Video / Muzician

Dacă pot să vă iau inimile pe sus, sunt un artist fericit

de Andra Matzal

Publicat pe 20 iulie 2016

Eduard Kunz cântă la pian de la 5 ani. La 10, urca pe scenă împreună cu Orchestra Filarmonică din Omsk, din - pe atunci - Uniunea Sovietică. Nu demult, BBC Music Magazine l-a numit printre cei mai buni zece tineri pianiști din lume. Acum, are 35 de ani și rar găsește timp să-și tragă sufletul între zecile de concerte care-l trimit dintr-o parte în alta a lumii. Chiar dacă urcă pe vreo scenă din New York, din Sankt Petersburg sau din Bistrița, Kunz așează la pian și-i aduce pe cei din fața lui în același punct, în care se-nțeleg în aceeași limbă. A muzicii pe care oamenii o ascultau și acum 100, 200 sau 300 de ani, și pe care, cu toate astea, o face să sune după chipul și asemănarea lui Kunz. Când devine una cu pianul, ai impresia că-i o extensie naturală, iar gesturile par așa de ușoare, că nici nu-ți mai amintești că-n spatele lor stau zeci de mii de ore de exercițiu. 

Kunz s-a născut în Siberia, la Omsk, oraș a cărui muzică e „sunetul zăpezii trosnind sub picioare”. A studiat la Moscova - „sunetul mașinilor. Milioane și milioane de mașini mergând în ploaie, pe șosele cu 8 sau 12 benzi -, și la Londra - zgomotul unui pub. Oameni care sporovăiesc și ciocnesc pahare. Oameni care râd, oameni care se ceartă. De câțiva ani, acasă înseamnă la București, - „un foșnet de frunze”. În pauza de dinaintea unui turneu, ne-am întâlnit în București, care pentru mine-i mai degrabă zumzetul claxoanelor de mașini care trec peste frunze, și-am stat de vorbă o după-amiază. Am încercat să aflu ce-nseamnă munca unui pianist „de top”,  cum se face că trăiește azi muzica clasică și ce se întâmplă, de pildă, în creierul nostru când ascultăm Sonata nr. 21 pentru pian de Beethoven. 

Video: Veioza Studio

Tema de gândire

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK