În februarie anul ăsta, am dat o fugă peste ocean, pentru un loc la o masă rotundă cu John Oliver. Cu câteva zile înainte de începutul sezonului 5 din Last Week Tonight, New York-ul era plin de afișe cu un tip care se dă cu capul de masă. La metrou, pe autobuze, în Times Square, imaginea cuiva disperat, dar care nu se predă, o mână ridicată în aer în mijlocul dezastrului. Într-un fel, afișul perfect pentru starea de spirit a lumii în 2018. La etajul 10+ al sediului HBO din New York, patru jurnaliști din Europa și o jurnalistă (eu) îl așteaptă pe John Oliver ca pe sfinx. Multe întrebări despre Trump, multă speranță că Oliver are răspunsul la orice problemă. Venim din țări în care democrațiile se clatină, inegalitățile sociale se adâncesc, fanatismul înlocuiește rațiunea, iar discursurile naționaliste cer mai puțină lume și mai multă țară. Nici America n-o duce mai bine, înghițită de capriciile și lăcomiile unui lider absurd. Adunați în jurul mesei din sala de ședințe HBO, părem un mic consiliu internațional pentru situații de urgență. Apoi apare John Oliver, cu șarmul stângaci și ironia lui zglobie, și ne dă peste cap. Râdem toți cu gura până la urechi și ne agățăm de gropițele lui Oliver. Atâta vreme cât o să existe gropițe pe lume, nu e chiar totul pierdut, nu?

Autobuz la plimbare prin East Village

Emisiunea

Pedeapsa cu moartea. Corupția FIFA. Inegalitatea veniturilor. Șarlataniile lui Dr. Oz. Armele nucleare. Militarizarea poliției. Dronele. Zahărul. Loteriile. Pe scurt, primul sezon din Last Week Tonight with John Oliver, o emisiune de jumătate de oră de pe HBO în care un individ cu ochelari, gropițe și accent englezesc stă la un pupitru și-ți spune ce s-a mai întâmplat în lume și-n America în ultima săptămână. N-ai avut timp să vezi care-i treaba cu alegerile din Italia? Nu-i nimic, Oliver îți explică cum stau lucrurile în timp ce te îneacă într-o cascadă de poante. Crezi că nu te interesează care-i treaba cu alegerile din Italia? Nu-i nimic, Oliver îți spune de ce-ar trebui să-ți pese și ție, dar și întregii lumi (extremă dreaptă+Berlusconi = LOVE).

Last Week Tonight e diferită față de celelalte late night show-uri: e difuzată o singură dată pe săptămână, duminică seară, (la ora 23.00, ora New York-ului, și miercurea pe HBO GO), nu are invitați (cu câteva excepții notabile - Edward Snowden, Dalai Lama, Stephen Hawking), discută într-un segment de 20 de minute o chestiune de multe ori complicată și deloc sexy de politică internă sau externă, societate, economie, media etc. Segmentele astea de 20 de minute sunt urcate pe YouTube a doua zi și devin virale cu milioane de views. O mișcare șmecheră din partea HBO, care ajunge în felul ăsta la publicul de pe marea planetă internet.

Alegerile din Italia

Până la John Oliver, job-ul ăsta se chema comedian sau late night show host. Acum nu se mai știe exact, pentru că Oliver a dat peste cap modelul emisiunilor de satiră politică și socială și a inventat o formă nouă de comentariu, care combină abil lejeritatea umorului cu seriozitatea jurnalismului de investigație. Presa din State a încercat să-i dea tot felul de nume noi: umor de investigație, investi-comedie, satiră explicativă etc. Last Week Tonight, ajuns deja la al cincilea sezon, a adunat până acum opt premii Emmy, plus un Peabody pentru felul în care emisiunea „prezintă materiale de investigație proaspete și îndrăznețe, pe care programele „adevărate” de știri ar face bine să le imite”. De altfel, presa din State tot insistă să-l convingă pe Oliver că e jurnalist, chestie care-l scoate din sărite. Nu vrea responsabilitatea asta uriașă, nu vrea să se dea drept ceva ce nu e, vrea doar să fie un comedian bun, care-i face pe oameni să râdă și-i pune pe gânduri.

La fel ca Clark Kent, un tip la locul lui care e jurnalist în redacția unui ziar pe nume Daily Planet și-n caz de nevoie zboară deasupra lumii ca să-i repare nedreptățile, John Oliver neagă c-ar face ceva senzațional. Dar, din nou, presa l-a prins: a doua zi după emisiunea lui, titlurile arată așa:

„John Oliver eviscerează una dintre companiile preferate ale lui Warren Buffet”
„John Oliver îl aruncă-n aer pe Trump/Harvey Weinstein/dependența de zahăr a Americii”
„John Oliver îl distruge pe Alex Jones/Trump/ planul GOP”
„John Oliver l-a fript pe Dustin Hoffman”
„John Oliver se ia de NRA TV”
etc.

John Oliver distruge titlurile care zic că distruge

Efectul

N-ai zice neapărat, dar englezul ăsta în costum pare că are super-puteri. La adăpostul libertății de exprimare garantate de HBO (care n-are reclame, deci nu dă seamă nimănui) și-a unui buget frumușel, Oliver a adunat încrederea a zeci de milioane de oameni care se uită la emisiunea lui și a devenit vârful lor de lance în lupta cu ritmul dement al actualității. În plus, Last Week Tonight a influențat legi și decizii în instanță, și a stârnit discuții despre subiecte care nu păreau că au vreo șansă să ajungă pe agenda publică, dar care au sfârșit prin a provoca dezbateri naționale. Printre altele, John Oliver și echipa lui au inventat o biserică, Our Lady of Perpetual Exemption, ca să arate cât de ușor e să-ți faci un cult și să fii scutit de taxe în America, și au cumpărat datoriile medicale a 9000 de oameni, ca să atragă atenția asupra anomaliilor unui sistem care le permite recuperatorilor de creanțe să facă profit de pe urma bolnavilor. „Am vrut de fapt să arătăm cât de periculos e felul în care e construit sistemul”, ne spune Oliver. N-are de gând să mai răscumpere alte datorii, ar prefera mai degrabă „să repare ăia sistemul”.

Încă de la primul sezon din Last Week Tonight, în 2014, lumea a început să vorbească despre „efectul John Oliver” și impactul pe care-l are emisiunea în viețile oamenilor. Câteva exemple de schimbări cu care e creditat au adunat Time, Bustle și Fortune. Includ relaxarea cauțiunilor în statul New York pentru infracțiunile minore, demisia lui Sepp Blatter din funcția de președinte al FIFA, victoria legislativă (pe cale să fie din nou întoarsă) a neutralității internetului sau recunoașterea drepturilor constituționale ale cetățenilor din teritoriile americane.

Dincolo de toate astea, Oliver mai reușește ceva: te face să te gândești la filtrul prin care vezi realitatea, la motivele pentru care alegi să crezi o informație sau alta, la substanța însăși a știrilor. Nu e doar comentariu despre știri, e și comentariu despre felul în care se fac știrile și felul în care ajung ele la noi. Ce mai contează cu adevărat într-o mare de nonsens? Ce mai e adevărul într-un ocean de partizanat? Ce merită spus când zgomotul de fond acoperă totul? Cum am putea să facem mai bună lumea în care trăim?

Dar cine-i John Oliver?

În primul rând, e un imigrant. S-a născut în Anglia în 1977, a studiat literatură engleză la Cambridge, unde s-a simțit cam inconfortabil din pricina expunerii la „vârfurile sistemului de clasă”. E fan Liverpool. A intrat în facultate într-o trupă de comedie condusă de Richard Ayoade, și el student la Cambridge, care i-a devenit bun prieten. În 2001, a debutat la festivalul Fringe de la Edinburgh cu un număr de stand-up în care juca personajul unui „jurnalist alunecos”. A colaborat cu un show teve britanic de satiră, apoi a început împreună cu Andy Zaltzman propria emisiune radio, Political Animal, și propriul podcast de comentariu satiric asupra subiectelor zilei, The Bugle.

Am ascultat câteva emisiuni mai vechi The Bugle, una chiar despre atacul terorist de la Charlie Hebdo, și-am recunoscut mărcile stilului lui Oliver de-acum - limba ascuțită, autoderiziunea, miștoul inteligent, comentariul echilibrat și informat, capacitatea de-a alege știrile relevante. Oliver spune că umorul lui pornește de la o documentare serioasă: „Trebuie să te asiguri că fundațiile tale sunt solide înainte să-ncepi să construiești aiureli peste.” De asta, echipa de la Last Week Tonight include jurnaliști care-au lucrat înainte la New York Times, Pro Publica sau Al Jazeera.

Oliver despre jurnalism

În 2006, John Oliver a venit în State pentru un job în echipa emisiunii The Daily Show with Jon Stewart, unul dintre cele mai populare show-uri americane de comedie. A lucrat acolo șapte ani jumate și a câștigat trei premii Emmy pentru „outstanding writing”. În vara lui 2013, a prezentat show-ul în locul lui Stewart, care era ocupat cu filmările la primul lui lungmetraj. Trei luni mai târziu, Oliver primea propria lui emisiune pe HBO.

„Jon Stewart m-a învățat tot ce știu”, repetă Oliver de fiecare dată când e întrebat de anii în care a fost corespondentul britanic la Daily Show. După care adaugă că a încercat să fure tot ce-a putut de la mentorul Stewart și să vadă ce-ar putea face altfel. „Și răspunsul a fost profunzimea și lungimea.”

Best of John Oliver la The Daily Show

În 2015, Time l-a inclus pe Oliver în lista celor mai influente 100 de personalități din lume și l-a descris „un agent comic al schimbării”. Agentul comic s-a căsătorit în 2011 cu Kate Norley, fost medic în războiul din Iraq, pe care a cunoscut-o la o convenție republicană unde el se strecurase undercover cu echipa de la Daily Show și a sfârșit fugărit de agenții de pază și ascuns de Norley și colegii ei veterani. Pe-atunci, încă n-avea green card, iar statutul lui în America era destul de incert. Acum e imigrant cu acte-n regulă, un englez venit de peste ocean să facă puțină ordine în dezordinea mondială.

Discuția

John Oliver intră în sala de ședințe și trece-n alergare pe la fiecare în parte. Salut, eu sunt John! E îmbrăcat în costumul de show, patru ace, eleganță britanică. Înainte de Last Week Tonight, Oliver era mai zburlit, mai casual. Acum e ca scos din cutie. Ca să poți face poante despre pedeapsa cu moartea sau regimul armelor în America, trebuie să arăți cel puțin prezentabil.

„Dac-ar fi să-i iei mâine un interviu președintelui Trump, care-ar fi prima ta întrebare?”, se-aruncă unul dintre jurnaliști. Oliver se strâmbă. „Nu cred c-o să se întâmple așa ceva. Așa că probabil prima întrebare ar fi Ce dracu caut eu aici?” Nu vede de ce i-ar lua un interviu președintelui, pentru că nu crede c-ar putea scoate de la el vreun răspuns care chiar să aibă sens. De când a început președinția lui Trump, s-a amplificat și zgomotul de tweet-uri, fake-uri, bombe și bombițe de presă. E din ce în ce mai greu să distingi lucrurile care contează de umplutură. Mutând piesele de șah pe tabla de-acasă, e cam la fel cu discuția despre prietena lui Dragnea vs. discuția despre legea defăimării. Mult, mult și prost despre prima, complet irelevantă, puțin și marginal despre a doua, cu potențial de slăbit și mai mult balamalele democrației. Suntem toți ca niște câini care-aleargă după mingile aruncate de politicieni, staruri, ziariști. Cu atenția împrăștiată într-o mie de linkuri, nu mai știm ce e important și ce nu. Nici nu știu dacă ne mai pasă.

John Oliver și-un cor

Îl întreb cum își păstrează capul limpede în toată agitația asta. „E greu, nu? Adică asta-i o întrebare pe care ne-o punem cu toții. E foarte complicat. Dacă vorbim despre cum ne scriem show-ul, atunci trebuie spus că navigăm într-o mare de zgomot lipsit de importanță și, dacă nu ești pe fază, atenția îți e deturnată de la lucrurile care se întâmplă și care sunt semnificative. Trump spune constant lucruri șocante și multe dintre ele pot fi probabil ignorate, chiar dacă sunt rostite de gura unui președinte. Dar vrem să ne asigurăm că, atunci când se întâmplă ceva atât de oribil ca Charlottesville, suntem în stare să ne păstrăm intactă capacitatea de-a fi șocați de declarațiile lui cele mai revoltătoare. Că nu ne-am tocit de tot. Uneori mă îngrijorez că s-ar putea să fi devenit prea indiferent, de asta mi se pare important să-mi reamintesc constant că, oricât de imun aș fi, unele lucruri încă dor.” Asta-i o chestie pe care am observat-o la oamenii din jurul meu. După vreun an și ceva de expunere la modificări legislative abuzive, declarații iresponsabile, minciuni colosale, începi să te obișnuiești. Ce zice Oliver e că, undeva în adâncul minții, trebuie să-ți păstrezi o zonă neamorțită, capabilă de reacție.

Tipul din Ungaria e îngrijorat că satira i-ar putea face inofensivi pe liderii autoritari. E o discuție veche, care spune că miștourile repetate pot modifica atât de mult percepția asupra unei figuri publice, încât o transformă într-o caricatură pe care n-o mai ia nimeni în serios. Oliver nu crede că există suficiente dovezi care să susțină teoria asta. Dar admite că simpla imitare amuzantă a unei figuri publice poate fi problematică, din cauză că se concentrează pe trăsăturile de personalitate, nu pe conținut. „Așa că încercăm să separăm personalitatea lui Trump de ceea ce spune. Pentru că e foarte bun la aruncat fumigene care-ți distrag atenția, e ca un magician. Nu știu dacă face asta cu intenție sau nu, dar produce multă derută. Cred că una dintre griji e să nu fii atent chiar la tot ce zice și să nu ignori celelalte lucruri care se întâmplă la Washington. Probabil că de asta încercăm să facem referire pe scurt la ce-a zis în ultima săptămână la început de emisiune, ca să protejăm restul show-ului și să vorbim despre lucruri în care nu e implicat. Să le discutăm pe larg. De la Sinclair Broadcasting la Brexit, confederație, vaccinuri, toate subiectele în care nu e el ingredientul principal.”

Cel mai recent Last Week Tonight, în care Oliver capturează iepurele vicepreședintelui Americii

Deși Oliver încearcă să-i acorde lui Trump fix atenția pe care o merită, nici mai mult, nici mai puțin, președintele se strecoară printre noi și stabilește cursul discuției. Jurnaliștii din jurul mesei vor să afle în continuare chestii despre Trump.

„Dacă decizi că vrei să-l faci pe Trump a dick, te-aștepți să vină cineva de la HBO să-ți spună că nu se poate?”, întreabă cehul. „Nu s-a întâmplat ceva de genul ăsta până acum. Pot să aibă propriile lor opinii în privat, dar ar face mai bine să le țină pentru ei. Înțeleg că lucrez pentru o companie, dar nu vreau s-aud chestii dintr-astea. Cea mai bună parte la jobul meu e că suntem cu totul autonom, n-avem sponsori, n-avem complicații, suntem curați. Și foarte norocoși, din punctul ăsta de vedere. Așa că tăcerea lor în legătură cu emisiunea noastră e foarte importantă pentru mine. Deși sunt sigur că uneori îi enervăm teribil…”

În ziua în care-am plecat din România spre întâlnirea asta cu Oliver, o bloggăriță de la noi oferea o masă „la cel mai scump restaurant din București” jurnalistului care i-ar fi zis verde-n față lui Dragnea că e arogant și nesimțit. Dincolo de gestul condescendent față de o meserie din ce în ce mai străvezie în conștiința publică, am constatat că nu prea mai știm ce-nseamnă un jurnalist. Rolul unui reporter nu e (cc M. Bot) să fie pâlnia prin care se scurge furia populației. Iar Oliver, care refuză în continuare să se numească jurnalist, revine mereu la niște principii ale meseriei care par din ce în ce mai greu de respectat într-o lume polarizată. Echilibru, documentare atentă, nuanță, fentarea partizanatului, mai ales atunci când ești tu însuți în pericol de-a vedea lucrurile printr-o singură lentilă.

Brexit

Când au decis c-o să facă o emisiune despre Brexit, Oliver povestește c-a fost extrem de precaut tocmai din pricina prejudecăților personale. „Decizia Brexit-ului a fost cumplit de deprimantă pentru mine, pentru că mi s-a părut c-o să aibă consecințe catastrofale. Din fericire, datorită resurselor pe care le avem la dispoziție, am putut să-i zic echipei noastre de documentare Uitați care-i treaba, eu am o grămadă de idei preconcepute legate de subiectul ăsta, mi se pare pur și simplu o idee foarte proastă. Vă rog să cercetați atent câteva săptămâni și să-mi spuneți dacă greșesc, pentru că aș fi mai mult decât fericit să am o poziție mai nuanțată pe tema asta. Și mai deprimant a fost că, după câteva săptămâni de documentare, s-au întors și mi-au zis Mda, nu există nici un motiv să zici că-i o idee bună. Absolut nici un motiv. Ceea ce-a făcut totul și mai sfâșietor de privit, pentru că vezi și tonul dezbaterii care-i așa de insipid, și e atât de multă informație deliberat înșelătoare care e propulsată într-o atmosferă toxică, încât e copleștitor să știi că toate astea au fost construite pe-o cantitate uriașă de risc și că orice fel de optimism a fost de la început pur ipotetic.”

Oliver e mult mai așezat live decât în emisiune, unde debitul informațiilor și-al poantelor depășește cotele Dunării. În fața noastră, regăsește ritmul obișnuit al dialogului, face pauze în care cântărește formula cea mai potrivită, ezită, evită sentințele. Are suficientă experiență cât să ia distanță de lucruri și să nu se ambaleze. Jurnalistul din Cehia, fost diplomat, îi spune că și la el în țară, prăpastia dintre oameni cu convingeri diferite se adâncește și că nu se mai înțeleg unii pe ceilalți: „Unii nu-nțeleg de ce ceilalți votează așa, de ce se comportă așa.” „Adică vrei să zici că-s într-o bulă, nu?”, răspunde Oliver. „Eu cred că are rost să-ncerci să înțelegi frustrările oamenilor, chiar dacă nu le validezi în întregime… Ca-n Marea Britanie, unde ideea că imigrația e motivul principal pentru Brexit e absurdă. Știu de unde vine o parte din frustrarea aia, are legătură cu lipsa șanselor economice, cu rasismul, că e cu r mic sau cu r mare, cu nostalgia după o Anglie care a existat în trecut și care n-a existat la fel pentru toată lumea, deci cred că-i important să faci efortul de-a încerca să înțelegi motivele pentru care cineva face o alegere cu care nu ești de acord.”

Vaccinuri

„Dar cum ai vorbi în emisiune despre ceva care e mai presus de dezbatere, ca #metoo, de pildă?”, întreabă jurnalistul din dreapta mea, convins că lumea aruncă cu roșii în tine dacă îndrăznești s-aduci nuanțe în discuție. Oliver ține la nuanțe: „Fiecare subiect despre care vorbim se dovedește a fi întotdeauna mult mai nuanțat decât am crezut la început. Chiar dacă concluziile tale sunt aceleași ca-n momentul în care ai pus subiectul pe masă, înțelegerea ta asupra fenomenului e mult mai adâncă. Ca-n materialul pe care l-am făcut despre vaccinuri, care-i un subiect extrem de sensibil pentru unii, deși știința din spate e cât se poate de limpede. Așa că am vrut să încercăm să înțelegem emoțiile oamenilor din spatele opțiunilor lor pro sau anti vaccin, și voiam ca tu, privitorul, să înțelegi că oamenii pot să fie speriați și să nu admită că nu există absolut nicio legătură între vaccinuri și autism. În materialul ăla, ne-am dorit să le spunem oamenilor că e absolut de înțeles să fii speriat, dar că concluzia noastră și a științei e că nu există nici o legătură. Bănuiesc că ăsta ar putea fi un exemplu în care-am încercat să arătăm nuanțele de gri, emoțiile din spatele dezbaterii, și ne-am întors în cele din urmă la concluzia că-i unul dintre cazurile alea rare unde nu încape îndoială, pur și simplu nu există o legătură dovedită între vaccinuri și autism.”

„O să candidezi la vreo funcție publică?”, sare altă întrebare. „Doamne ferește, nu!”, sare Oliver. „Nici măcar nu îndeplinesc criteriile constituționale…” „Da, dar poți fi ca Schwarzenegger…”, plusează reporterul. „Da, ca Schwarzenegger cu o masă musculară considerabil mai redusă”, râde Oliver. Zice că n-are absolut niciun interes să candideze pentru vreo funcție, și nici calitățile necesare. Pare că, deși oamenii îl văd în poziția de salvator, Oliver se simte inconfortabil cu fiecare nouă statuie care i se ridică. În 2014, a comentat pentru Rolling Stone ideea că America l-ar vedea drept „conștiința ei comică”: „Dacă asta-i adevărat, atunci canarul din mină a murit. E mult prea multă responsabilitate, și n-am nici un interes să accept așa ceva. Da, trebuie să căutați în altă parte! Pur și simplu trebuie!” Ajută mult și autoironia constantă și poantele despre el pe care le strecoară mereu în emisiune.

Oliver citește mesaje de la fani

„Autoderiziunea e ancora mea emoțională”, ne spune. „Fără ea, sunt rătăcit prin viață. Pur și simplu sunt genul ăsta de om, nu mi se pare că ocup nu știu ce poziție de superioritate. Nu mă văd pe nici un fel de piedestal. Și cel mai bun mod de-a dovedi asta e să descriu cât mai grăitor mocirla în care trăiesc. Unele dintre cele mai bune poante din emisiune, la care țin foarte mult, sunt niște insulte formidabile la adresa mea. E o glumă care-a rămas cu mine de ani de zile, că arăt ca Harry Potter reflectat într-o clanță. Am ținut-o minte pentru că e conformă cu realitatea, e amuzantă și na, probabil că în anii mei de tinerețe, m-ar fi distrus complet.”

A trecut juma de oră de când râdem și mai punem o întrebare serioasă și iar râdem, cam ca-ntr-un episod din Last Week Tonight. Îl întreb dacă îi e teamă c-o să se întâmple la un moment dat ceva atât de îngrozitor în America sau în lume și n-o să mai poată glumi pe tema asta. Mai întâi izbucnește în râs și dup-aia devine brusc serios. „Probabil că, la nivel uman, mă îngrijorează chestia asta, dar la nivel comic… Nu știu, gândește-te la doctorii și asistentele care lucrează uneori în cele mai cumplite scenarii, văd tragedii îngrozitoare, și cu toate astea își păstrează simțul umorului, pentru că trebuie să rămână un fel de păstrători a vieții. Așa ca da, îmi imaginez c-o să mă duc glumind spre norul atomic. (I'm gonna be joking my way to the mushroom cloud.)

Arme nucleare

Mai avem câteva minute de stat împreună și dup-aia fiecare reporter o să se ducă-n treaba lui și fiecare agent al schimbării o să-și pregătească următoarea emisiune. Și-n fiecare țară-n care populismul umple găurile democrației și minciuna e mai virală decât adevărul, o să fie oameni care-o să-ncerce să-i înțeleagă pe cei cu convingeri diferite de-ale lor și oameni care vor fi renunțat de mult la asta, oameni care o să-și chestioneze mereu opiniile și oameni din ce în ce mai convinși de ei înșiși, oameni care-o să plece și oameni care-o să rămână.

„Înainte de alegerea lui Bush, multe staruri au zis c-o să plece în Canada. Și n-a plecat nimeni. La fel și cu Trump…”, vine ultima întrebare. „Da, mereu aceeași aiureală. La fel a fost și cu Obama, când cei de dreapta au zis că, dacă vine la putere, ei pleacă. Nu pleacă nimeni. Și-apoi, nici n-ar trebui să pleci, nu? Dacă iubești țara asta, ar trebui s-o iubești la bine și la greu, indiferent ce-nseamnă la bine și la greu pentru tine. De fiecare dată când americanii zic c-or să plece în Canada, blufează. Și-apoi, Anglia unde o să se ducă? În Marea Nordului?”

Then this happened