Actual

Jurnal de TIFF (1): La extreme

de Georgiana Mușat

Prima zi de TIFF: am greșit drumul cu mașina spre Cluj de două ori, iar prima oară era să ajung din neatenție la Nădlac; am pierdut două broșuri AperiTIFF, am văzut 4 filme și jumătate, dintre care două mi-au plăcut foarte mult: 3/4 (r. Ilan Metev) și Caniba (r. Verena Paravel, Lucien Castaing-Taylor) sunt la extreme, aproape imposibil de pus împreună. De la un cinema minimalist, sinonim cu dialogurile light ale lui Hong Sang-Soo, la un cinema naturalist, care sfidează convențiile clasice ale documentarului și invită simultan la reacții viscerale. Celelalte două (pentru că jumătatea pe care am văzut-o din ultimul film nu poate fi menționată), Mademoiselle Paradis și Fluorescent, au fost agreabile, dar pălesc vizibil pe lângă titlurile de mai sus. 

3/4

Filmul lui Ilan Metev e și debutul lui în ficțiune (după documentarul Sofia’s last ambulance), cu care a câștigat Leopardul de Aur la Locarno în secțiunea Cineasti del presente. În esență, 3/4 e o cronică de familie fără evenimente majore -  Niki (Nikolay Mashalov), un puști hiperactiv cu un anturaj cu care discută din când în când despre reîncarnare, Mila (Mila Mihova), sora mai mare, o pianistă cu probleme mari de stimă de sine, mult mai temperată și mai lipsită de energie decât fratele său și tatăl, Todor (Todor Veltchev), un tată mai curând absent - face parenting punându-și fiul să taie împreună cu el roșii și ardei gras. Lipsa din titlu ar face referire evidentă la lipsa mamei, despre care se discută o singură dată și evaziv. Scopul lui Metev nu e să releve problema familiei (deși ea se află sub semnul incomunicabilității) sau să o rezolve; evenimentele cu potențial dramatic sunt efectiv tăiate din viața acestor indivizi. Viața e compusă din dialoguri line despre nimicuri, jocuri sau gesturi perfect cotidiene. Montajul, în sine, e bazat pe ambiguități, pe o privire obturată de multe necunoscute - nu știm ce s-a întâmplat cu mama copiilor, care e conflictul lui Niki cu alți colegi de școală. Finalul, absolut superb, îi vede pe cei doi frați spate în spate, fiecare încercând să-i recreeze pașii celuilalt. Metev transmite cum funcționează familiile, cum ne influențăm unii pe alții (sora se plânge că fratele îi ia toată energia), cum ne încurajăm sau ne descurajăm, fără a avea vreo intenție de a moraliza, ci doar de a privi cu empatie și bucurie cum se desfășoară viața sub ochii noștri, cum trece timpul și se lasă întunericul când doi oameni se pierd într-o conversație etc. 

Caniba 

La un moment dat, când fratele lui îl întreabă despre cum se mai raportează acum la atrocitățile comise asupra unei colege de facultate de la Sorbona, pe care a ucis-o și mâncat-o, Issei Sagawa face o pauză lungă și cere niște ciocolată. Documentarul realizat de Verena Paravel și Lucien Casting-Taylor nu e șocant pentru că e ticsit de astfel de reacții siderante (justificate parțial de handicapul lui Sagawa și de boala care-i macină treptat creierul), ci pentru că se plasează din start cu o estetică naturalistă foarte apăsătoare și invazivă, care obligă spectatorul să rămână constant pe trăsăturile chipului lui Sagawa și pe cele ale fratelui său. De altfel, trăsăturile lor ajung să se confunde de la un punct, pendulând între gros-plan-uri în focus și altele blurate. 

Caniba nu e despre un canibal care regretă fapta și s-a pensionat frumos, ci e despre un psihopat care-și asumă în continuare fapta, pe care o asociază cu pasiunea și fetișismul (după el, orice sărut e o formă de canibalism). Issei vorbește foarte puțin - deși aparatul de filmat zăbovește lung pe expresia goală a ochilor săi, pe gura sa deschisă (în Mrs Fang, Wang Bing făcea același lucru, urmărind degradarea treptată a stării de sănătate a unei bătrâne imobilizate la pat). Mai mult vorbește fratele său Jun, un fan al auto-flagelării, care n-are nicio jenă să se mutileze în fața camerei. Într-un fel, documentarul implică o anumită competiție nespusă între cei doi frați - o competiție pentru atenția aparatului de filmat, în primul rând. 

Mademoiselle Paradis/Licht

Am mai văzut moderatul Mademoiselle Paradis/Licht (r. Barbara Albert), cu Maria Drăguș (actrița germană de origine română care-a jucat la Haneke și, recent, în Bacalaureat, r. Cristian Mungiu) în rol principal, o dramă de costume plasată în secolul 18, inspirată dintr-un caz real - o pianistă oarbă și relația ei platonică cu un medic care folosea metode alternative (terapia cu sunete, unde și alte scamatorii) ca să vindece femeile de diverse afecțiuni. Conacul lui bombastic, cu aer de Versailles, se potrivește cu gesturile primitive și țipetele necontrolate ale bolnavelor. În fine, ambiguitatea din jurul acestui personaj feminin care începe să-și recapete vederea într-un mod miraculos, îndrăgostindu-se treptat de șarlatan, ar fi putut ajuta narațiunea  mai mult, în schimb filmul rămâne o sumă de sugestii care duc niciodată prea departe. E neclar cum se poziționează regizoarea însăși - deși pare să meargă spre o maturizare a personajului său feminin, frau Paradis se detașează de părinți, dar e complet obedientă față de medic. 

Fluorescent/Tinta Bruta

Fluorescent/Tinta Bruta (r. Filipe Matzembacher, Marcio Reolon) e plăcut pentru felul în care celebrează frumusețea trupurilor masculine - în majoritatea timpului, Pedro, protagonistul (Shico Menegat), e văzut executând un fel de performance sexual în fața camerei, într-o formă de videochat cu vizitatori exclusivi, pictându-se pe sine însuși, în culori țipătoare și lumină de neon. Videochat-ul e atât mijloc de subzistență pentru el, cât și o formă bizară de terapie, întrucât Pedro e singur, așteaptă o sentință pentru o agresiune și întreaga populație a orașului brazilian Porto Alegre pare să-l judece din umbră. Cadrele așezate, stilizate, sunt lipite alături de cele raw, surprinse de webcam - e și contrastul dintre lumea artificială pe care Pedro și-o construiește prin becuri speciale, vopsea și muzică și viața lui socială, marcată de izolare și sărăcie. Regizorii se joacă permanent cu conceptul de a privi și a fi privit - Pedro iese tot mai rar din casă; pe de altă parte, mai sunt cei care-l privesc online și care îl pot pândi din întuneric fără a avea teama că pot fi priviți și ei la rândul lor. 

Clujul e acum surprinzător de gol, semn că încă n-au năvălit bucureștenii. Urmează să văd Donbass, filmul lui Loznița cu care n-a luat la CNC-ul românesc, cel mai proaspăt film de la Cannes, să ratez noul film al lui Sebastian Lelio, Disobedience și să merg la un guilty pleasure de la Kim-Ki Duk. Să sperăm că vechea tactică de a te lua după sinopsis-uri nu poate da greș, pentru că deja mi-am încercuit 60 filme și trebuie să le triez. S-ar putea să dau cu banul, nu pot să-mi asum o decizie proastă. 

Foto: Marius Mariș

de

  • Georgiana MușatGeorgiana Mușat

    Scrie critică de film, e licențiată în Ingmar Bergman și mereu cu mintea în altă parte.

26 May 2018 ora 13:40


Tag-uri


X Revista Scena9