De curând, Bucureştiul a fost gazda Festivalului Internaţional de Literatură de la Odesa, devenit itinerant din cauza războiului din Ucraina. Într-o perioadă deosebit de aglomerată pentru mine, deşi mi-am dorit să ajung la mai multe evenimente, până la urmă am ajuns la unul singur, cel în cadrul căruia au citit poeta şi poetul ucrainean Iia Kiva şi Vasil Mahno, şi Paula Erizanu, scriitoare şi jurnalistă din Republica Moldova, care de asemenea a citit poezie. Seara a fost moderată de Ernest Wichner, scriitor de limba germană originar din România, care i-a prezentat pe cei trei şi la final le-a pus câteva întrebări.
Ca de obicei, toată discuţia care a urmat nu a făcut decât să nască şi mai multe întrebări în capul meu legate atât de soarta războiului, de efectele lui nu doar asupra ţărilor din vecinătate, dar şi asupra întregii lumi, dar şi de rolul şi puterea literaturii într-un asemenea context, întrebări pe care am tot încercat să mi le formulez ceva mai clar pe tot parcursul serii, inclusiv în timpul discuţiilor de după, de la uşa Institutului Goethe, care a găzduit evenimentul.
Câteva dintre aceste întrebări s-au topit până la urmă în interviul de mai jos, în care am încercat să aflu de la Paula Erizanu cum se văd lucrurile din Republica Moldova, atât în zona de cultură, cât şi în politică sau, pur şi simplu, în societate, având tot timpul sentimentul acesta că ni se pare, din România, că urmărim foarte atent tot ce se întâmplă în Republica Moldova, dar că, în realitate, înţelegerea noastră rămâne insuficientă.
În acelaşi timp, însă, trebuie să recunosc că mi-am dorit să ştiu mai multe despre traseul Paulei atât ca scriitoare, cât şi ca jurnalistă, având în vedere şi propriul meu traseu, ca pe un fel de recapitulare, care implică şi o reinterpretare a evenimentelor exterioare (istorice) puternice care mi-au marcat viaţa, feliind-o în etape, începând cu Revoluţia din 1989, continuând cu perioada de tranziţie şi cu intrarea în Uniunea Europeană, în 2007, pe care nu am avut experienţa, maturitatea, şi nici resursele să le citesc corect (mai aproape de agenda mea personală, să zicem) la vremea lor.
Paula Erizanu, în 2022 te-ai întors la Chișinău după zece ani petrecuți la Londra, unde ți-ai făcut studiile de licență în istorie, literatură și istoria artelor și masteratul în jurnalism, dar se poate spune că în ultimii ani, înainte să te întorci, și probabil că și acum, în continuare, ți-ai împărțit practic viața între Londra, Chișinău și, din ce în ce mai mult, București, cum ai reușit, cum reușești? Ce anume te impulsionează să menții conectate toate aceste spații (culturale și politice)?
Chișinăul, Londra și Bucureștiul sunt orașele care m-au format și cărora simt că le aparțin. În toate am prieteni, mentori, colaboratori. În toate am o comunitate. Și fiindcă trăim în epoca globalizării, acestea se și suprapun. La Londra, de exemplu, am început să scriu, în engleză, despre cultura și politica noastră, precum și, mai larg, a Europei de Est. Tot acolo, dincolo de mediile cosmopolite din întreaga lume, mi-am extins și cercul din Republica Moldova și din România, prin amici care au mers la studii sau la muncă, precum și prin activismul prin care am ajuns la oameni noi.
Am simțit nevoia să revin la Chișinău în 2022 din cauza invaziei Rusiei asupra Ucrainei. La nivel profesional, există un mai mare interes pentru Republica Moldova din cauza războiului și mi-am dorit să contribui la mai buna înțelegere a fenomenelor care se întâmplă la Chișinău și în întreaga țară. La nivel personal, criza de securitate m-a făcut să vreau să fiu cu familia mea. Odată cu vara lui 2022, datorită rezistenței ucrainene, și frontul s-a mutat mai spre est, astfel încât Republica Moldova e mai în siguranță.
Deși mă simt bine la Chișinău, vizitele la București, la Londra, precum și în alte părți ale Europei (și, sper, ale lumii, în viitor), mă ajută să îmi mențin „satul” meu global, să cresc și să-mi extind orizonturile.
Spuneai undeva că te-ai intersectat cu mult mai mulți jurnaliști din diferite țări europene la Chișinău decât ai fi avut ocazia în același interval de timp la Londra. Ce a urmat pentru tine, după întoarcere?
Într-adevăr, odată cu întoarcerea la Chișinău, am tot scris despre Moldova pentru publicații internaționale și pe Twitter. Asta înseamnă că primesc constant invitații la cafea de la ziariști, cercetători, analiști, diplomați și alți profesioniști din întreaga lume, care trec prin Chișinău, adesea în drum spre Ucraina.
În afară de colaborările internaționale, am mai scris și pentru presa locală, cum ar fi Europa Liberă, unde am explorat în ce măsură energia verde poate fi o soluție la criza energetică a Moldovei, sau Radio Moldova, unde am ținut o rubrică de cultură europeană.
Scrii acum la cel de-al doilea roman al tău, un fel de continuare, dacă am înțeles bine, a primului, Ard pădurile (Cartier, 2021), scrii poezie, ești invitată la lecturi, festivaluri, te ocupi de tot felul de evenimente culturale, lansări de carte pentru editura Cartier, în special, promovezi literatura prin intermediul unui club de lectură, #diez și Librăriile Cartier, și continui, bineînțeles, să faci jurnalism, atât pentru presa din România și Republica Moldova, cât și pentru presa de limba engleză cu care ai colaborat și continui să colaborezi deja de un număr semnificativ de ani, cu publicații prestigioase precum BBC, The Guardian, Financial Times, London Review of Books, The Calvert Journal, dar și Libertatea, Observator cultural, Dilema veche, Scena9 (în 2019, ai și fost nominalizată la premiul Jurnalista de cultură a anului în cadrul competiției britanice Words by Women) și iarăși, te întreb, cum reușești să împaci atât de multe direcții diferite? Cum se completează ele pentru tine?
Am avut dintotdeauna interese variate și o curiozitate care trece de granițele impuse de piața de muncă sau de teoria literară. Duc un proces continuu de negociere între aceste domenii (și între deadline-uri), însă ele se și alimentează reciproc. De exemplu, folosesc uneori tehnica interviului și pentru a scrie poezie sau proză, iar eseurile mele jurnalistice sunt, într-un fel, și texte literare.
Ocazia cu care te afli acum la Bucureşti este Festivalul Internațional de Literatură de la Odesa, devenit itinerant în ultimii ani, din cauza războiului, iar în cadrul acestui festival ai participat la un eveniment împreună cu scriitorii ucraineni Iia Kiva și Vasil Mahno, îi cunoșteai pe cei doi scriitori ucraineni? Cât de bine cunoșteai literatura ucraineană și pe cea din spațiul sud-est european, în general? Te întreb asta pentru că în România mi se pare că nu stăm nici acum prea bine cu traducerile din spațiul sud-est european, deși am mai recuperat în ultimii ani (de altfel, chiar editura Cartier, pentru care lucrezi ca PR, a publicat în ultimii ani autori precum Serhii Jadan, Iuri Andruhovîci, amândoi scriitori ucraineni, Ivo Andrić, scriitor sârb, Faruk Šehić, scriitor georgian etc.) și cred că ar fi necesar să cunoaștem mai multe lucruri despre acest spațiu post-1989 și prin intermediul literaturii.
E vital să ne știm și să ne înțelegem vecinii, căci avem multe în comun și, ca să trec în metaforă, niciodată nu știi când îți trebuie niște sare sau zahăr de la ei.
Am și coordonat și extins, în calitate de editor cultural, secțiunea de literatură la publicația Calvert Journal, specializată în regiunea Europei Centrale și de Est și a Asiei Centrale, unde am lucrat în perioada 2019-2022.
Din literatura ucraineană i-am citit pe Serhii Jadan, scriitor cu statut de rockstar, la ale cărui lansări vin sute și chiar mii de oameni; Iuri Andruhovîci, Oksana Zabușco, cei care publică în ucraineană încă de la independență, și cu care am și purtat discuții și făcut interviuri, Andrei Kurkov, care scrie în rusă. Îmi mai place mult și Ilya Kaminsky, născut la Odesa și emigrat în SUA, unde scrie poezie inovatoare în engleză, rămânând însă influențat tematic de locul său de naștere, unde revine și acum, în perioada războiului, pentru a avea grijă de mormintele familiei sale. L-am mai citit și pe Peter Pomerantsev, născut în Ucraina, emigrat cu familia în Anglia de mic, care a lucrat ca producător tv în Rusia și acum predă în SUA, și care a scris cărțile de nonficțiune Aventuri în Rusia de azi. Nimic nu e adevărat și totul e posibil, un volum care cartografiază, ca un roman de aventuri, evoluția propagandei ruse, și Asta nu e propagandă!, un volum care analizează felul în care sunt folosite rețelele de socializare de către populiști și activiști în întreaga lume. L-am mai citit și pe Gogol :). Îl am pe lista de lectură și pe istoricul Serhii Plohii.
Anul trecut am colaborat și cu scriitoarea pentru copii Natalia Trohim, la un volum colectiv de povești publicat în Georgia. Ne-am cunoscut în ianuarie, apoi ne-am revăzut la lansarea cărții în mai. Între timp, fiul Nataliei se alăturase armatei ucrainene...
Dintre poeții ucraineni, pe lângă Jadan și Andruhovîci, i-am mai citit, în engleză, și pe Liuba Iakimciuk, Iuri Zavadski, Ella Ievtușenco, Dmîtro Latuzkin, Natalka Biloțverkiveț, Iulia Musakovska și bineînțeles pe Victoria Amelina și pe Maksim Krîvțov, poeți aproape de-o vârstă cu mine, care au fost omorâți în război. Mi se pare că poezia ucraineană trăiește un moment foarte important nu doar la nivel de atenție internațională, ci și la nivel de putere a scriiturii, lucru demonstrat și de Iia Kiva și de Vasil Mahno, pe care i-am descoperit la Festivalul de la Odesa, la București.
Într-adevăr, mă gândeam și eu că înainte de acest festival, nu prea au fost mulți scriitori ucraineni prin România. E păcat că a fost nevoie de un război ca România și Ucraina să se cunoască, deși sunt vecine, însă e important că această relație se dezvoltă acum.
Să nu așteptăm războaie ca să ne deschidem și către ceilalți vecini.
Pentru că vorbeam de traduceri, dar şi de acest context al războiului de la granițele țărilor noastre, a existat (mai acut, pentru că altfel încă mai există) această discuție despre literatura rusă și „marea cultură rusă” cum s-a spus, în general, care ar trebui interzisă astăzi ca urmare a invaziei ruse în Ucraina, pentru că ar promova ea însăși imperialismul rus, cum vezi tu lucrurile astea? Dincolo de această situație concretă, particulară, există un curent mai larg care a primit denumirea de „cancel culture”, care ar fi poziția ta față de acest curent, cum ar trebui să ne raportăm la acea parte a moștenirii noastre culturale universale care ni se pare astăzi profund dăunătoare pentru categorii mai restrânse sau mai largi de cititori?
Sintagma „marea cultură rusă” e un mit în care intră doar anumiți scriitori ruși, mai mult cei imperialiști decât cei umaniști.
Eu nu cred în culturi mari și mici, cred în cărți bune la care ai ajuns sau încă n-ai ajuns, de care ai auzit sau de care încă n-ai auzit. Am scris la începutul războiului un articol pentru revista London Review of Books, Tradiții dispensabile (sau Dispensable traditions în engleză), despre cele două tradiții ale literaturii ruse: cea imperialistă și cea umanistă. Mi se pare esențial să nu rămânem orbi la propaganda imperialistă care a infestat operele lui Dostoievski, de exemplu, sau la colaborarea cu Putin a lui Soljenițîn sau Vodolazkin. Nu cred că e o practică bună să punem literatura pe un postament imaginar, la care doar să ne închinăm. Astfel omorâm literatura. Literatura merită analizată și discutată continuu, așa se menține ea vie, prin relațiile autentice pe care le formează cu cititorii de azi.
Nu sunt pentru interzicerea cărților pe care, de altfel, o practică Putin în Rusia de azi. Dar simt că e important pentru mine să știu că rușii vii cu care interacționez, despre care scriu sau pe care îi citesc, condamnă războiul. Nu am o problemă să o citesc pe Ludmila Ulițkaia sau pe jurnalistul și profesorul Princeton Mihail Zîgar, autorul cărții de istorie Imperiul trebuie să moară. Istoria revoluțiilor ruse prin personalități 1905-1917, pe care o folosesc și pentru cercetarea la propriile proiecte. Totodată, în ce mă privește, prefer să mă concentrez în acest moment (și) pe descoperirea literaturii ucrainene.
Cancel culture merită o discuție mai largă și aplicată, căci ea înseamnă atâtea lucruri diferite pentru diferiți oameni și diferite medii culturale. Termenul se referă de obicei la ce face stânga woke în Marea Britanie sau în SUA, însă practica în sine e mai veche și depășește hotarele ideologice sau geografice. Ce pot să zic e că dăm cu toții cancel unii altora câteodată, fie blocând pe rețele, fie nemaivotând același candidat, refuzând colaborări sau încetând prietenii. Doar că fiecare are anumite păcate pe care le judecă mai aspru și altele pe care le iartă mai ușor.
Ai debutat tu cu cartea Aceasta e prima mea revoluție. Furați-mi-o (Cartier, 2011, ediție trilingvă), care a primit în Republica Moldova Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor și Premiul pentru cea mai populară carte al Bibliotecii Naționale „Ion Creangă” și a fost distinsă cu Premiul internațional UNESCO pentru cea mai frumoasă carte a anului 2011, acordat la Târgul de Carte de la Leipzig, fiind nominalizată și la Premiile Observator cultural din România, categoria debut. Volumul documentează protestele din 2009 din Republica Moldova. Care ar fi lucrurile foarte bune care s-au întâmplat pentru Basarabia în perioada asta, în ciuda războiului și a frământărilor de tot felul, dintr-o perspectivă personală (cu mize politice și identitare), așa cum era și perspectiva pe care ai abordat-o în carte?
Dacă protestele din 2009 erau suprimate de Partidul Comuniștilor, care voia atunci, prin falsificarea alegerilor, să mai rămână la putere încă patru ani, după două mandate, atunci Republica Moldova rămânea un soi de Rusie putinistă sau un Belarus al lui Lukașenka. Din fericire, moldovenii au reușit să scape de politicienii de care au fost nemulțumiți, prin rotația democratică a puterii. Datorită democrației și a direcției pro-europene a guvernărilor de atunci, Moldova a semnat tratatul de asociere cu UE în 2014, spre deosebire de Ucraina, care era atunci condusă de pro-rusul Ianukovici. Nesemnarea a iscat protestele Euromaidan, în care forțele de ordine, la comanda lui Ianukovici, au omorât 108 oameni. Pentru moldoveni, tratatul de asociere a însemnat posibilitatea de a călători în UE fără umilitoarele cozi pentru vize. A însemnat și un comerț mult mai activ cu UE. La momentul actual, Moldova exportă 70% din produse în UE, în special în România.
Parcursul european început în 2009 a fost stopat însă de marea corupție a oligarhilor Vlad Filat, Vlad Plahotniuc, Ilan Șor ș.a. Plahotniuc a mai și ajuns un dictator din umbră în 2016-2019, ani în care moldovenilor le era frică să își spună părerea în public și în care statul, inclusiv sistemul judecătoresc, a fost capturat. Din 2019, au venit la putere partide noi pro-europene, cu angajamentul să curețe justiția și să ne aducă mai aproape de UE. Într-adevăr, în 2022, datorită Ucrainei, dar și a poziției și imaginii Maiei Sandu și guvernului său, Moldova a primit statut de țară candidat și urmează să înceapă negocierile de aderare.
Provocarea, acum, e ca aceste partide să construiască un sistem cu adevărat meritocratic, în care oamenii competenți să fie angajați în posturi cheie fără să aibă carnete de partid. Și, desigur, aceste partide — fie că vorbim de cei de la putere, fie de cei din opoziție — trebuie să nu tolereze acte de corupție nici la dușmani, dar nici la aliați, atunci când observă sau li se semnalează încălcări. Pentru că altfel facem aceleași greșeli ca și guvernele care au venit în perioada 2009-2019 la putere.
Și mai avem o provocare: partidele care se declară drept pro-europene sau neutre, dar care pot fi suspectate că fac de fapt jocul Moscovei. Un astfel de partid este MAN al primarului de Chișinău Ion Ceban, care este susținut în prezent de PSD-ul din România. Cum poate PSD-ul să considere că Ceban este un politician de încredere în momentul în care acesta protesta în 2014 la Bruxelles împotriva tratatului de asociere UE nu prea înțeleg. Ceban, căruia i-a luat opt luni să condamne Rusia pentru invazia din Ucraina. Despre care au apărut informații că ar fi fost la Moscova pe 24 februarie 2022 (el a zis că va aduce dovezi că acuzația ar fi falsă, însă n-a făcut-o). Mai ales că avem exemplul Partidului Popular Creștin Democrat, care s-a declarat drept unionist în anii ’90, pentru ca în 1999 să-și dea arama pe față, votând pentru demiterea guvernului pro-european Sturza (care purta discuții cu liderii occidentali pentru a intra în UE odată cu România) și aliindu-se mai târziu cu Partidul pro-rus al Comuniștilor. În ultimii ani, Iurie Roșca, liderul PPCD, a promovat teorii ale conspirației în Covid și a lucrat cu canalul de propagandă rusesc Sputnik. Colegul său, Dinu Țurcanu, este reprezentantul pro-rusului Ilan Șor acum. Nu ne putem permite să punem în pericol parcursul european al Moldovei încă o dată, încrezându-ne în cineva care haina și-o schimbă, dar năravul ba.
Ai coordonat împreună cu poeta și jurnalista Alina Purcaru antologia Un secol de poezie română scrisă de femei, apărută la Editura Cartier în trei volume și aș vrea să te întreb cum arată astăzi feminismul în Republica Moldova? În contextul în care în România am avut timp de câțiva ani Premiile Sofia Nădejde pentru literatura scrisă de femei, avem o editură asumat feministă, Fractalia, cenacluri feministe, am avut și câteva scandaluri serioase care au declanșat discuții utile, dar cum stau lucrurile în Republica Moldova? Nu uit, desigur, că voi aveți o femeie președinte, pe Maia Sandu, dar, pe de altă parte, ca să fac o paralelă, tu scriai undeva că „în Moldova marșurile LGBTQ+ încă sunt proteste și nu petreceri”, și mă întreb dacă e la fel și atunci când vine vorba de feminism.
Mie mi se pare că atitudinea față de femei e mai bună în Republica Moldova decât în România și cred că parte din explicație este experiența sovietică versus cea național-ceaușistă. (În URSS, de exemplu, avortul a redevenit legal în 1955, după moartea lui Stalin, pe când în România a fost iar interzis în 1966-89.) În afară de președintă, Republica Moldova are și un parlament mai echilibrat din punct de vedere de gen; ultima dată când am verificat, 40% dintre deputați erau femei. Însă marea problemă a femeilor atât în România, cât și în Republica Moldova, rămâne violența de gen, care are loc acasă, în stradă, la universitate sau la lucru.
Și pentru că tot am adus în discuție feminismul, primul tău roman și cea de-a treia carte (ai mai publicat volumul de poezie Ai grijă de tine, Charmides, 2016), așadar romanul Ard pădurile, pe care l-am pomenit și mai sus, documentează - ficționalizând, bineînțeles - viața Aleksandrei Kollontai, prima femeie ministru (comisar) în guvernul lui Lenin, dar și pe cea a feministei Inessa Armand, iubita aceluiași Lenin. Poți să ne spui în câteva cuvinte despre ce este vorba de data asta? Trebuie să menționez și faptul că romanul a fost scris cu ajutorul bursei Central European Initiative, ai primit pentru el Premiul Tânărul Scriitor al Anului 2021 în cadrul Galei Tinerilor Scriitori din București, a fost nominalizat la Premiile Sofia Nădejde și la Festival du Premier Roman din Chambery, Franța.
Într-adevăr, am început lucrul la romanul Cred, în care, după ce le-am urmărit radicalizarea Aleksandrei Kollontai și a Inessei Armand din femei căsătorite și bogate în revoluționare underground în Ard pădurile, le explorez parcursul la putere, în guvernul lui Lenin, acolo unde idealurile și practicile s-au despărțit — deși acestea au și reușit să legalizeze avortul în premieră mondială, să legalizeze homosexualitatea, să creeze grădinițe în fabrici, să ofere statut legal copiilor din afara căsătoriilor, multe dintre politici fiind anulate mai târziu de către Stalin.
Din cauza invaziei Rusiei asupra Ucrainei, însă, mă simt prost să mă concentrez acum pe istoria rusă, deși iată, odată cu lansarea în politică a Iuliei Navalnaia, romanul meu devine mai actual. Așadar, fac o pauză din proiectul dat și lucrez acum la un volum de proză polifonic care cartografiază istoria secolului 20 în ceea ce numim azi Republica Moldova. Pentru că, vorba Tatianei Țîbuleac, nimeni n-o să ne scrie istoria noastră, cărțile noastre, în locul nostru.
Autorii din România și cei din Republica Moldova se întâlnesc din ce în ce mai des la tot felul de festivaluri din ambele țări, publică fără probleme la editurile din țara cealaltă, se poate spune că formează deja o singură literatură? Sau continuă să fie totuși vorba de două scene literare diferite? Sunt câțiva autori care au o conexiune foarte clară cu România, dar și mulți alții care ajung aici strict datorită cărților lor, așa cum ajung la Chișinău mulți scriitori din România, este doar impresia că lucrurile au progresat mult mai repede după război sau este doar o coincidență?
Nu știu dacă războiul a jucat un rol în această apropiere, mie mi se pare că e un proces care are loc încă din anii 90, care s-a tot intensificat. Mai rămâne să fluidizăm vama, căci de când e blocată Odesa, mașinile care duc marfă stau la coadă și câte o săptămână, fie că e vorba de decoruri de teatru, fie că e vorba de cărți. Și bineînțeles de celelalte produse.
Iia Kiva, poeta ucraineană pe care am menționat-o mai devreme, spunea la Festivalul de la Odesa că unul dintre efectele războiului pentru ea a fost și acela că nu a mai avut energie să iasă din casă, să meargă la întâlniri cu prietenii, deși în mod obișnuit se presupune că acest gen de întâlniri te ajută. Cum a fost pentru tine, după ce te-ai întors în Moldova, dincolo de munca ta, care te obligă să ieși foarte mult, ai simțit nevoia să ieși mai mult, să fii împreună cu ceilalți sau dimpotrivă? Desigur, situațiile nu se pot compara, dar Republica Moldova s-a regăsit și se regăsește în continuare și ea într-o perioadă foarte vulnerabilă și stresantă.
Poetul Vasil Mahno îmi spunea că Iia Kiva a mai și schimbat limba odată cu războiul. Ea fiind din est, scria în rusă înainte. De doi ani, scrie în ucraineană.
Am mai zis că din cauza războiului, simt nevoia să fiu cu familia mea. Care îi include și pe câinii mei, cu care ies zilnic la plimbare — cred că ne face bine la tustrei urcatul și coborâtul dealurilor împreună.
Dincolo de familie, pentru mine, atât discuțiile cu oameni ca jurnalistă, cât și viața socială a literaturii (cu întâlnirile ei cu scriitori și cititori la festivaluri, lansări sau cluburi de carte) sunt amândouă antrenante și revitalizante. Cred că a fost o surpriză cât de mult îmi place să gândesc împreună cu alții cărțile pe care le citesc, nu doar căutând cronici, ci și moderând discuții la clubul de carte pe care îl coordonez.
La Chișinău, marile bătălii țin în special de războiul informațional, după cum s-a văzut și cu declarațiile vizavi de Transnistria săptămâna trecută... Aici discut cu prieteni și colegi vizavi de cum putem fi mai eficienți în combaterea propagandei ruse, pentru ca parcursul european al Moldovei să devină ireversibil.
Fotografie principală de Victoria Viprada
