s-au săturat să fie corectați, să nu fie destul de buni. Unora dintre oamenii ăștia le-au fost restructurate locurile de muncă din cauza globalizării și a corporațiilor, și furia lor e întemeiată, fiindcă și-au pierdut slujba și, odată cu ea, și-au pierdut demnitatea. Așa se face că vor să le spună cineva că sunt mai buni decât restul oamenilor, pentru că sunt albi, pentru că au fost neglijați. Iar asta creează o situație periculoasă.

Dacă sub-educi o țară și nu mai ai oameni care să citească și să învețe despre ce înseamnă să fii altcineva, devine mult mai greu să faci lucruri simple, cum ar fi, de exemplu, să adopți o lege care ar oferi gratuit masa de prânz unor copii care provin din anumite medii și nu și-l pot permite. Toate lucrurile astea sunt intim legate și nu înseamnă că dacă nu citești antologiile lui Freeman, un copil o să moară de foame. Dar există un ecosistem global, în care cititul este legat de acte de empatie consfințite prin lege, și mi se pare că e pus în pericol, fiindcă mare parte din culturile noastre ne spun să căscăm ochii în continuare la spectacole.

Întâlnirea din Londohome, ianuarie 2019

Atunci când tehnologia ne oferă tot ceea ce părem că avem nevoie, știri, nenumărate forme de conținut și interacțiuni, cum putem recupera experiența asta foarte personală de a citi? Am prieteni care-mi spun că nu au mai citit în ultimii doi-trei ani, fiindcă sunt așa de absorbiți de ceea ce se întâmplă în lume, încât se simt rușinați să se afunde pur și simplu într-o carte bună.

Ai reușit să-i convingi pe vreunul dintre oamenii ăștia să citească o carte?

Nu, dar mi-au spus că înainte obișnuiau să citească, până când ceva s-a schimbat.

Da, și rețelele sociale știu asta. Știu că, dacă ne țin mereu furioși, înspăimântați, panicați, o să dăm clic. Tot asta știu și politicienii noștri naționaliști, cei care te fac să votezi. Dacă-i poți menține pe oameni în frică…

Problema, de fapt, nu e cu tinerii - tinerii continuă să citească, ba chiar le place la nebunie. Se îngroapă în cărți, poate nu la același nivel ca generațiile noastre. Nu despre tineri ar trebui să ne îngrijorăm că nu citesc, ci despre cei de 18 ani și poate puțin mai mari, fiindcă în rândurile lor se prăbușește cititul. Unii mai continuă să citească și în facultate, dar majoritatea oamenilor se opresc după 21-22 de ani, și abia atunci devine o problemă. Fiindcă dacă doar puștii citesc, și ei nu pot vota, încet-încet vom asista la atrofierea capacității oamenilor de a-și imagina ce înseamnă să fii altcineva.

Nu am o soluție pentru problema asta, în afara programelor care au funcționat în anumite țări și care apelează la localismul despre care vorbeam, în care un oraș alege o carte și da, e adevărat, unei singure persoane i se citește cartea, iar unii se pot plânge, Dar cum ai ales tocmai cartea aia? De ce cartea asta și nu alta? De ce X și nu Y? Hai, frate, măcar oamenii citesc. La fel a zis lumea și cu Oprah.

Oprah a convins 800.000 de oameni să citească o carte. Păi scuză-mă, dar ăsta e un lucru bun. Poate că Jonathan Franzen s-a simțit aiurea când i-a fost selectată cartea, dar 800.000 de oameni au cumpărat Corecții. Și acum e Jonathan Franzen. Cred că și el vede asta, nu fac mișto de el pentru ceva ce el n-a spus deja. Așa că da, cred că programele de lectură sunt o soluție, indiferent că sunt organizate într-un oraș întreg sau la nivel mai mic. Chiar și dacă Black Button Books ar începe un club de lectură, poate se strâng 80 de oameni care să zică, OK, o să cumpăr toate cărțile pe care le scoateți voi și o să ne întâlnim cu toții în cafenele și o să vorbim despre ele.

Ciudățenia la cărți e că imediat ce le-ai citit, trebuie neapărat să vorbești despre ele cu cineva, uneori enervant de mult. Dacă intri într-o librărie micuță și vorbești cu cineva care iubește cărțile, e ca cel mai bun farmacist. E instinctul ăsta social care vine odată cu cititul. Într-o lume sătulă de multinaționale, gen Vai, Doamne, Starbucks a venit la București, o să falimenteze toate cafenelele, păi, du-te la o cafena, cumpăr-o și eu vin și iau cafea și stau și vorbesc despre carte. Nu-i chiar așa de greu, o să vinzi niște cărți, vreun editor o să fie bucuros, autorul o să primească 17 dolari și 25 de cenți, și așa mai departe.

Deci cred că sunt lucruri destul de simple pe care le putem face ca să-i convingem pe oameni să citească. Până și la revista pe care ați scos-o puteți să începeți un club de lectură.

John Freeman, 2016, fotografie de Cătălin Georgescu

Chiar mă gândeam la asta...

Sunt grozave cluburile de lectură. Te înscrii, toată lumea cade de acord asupra cărții... Zi-mi o carte pe care ai alege-o pentru un club de lectură.

O carte despre Holocaust, îmi pare rău. Se cheamă Fiecare moare singur.

De Hans Fallada. Iubesc cartea aia.

Am citit-o de Crăciun… îți oferă o tip de experiență pe care n-o găsești în multe cărți. Am convins deja doi prieteni s-o citească. Are 800 de pagini, dar o poți citi în două-trei zile, recuperându-ți astfel viața așa cum era ea când citeai în vacanțele de vară. E cu un cuplu de oameni în vârstă, muncitori, din Berlinul nazist, care încep propria lor mișcare anti-Hitler. E bună de citit acum, doar ca să vezi un pic cum funcționează psihologia oamenilor atunci când niște demenți pun mâna pe putere și refac regulile jocului.

În roman, pe lângă oamenii care fac lucruri bune, cum e mișcarea anti-Hitler, sunt o grămadă de alți oameni care îi toarnă. Și vezi cum acționează puterea când cresc mizele. Unii se dau peste cap ca să-i ajute pe ceilalți, alții sunt ceva de genul Eu m-am cărat de-aici. Dar tipul ăla de-acolo, ăla a făcut chestiile nasoale. Cartea asta îți deschide ochii.

Cred că tot ce-avem în viață sunt timpul și iubirea. Și timpul se termină. Iubirea, însă, poate că durează dincolo de viețile noastre. De asta cărțile bune… Pentru mine, o carte bună trebuie să te entuziasmeze, pentru că nu poți scrie un roman bun fără să-ți iubești personajele. Nu poți să scrii un roman din dispreț. Zi-mi un roman care a fost scris din dispreț. Nu există.

Ca oameni și cetățeni, noi putem să canalizăm lucrurile astea. Poți face un club de lectură alcătuit din tine și din cei doi prieteni ai tăi. Unul dintre lucrurile fascinante la circulația cărților e că poți să dai o grămadă de bani pe publicitate, poți să ajungi la The Trevor Noah Show și să primești cât de multă vizibilitate vrei, dar ceea ce face cărțile cu adevărat să se miște sunt oamenii care le citesc. De îndată ce cineva citește o carte bună, vorbește despre ea. Și poți să urmărești asta până la un punct. Și poți să vezi cum crește o carte.

Hans Fallada e unul dintre cazurile alea care-au fost republicate la multă vreme după ce-au apărut. Nu cred că mai fusese tradus în engleză și o editură mică din Brooklyn, Melville House, a tradus și a publicat cartea, iar oamenii au început s-o citească și să zică Doamne, ai citit cartea asta? Și au făcut ce-ai făcut și tu, i-au spus altcuiva despre ea. Și asta e putere.

Cred cu tărie că rețelele umane sunt cea mai mare formă de putere care există în lume. Așa s-a făcut totul. Iar felul în care sunt conduse guvernele azi e o încercare de a recolta puterea asta, de a ne transforma în muncitori, cetățeni loiali, consumatori, dar noi avem multă multă putere între noi. Și putem răspândi cărți ca Fiecare moare singur, sau Între lume și mine de Ta-Nehisi Coates, putem răspândi idei prin cărți, și prin acte de grijă, iubire.

Unul dintre lucrurile care mi se par periculoase acum e că guvernele noastre și cei care au puterea transferă atâta negativism în noi și da, trebuie să ne uităm la asta și să rămânem informați. Dar trebuie să știm și când să ne întoarcem privirea și să fim atenți unii la ceilalți. Însă nu e întotdeauna o alegere. De pildă, unii dintre scriitorii pe care i-am publicat în antologia precedentă nu au putut veni la evenimentele din Statele Unite pentru că erau vizați de Musmim Ban. Scriitoarea Nadifa Mohamed, care a părăsit Somalia în timpul Războiului Civil, a venit în Marea Britanie când avea opt ani, și era atât de săracă, încât intra la categoria malnutriți. Și a mers la Oxford și a devenit regizoare și a scris două romane despre tatăl și mama ei și cum e să crești în Africa de Est. E un om minunat. Și totuși țara mea a zis Din cauză că ești dintr-o țară predominant musulmană, nu poți intra. Așa că uneori oamenii la care ții pot fi în același spațiu, dar alteori asta nu depinde de tine.     

Dacă
am putea face
un atlas
al durerii
aproape tot pământul
ar fi
terra incognita.

(John Freeman, „Orbirea”, în Hărți, traducere de Anca Dumitrescu și Elena Marcu)

                    

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK