Carte / Jurnal

„Dragă jurnalule”. 9 jurnale românești

de Mihai Iovănel

Publicat pe 21 ianuarie 2020

În epoca Facebook toți ținem jurnale mai mult sau mai puțin exhibiționiste. Postăm în timp real ce mâncăm, cum ne îmbrăcăm, ce citim, ce filme vedem, unde călătorim. Sau pozăm ipocrit în ființe discrete, deși tot ce facem online face din noi personaje perfect transparente pentru algoritmii Facebook sau Google. În fine. Plecând de la această premisă, am făcut o listă cu cele mai expresive jurnale din cultura română. Le-am lăsat deoparte pe cele interesante doar ca informație (de pildă jurnalul lui Titu Maiorescu).  

Jurnal

Alice Voinescu

Majoritatea autorilor de jurnale care apar în textul de față au avut o instrucție filozofică. Iată o chestiune curioasă pe care nu-mi propun să o explic aici. Alice Voinescu a făcut studii strălucite, susținându-și doctoratul la Sorbona în 1913. De-a lungul interbelicului a fost un personaj cosmopolit, mișcându-se cu ușurință în Europa. Însă, fiind femeie, i-a fost respins accesul la catedra de filozofie a Universității din Bucureşti. A trebuit să se mulțumească cu postul de profesoară la catedra de estetică şi istorie a teatrului în cadrul Conservatorului Regal de Muzică şi Artă Dramatică. În anii 50 a făcut închisoare și s-a confruntat cu mizeria materială. Jurnalul ei, care acoperă perioada 1929-1961, este remarcabil din motivele la care v-ați aștepta (inteligență, conexiuni culturale), dar și dezamăgitor: o bună parte este dedicată iubirii prea puțin împărtășite pentru un fante care a făcut tot ce putea pentru a o umili.

Jurnalul unei fete greu de mulțumit

Jeni Acterian

Jurnalul ținut de Jeni Acterian acoperă perioada 1932-1947. A fost editat prima dată în 1991, sub titlul Jurnalul unei ființe greu de mulțumit, ales de Gabriel Liiceanu pentru că titlul original cu „fete greu de mulțumit” i se părea pretabil la glume sexuale. A cunoscut mai multe ediții de atunci, însă doar cea din 2015 (îngrijită de S. Skultéty la Editura Humanitas) restituie textul autentic; celelalte fuseseră cosmetizate/alterate de Arșavir Acterian, fratele autoarei, care i-a supraviețuit (un alt frate, regizorul și teatrologul legionar Haig Acterian, a dispărut în condiții rămase neelucidate pe frontul de Est).

Jeni Acterian este un personaj tipic pentru Tânăra Generație a anilor 1930, îndopată cu filozofie existențialistă și nevoită să supraviețuiască în lumea de după Marea Criză, atinsă de șomaj intelectual și de ascensiunea fascismului legionar. I.L. Caragiale i-ar fi caracterizat ca „moftangii”, dar Jeni Acterian este un personaj mai autentic și mai cool decât Cioran & co (acesta într-adevăr un moftangiu de clasă). Dincolo de bârfele culturale, nihilismul autoarei a conservat bine actualitatea jurnalului. 

Iată un scurt fragment: 

„17 aprilie 1933, ora 2 după-amiază

Am luat o decizie. Vreau să slăbesc. Am devenit urâtă. Dacă continui să mă îngraș, o să devin diformă și, într-adevăr, nu-mi pot face iluzii că, diformă, aș avea puterea să trăiesc. Am luat deja de două sau trei ori această hotărâre, dar, de data aceasta, fac legământ pentru asta, nimic nu mă va face să-mi schimb decizia. Îmi voi face un program și mă voi conforma strict acestuia:

Scularea la ora 10. Până la ora 11, îmbrăcare, spălare, luatul micului dejun: ceai.

Până la ora 1, lecturi, lecții, plimbare, menaj etc.

Până la ora 2 1/2, masă și radio.

Până la ora 8 1/2, o plimbare pe jos de o oră, lecturi, lecții, vizite.

Ora 8 1/2–9, masa: ceai cu pâine prăjită, o felie sau două de măr sau o portocală. Dacă am mâncat de dimineață ceva – [atunci] nimic.

Ora 9–11 lecturi, radio, lecții, scris, reflectat etc. etc.

Ora 11–12 gimnastică – dacă nu am făcut dimineața –, toaleta.

Sfârșit.

Aceasta, de la 20 aprilie, până la 1 mai. După aceea, voi schimba, pentru ceva mai strict.”

Jurnal 1935–1944

Mihail Sebastian

Jurnalul lui Mihail Sebastian este memorabil nu doar prin portretul de grup pe care îl face antisemitismului turbat din anii 1930-40, ci și prin informația lui mondenă. Cam toți scriitorii interbelici importanți defilează prin caietele lui Sebastian. De citit împreună cu jurnalul lui Emil Dorian, publicat tot în 1996, care surprinde nu mai puțin memorabil politicile antisemite ale Statului român.

Jurnalul portughez

Mircea Eliade

Deși Eliade a ținut jurnal din adolescență până în ultimul ceas, doar o mică parte din el a fost publicată, dincolo de selecția cosmetizată făcută chiar de autor. Jurnalul portughez, care acoperă perioada 1941-1945, este singura secțiune nealterată, editată integral, din însemnările intime ale lui Eliade. Acești ani sunt dramatici pentru autor, care se află în Portugalia lui Salazar în misiune diplomatică din partea regimului Antonescu: soția lui moare de cancer, iar Germania nazistă pierde războiul, spre disperarea lui Eliade, ale cărui pasiuni fasciste răzbat cât se poate de clar din paginile jurnalului. 

Jurnalul de la Păltiniș

Gabriel Liiceanu

Succesul uriaș al Jurnalului de la Păltiniș în ultimul deceniu comunist ține de ciudățeniile specifice regimului. Închipuiți-vă că astăzi s-ar vinde în zeci de mii de exemplare jurnalul unui filozof contemporan, care povestește cum îi citește pe Kant și Heidegger, presărând deasupra și ceva bârfă culturală: nu-i așa că v-ați mira? Ei bine, în comunism asta era perfect banal. În lipsa altor mijloace de distracție, cărțile jucau un rol disproporționat de mare. De aceea, titlurile de succes ajungeau un fel de valută forte în economia subterană: cu un pachet de Kent sau cu un Marin Preda deschideai fără probleme ușa oricărui doctor. 

În fine, succesul Jurnalul de la Păltiniș i se datorează nu doar lui Liiceanu, al cărui talent literar-portretistic și de popularizator al ideilor filozofice este magistral, ci și lui Constantin Noica, în fond personajul principal al jurnalului. Prin intermediul lui Noica, publicul din comunismul târziu își astâmpăra și fascinația față de perioada interbelică.

Jurnalul unui jurnalist fără jurnal (2 volume)

I.D. Sîrbu

I.D. Sîrbu venea și el din interbelic și avea tot o instrucție filozofică. Jurnalul său din anii 1980, publicat după căderea comunismului în mai multe ediții, a fost o revelație. Autorul nu lăsase cine știe ce impresie ca prozator și autor dramatic. În schimb, proza din jurnale și din scrisori este extraordinară și face din Sîrbu un autor de vârf. Un autor de o inventivitate și vervă inepuizabile, care transformă realitatea într-un spectacol în același timp comic, absurd și dramatic. Aici am scris despre biografia lui ieșită din comun.

Jurnal (4 volume)

Până la apariția jurnalului, Mircea Zaciu părea doar un profesor scrobit din Ardeal, fără cine știe ce operă, dar venerat de studenții și discipolii săi. Publicarea celor patru volume (acoperind perioada 1979-1989) a fost o surpriză: nu atât pentru că expune mizeria din viața scriitorilor din anii 1980, ci pentru felul malițios (unii i-au spus „veninos”) în care o face. S-a speculat că unele pasaje ar fi fost scrise ulterior, după căderea comunismului, fiind ajustate astfel încât autorul să iasă bine și să plătească unele polițe. Dar ce mai contează: jurnalul lui Zaciu e un blockbuster al bârfelor literare din comunism. Ar trebui reeditat.  

Jurnal (4 volume)

Mircea Cărtărescu

În schimb, Jurnalul lui Cărtărescu (care acoperă perioada 1990-2017) este un film comercial de artă al postcomunismului. Găsim aici și pasaje artsy în care Cărtărescu își povestește visele sau proiectele literare, dar și destule pagini în care marele scriitor descrie lumea prin care trece. Am scris despre ultimul volum din jurnal pe Scena9.  

Vremuri noi, vremuri vechi. Jurnal 2007-2013

Mihail Radu Solcan

Închei această listă tot cu jurnalul unui filozof. Editate anul trecut la Art de Mircea Flonta și Constantin Vică, însemnările lui Mihail Radu Solcan pot fi citite în multe feluri. De pildă ca alternativă „analitică” la modelul „continental” al Jurnalului de la Păltiniș. Jurnalul lui Solcan n-are nimic din modelul aproape mistic de filozofie practicat de Noica, în care un maestru din creierul munților transmite învățături sacre unor învățăcei aleși. Solcan vede filozofia ca pe o formă de „hacking” sau de bricolaj: practicantul ei testează, strică sau repară idei într-un limbaj care este cel al comunicării cotidiene. Iată un scurt pasaj caracteristic:

„Am ieșit din casă doar ca să cumpăr pizza, apă plată pentru pisici și ceva brânză pentru dimineață. 

La coada de la magazin am fost luat însă de vârtejul pornirilor violente din subconștient. Situația a fost așa: a apărut o nouă casieră; am întrebat – pur formal – dacă va încasa; o doamnă a profitat de dialog pentru ca să-și pună cumpărăturile înaintea mea la casă. N-am zis nimic. M-am așezat în urma ei. Am împins însă în față căruciorul de magazin, ca s-o lovesc. Femeia s-a înfuriat. A vrut să mă pocnească, dar apoi s-a potolit crezând că totul a fost rodul neatenției. Eu am tăcut. 

Îmi place să cred că sunt bun și blând. Uneori cred că sunt mai grozav decât alții. Și, uite, vine acum ieșirea aceasta violentă, necontrolată. Și pe deasupra împotriva unei femei. 

Am simțit nevoia teribilă să notez totul. Este ca și cum însemnările zilnice ar fi un confesional. Poate chiar un soi de încercare de analiză psihologică. 

Sunt de mult convins că omul este o ființă periculoasă. Nu-i bine să se încredințeze nimănui prea multă putere. Va abuza de ea. Dar toate acestea par enunțuri generale. Când vezi simptome ale ființei abuzive chiar în propria persoană, senzația este foarte tulburătoare.”


Imagine principală via Pixabay

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK