La Sala Palatului, starul conservator canadian ne-a dat sfaturi despre cum să oprim ciuma woke care vrea să ne îndoctrineze copiii, precum și despre iubire și armonie.
Am prins aglomerația de seară la Piața Unirii, așa că mă strecor printre sute de oameni obosiți, în pasajul strâmt dintre cele două stații de metrou. Cât înaintez cu pași mărunți, cu umerii încordați, încruntat regulamentar, deschid un pic telefonul, pentru ca familiaritatea ecranului să-mi mai potolească anxietatea. Merg spre Sala Palatului să-l văd pe Jordan Peterson, așa că-i caut pagina de Facebook ca să aflu ce are să-mi zică mie, omul stresat din metrou.
Am mare noroc: a postat chiar acum 10 minute despre cum trebuie să tratăm o problemă. Cică primul pas e să recunoaștem că există o problemă, al doilea — să admitem că avem ceva de învățat din asta. Al treilea pas e să cerem să ni se arate lucrul pe care trebuie să-l învățăm. Nu merge doar să ne gândim la asta, ci e nevoie să cădem eventual în genunchi ca să ni se arate un răspuns izbăvitor, „și aceasta este jertfa și coborârea a ceva ca un spirit unificator, practic vorbind”. Măresc un pic pasul. Nu pricep nimic din cele scrise, dar sună frumos.
Cam așa e construită vocea publică a lui Jordan Peterson, psihologul canadian devenit unul dintre cele mai influente personaje conservatoare ale zilelor noastre: un pic de self-help în X pași ușori, pus laolaltă cu un strop de misticism; cuvinte mari, scrise și rostite cu siguranța celui care știe că merge împotriva curentului, dar călărește ditamai valul.
Ascensiunea publică a lui Peterson a început în 2016, când s-a opus unui amendament federal din Canada care adăuga „identitatea de gen” și „expresia de gen” între drepturile fundamentale ale omului, precum și unei decizii a universității din Toronto, acolo unde preda, prin care instituția introducea un training anti-discriminare. A decis atunci să publice o serie de clipuri pe Youtube, intitulată „Profesor împotriva corectitudinii politice”, care a făcut rapid milioane de vizualizări. Deși nu revoluționează piața ideilor conservatoare, Peterson e bătăios în discuții, știe să întoarcă întrebări incomode, iar asta e cam tot ce contează în online.
Pentru publicul său, Peterson e intelectualul neînfricat care știe să-i „distrugă” pe „liberalii woke”. Îl ascultă, îl cumpără și au ajuns să-l venereze deopotrivă creștini conservatori, libertarieni, centriști și neo-naziști, după cum scria acum cinci ani Dorian Lynksey în The Guardian, într-un profil publicat la scurt timp după apariția best-sellerului „12 reguli de viață”. Iar în seara asta, Peterson a ajuns și la București. E aici pentru a-și promova noua carte, „Dincolo de ordine: alte 12 reguli de viață”.
Nu știam prea bine pe cine voi găsi pe treptele Sălii Palatului. E o mulțime destul de amestecată, în care observ la repezeală următoarele: un tricou cu Superman, o rochie de seară, un sacou cu batistă la piept, o cămașă înflorată, una mulată asortată cu ochelari de soare pe frunte și ceas aurit, o haină preoțească, un palton în carouri, ochelari de soare, un taior office. Predomină bărbații la vreo 30-40 de ani, dar sunt și destule femei. Mai toți respectă prima regulă pusă în carte de Peterson: merg cu spatele drept și umerii trași în spate. În priviri e o complicitate semeață pe care o recunosc de la protestele antiguvernamentale din 2017: e sentimentul acela că doar aici, împreună, căpătăm putere. Totodată, e terapie de grup în așteptarea unor vremuri mai bune.
Am loc undeva sus, iar de acolo se vede o sală aproape plină. Pe scenă sunt două fotolii mari și demodate, iar în fața lor e un scaun negru. Pe el se va așeza chitaristul David Cotter, care încălzește publicul cu vreo trei-patru piese clasice. După două clipuri publicitare — pentru o aplicație de scris revoluționară și pentru o platformă educațională intitulată Peterson Academy — intră în scenă soția sa, Tammy, și ne asigură că va veni și „dr. Peterson” curând, „pentru a ne vorbi cu mâinile”, dar o să ne țină și ea companie vreo zece minute.
Într-un final apare în urale Peterson însuși: poartă un costum albastru slim fit cu dungulițe, o cravată multicoloră și pantofi maronii. Se plimbă cu un aer preocupat dintr-o parte în alta a scenei. Se oprește și-și împreunează palmele sub bărbie: „Despre ce o să vorbim?”. Decide că vom discuta despre putere versus armonie. Cu glasul său sugrumat, pe care internetul l-a asemănat cu al broscoiului Kermit din The Muppets Show, ne poartă printr-o călătorie despre relațiile cu noi înșine și cu ceilalți, despre motivații, emoții și nevoia de a le structura și a le controla. Crede, între altele, că nu trebuie să suprimăm agresivitatea cu care ne naștem, ci să o integrăm și să o mobilizăm în scopuri bune.
Nu zice lucruri nemaiauzite, dar are farmecul acela distinct al profesorului pe care-l admirai în liceu sau în facultate, farmecul acela autosuficient care te împiedica să reții ceva anume, dar te ținea acolo. Discursul se precipită, iar uneori se împotmolește în câte un cuvânt, așa că Peterson îl extrage în cele din urmă din piept cu mâna. Își pune întrebări și se masează la tâmple în căutarea răspunsului. Nu se sperie deloc de pauzele prea lungi. Apasă pe cuvinte, mai ales pe cele care îi dau dreptate: „clearly”, „obviously”, „for sure”. Pe altele le expediază, fluturându-și mâna prin dreptul feței. În timpul ăsta se plimbă întruna, cu privirea în jos, puțin aplecat de povara gândurilor, cu o mână odihnindu-se în buzunar. Lângă marginea scenei are patru foi, pe care aruncă din când în când un ochi, când se rătăcește. Pe alocuri își ceartă publicul părintește, iar uneori îl și gâdilă. „Opriți-vă din a fi propriii tirani și propriii sclavi”, ne zice la un moment dat. „Opriți-vă din a face asta cu soțiile voastre, cu familiile voastre. Învățați să-i ajutați pe oameni să nu mai facă asta în societate și în politică. În prezent ne jucăm într-o nebunie cu tirania. Voi, est-europenii, a trebuit să faceți asta timp de vreo 40 de ani. Sunteți printre puținii oameni de pe planetă suficient de sănătoși încât să înțeleagă că sunt zone în care n-ar trebui să ajungem”. Spune că încearcă să formuleze alternative pentru putere, iar joaca e una dintre ele.
Nu zice lucruri nemaiauzite, dar are farmecul acela distinct al profesorului pe care-l admirai în liceu sau în facultate, farmecul acela autosuficient care te împiedica să reții ceva anume, dar te ținea acolo. Discursul se precipită, iar uneori se împotmolește în câte un cuvânt, așa că Peterson îl extrage în cele din urmă din piept cu mâna. Își pune întrebări și se masează la tâmple în căutarea răspunsului. Nu se sperie deloc de pauzele prea lungi. Apasă pe cuvinte, mai ales pe cele care îi dau dreptate: „clearly”, „obviously”, „for sure”.
Își dozează bine momentele create pentru aplauze și râsete. Publicul reacționează atunci când vorbește despre cum se joacă puterea între cimpanzei și îl menționează brusc pe Ceaușescu, „care a sfârșit destul de prost, nu?”, sau când rezumă povestea Turnului Babel și compară eșecul său cu unul din prezent. E clar că și azi vorbim limbi diferite, zice Peterson, din moment ce nu ne putem pune de acord nici măcar cu ce înseamnă o femeie. El e aici ca să ne propună să trăim vremurile acestea grele cu un strop de grație și optimism și să găsim ceva mai puternic decât durerea pentru a ne fi ghid. Cu gândul ăsta își încheie prelegerea, iar după ce-și primește aplauzele, se așază pe fotoliul din dreapta și bea o gură de apă.
I se alătură Tammy, cu un set de întrebări din public. Prima dintre ele sună așa: „Având în vedere faptul că agenda trans își face drum spre est, către România, cum ne putem apăra în mod eficient copiii de îndoctrinare?”. Aplauze și urale, apoi așteptare încordată. Pare că abia de acum, după două ore, începe conferința adevărată. „Trebuie să vă implicați în sistemul de educație, n-aveți de ales”, începe Peterson. Spune că în State mulți părinți au decis să-și retragă copiii din școli din cauza felului în care e clădit sistemul, iar asta va duce la moartea acestuia. „Prostia asta woke vine peste voi și vine în forță, n-o puteți evita. Am văzut asta întâmplându-se în Statele Unite și în Canada, mai întâi în științele umaniste, apoi înspre cele STEM.”
Pomenește un studiu potrivit căruia 70% din dosarele de cercetare în tehnologie, inginerie sau matematică ale studenților din California ar fi respinse pe motiv că nu sunt destul de diverse sau incluzive, însă nu menționează și sursa pentru informația asta. „Dar voi știți cum era sub sovietici”, aduce rapid vorba înspre zone mai familiare: puteai fi acceptat ca om de știință fără să cunoști domeniul, ci doar să susții doctrina.
Spune că mișcarea woke a câștigat teren în America pentru că cei care s-ar fi putut implica civic n-au vrut să-și asume responsabilități. „Dacă lași mediul politic pe seama revoltaților posedați radicali woke, aceștia o să ia frâiele.” Menționează o regulă pe care n-a pus-o în cărți: toate responsabilitățile pe care nu ți le asumi vor fi preluate de tirani și folosite împotriva ta. „E ca o ciumă”, ne avertizează Peterson. Ne sfătuiește să fortificăm nivelurile micro la care putem lua decizii și să lăsăm cât mai puține hotărâri în seama celor superioare. După logica asta, Uniunea Europeană ar trebui să nu mai aibă prea multe lucruri de spus în legătură cu felul în care ne organizăm viețile, spune el.
„Get yourself together”, ne îndeamnă, și mai strânge un rând de aplauze. „Deschideți ochii și, dacă vedeți amenințarea apropiindu-se, acționați acum! E mult mai ușor să previi decât să repari. Iar voi, cei din Estul Europei, aveți șansa de a nu trece prin așa ceva. Mai mult decât atât: s-ar putea ca, dacă valorile occidentale vor supraviețui, să fie datorită Estului Europei. Sper să faceți ceva, pentru că voi v-ați ars suficient de rău încât să învățați.”
“We love you, Jordan!”, strigă un bărbat din spatele meu, după ce autorul termină de povestit cât de greu i-a fost lui, la începutul luptei cu mișcarea woke. După momentul ăsta de deplină comuniune cu plătitorii de bilete, vine o întrebare despre cum putem menține aprinsă flacăra unei relații, iar Peterson zice că trebuie să ne ascultăm unul pe celălalt cu adevărat, să învățăm chestii noi, eventual să călătorim mai mult.
FOTO: Gage Skidmore, via Wikimedia Commons
