Carte / Depresie

Legăturile noastre pierdute

de Johann Hari

Publicat pe 12 martie 2019

Am citit cartea asta acum două săptămâni și de-atunci îmi bat la cap prietenii, explicându-le de ce cred că ar trebui să o citească (n-am crezut că o să mi se întâmple asta vreodată, dar sunt de acord cu ce zice Elton John pe copertă). Mie mi-a dat puțin peste cap înțelegerea depresiei și anxietății, două urâte cu care au învățat să trăiască câțiva dintre cei mai apropiați oameni din jurul meu. În Legături pierdute, proaspăt apărută la Editura TREI în traducerea Oanei-Maria Badea, jurnalistul britanic Johann Hari, un tip care-a luat treisprezece ani antidepresive, pornește în căutarea cercetătorilor care studiază alte căi de a tratat depresia în afară de pastile. Pentru asta, întreprinde o adevărată investigație a studiilor din domeniul sănătății mintale, de la teoria dezechilibrului de serotonină din creier, până la un experiment comunitar din inima Berlinului.

Scrisă alert și empatic de cineva care e direct afectat de marketingul companiilor farma și de tendințele psihiatriei de a trata exclusiv cu pastile afecțiunile psihice, cartea lui Hari trece în revistă o serie de cauze pentru care cineva poate să aibă simptomele depresiei și anxietății, pe care le numește deconectări. Deconectări de oameni, de sensul muncii, de valori, de traumele copilăriei, de natură, de un viitor sigur etc. Și-apoi, în ultima parte, găsește câteva posibile soluții pentru fiecare formă de deconectare în parte. Pe mine, care nu sufăr nici de depresie, nici de anxietate, m-a făcut să-mi privesc un pic mai atent alegerile de viață și să mă gândesc la niște schimbări. Poate că, în felul ăsta Legături pierdute e un fel de self-help, auto-ajutor în vremuri tulburi, o carte de care avem nevoie cu toții ca să ne luăm răgazul ne a ne uita un pic și la viețile noastre.

Am ales un fragment din „deconectări”, partea legată de natură, în care autorul îi ia un interviu lui Isabel Behncke, biolog evoluționist la Universitatea Oxford. Isabel îi spune că îi dă interviu doar dacă Johann urcă cu ea pe munte. (Luiza Vasiliu)

Se ştie de mult că tot felul de probleme de sănătate mentală — inclusiv cele grave, cum ar fi psihoza şi schizofrenia — sunt mult mai severe în oraşe decât la ţară, dar efectele psihologice ale îndepărtării de lumea naturală au început să fie studiate adecvat abia în ultimii cincisprezece ani

Un grup de cercetători de la Universitatea Essex din Marea Britanie a efectuat cel mai detaliat studiu al acestui aspect de până acum. Ei au urmărit sănătatea mentală a mai mult de cinci mii de gospodării, pe parcursul a trei ani. Voiau să analizeze în special două tipuri de gospodării — oamenii care s‑au mutat dintr‑o zonă rurală, înverzită, la oraş, şi oamenii care s‑au mutat de la oraş într‑o zonă rurală, înverzită. Voiau să afle — Existau modificări în nivelul lor de depresie?

Ceea ce au descoperit era clar: oamenii care se mutau în zonele înverzite prezentau o reducere masivă a depresiei, iar oamenii care se mutau departe de zonele înverzite prezentau o creştere masivă a depresiei. Se pare că acesta era doar unul dintre numeroasele studii cu rezultate similare. Desigur, cercetătorii care analizau acest lucru ştiau că sunt multe lucruri care ar putea juca un rol: poate că zonele rurale au o comunitate mai puternică, mai puţine infracţiuni, mai puţină polu‑are, şi poate de aceea oamenii se simt mai bine, nu neapărat datorită spaţiului verde. Aşa că un alt studiu britanic a hotărât să excludă acest efect. Astfel, au fost comparate zonele urbane sărace cu puţine spaţii verzi şi zonele urbane la fel de sărace, fără spaţii verzi. Toate celelalte aspecte — cum ar fi nivelul de conexiune socială — erau la fel. Dar se pare că existau mai puţin stres şi mai puţină disperare în cartierele cu mai multe spaţii verzi.

Pe măsură ce citeam aceste rezultate, unul dintre studiile care m‑au impresionat cel mai mult a fost, probabil, cel mai simplu. Oamenii care locuiau în oraşe au fost rugaţi să se plimbe prin natură, iar apoi li s‑au testat dispoziţia şi concentrarea. În mod previzibil, fiecare participant se simţea mai bine şi se putea concentra mai mult — dar efectul era considerabil mai mare în cazul oamenilor care erau deprimaţi. În cazul lor, îmbunătăţirea era de cinci ori mai mare decât în cazul celorlalţi oameni.

Dar de ce? Ce se întâmpla?

***

Eram la jumătatea muntelui, iar Isabel se uita către lacurile din depărtare, când i‑am făcut o mărturisire. Vedeam că scena aceea era frumoasă, într‑un mod abstract. Dar eu eram atât de puţin obişnuit să mă bucur de acest tip de lucru, încât, pentru mine, sincer, arăta mai mult ca un screensaver. Un screensaver foarte frumos. Aveam un sentiment ciudat atunci când mă uitam la el: de parcă aşteptasem prea mult înainte să apăs o tastă a laptopului.

Isabel a râs, dar era un râset trist. „Acum mă simt responsabilă personal dacă simţi că acesta este un screensaver! Simt că asta e misiunea mea. Nu pot simţi [că există] integritate în a vorbi despre asta şi apoi [a spune] — hai să ne întoarcem şi să stăm în faţa unui ecran!“ M‑a rugat să îi promit că vom ajunge în vârful muntelui. Aşa că am început să urcăm din nou, şi, pe măsură ce vorbeam, am aflat că Isabel îşi distilase, practic, gândurile despre acest subiect — care decurgeau dintr‑o mare diversitate de informaţii din cercetare — în trei teorii. Mi‑a spus, cu sinceritate, că avem nevoie de mult mai multe studii cu privire la fiecare dintre ele şi că se suprapun într‑o oarecare măsură.

Ea mi‑a spus că, pentru a înţelege de ce ne simţim mai bine în astfel de peisaje, trebuie să pornim de la ceva foarte simplu: „Ideea de bază este că suntem animale. Dar tot uităm asta“, iar ca animale — a arătat către corpul ei — „lucrul acesta trebuie să se mişte“. Potrivit ei, atunci când căutăm soluţii pentru sentimentele noastre negative, încercăm să le găsim în limbaj, în simbolurile pe care le‑am creat ca specie. Dar aceste simboluri sunt — în istoria îndelungată a planetei — foarte recente. „Suntem nevertebrate de aproape cinci sute de milioane de ani. Suntem mamifere de două sute cincizeci ‑trei sute de milioane de ani. Suntem primate de şaizeci şi cinci [de milioane de ani].“ Mi‑a explicat că, în toţi acei ani petrecuţi în pădurea tropicală din Congo, trăind, dormind şi mâncând împreună cu cimpanzeii bonobo, a învăţat cât suntem de apropiaţi de aceştia. „Suntem animale care se mişcă de mai mult timp decât suntem animale care vorbesc şi exprimă concepte“, mi‑a spus ea. „Dar continuăm să credem că depresia poate fi vindecată prin acest strat conceptual. Eu cred că [primul răspuns] este mai simplu. Hai să reparăm întâi fiziologia. Ieşi afară. Mişcă‑te.“

Rareori se întâmplă ca un animal flămând care se mişcă prin habitatul său natural şi cu o poziţie decentă în grup să fie deprimat — aproape că nu există dovezi ale unui astfel de caz. Dovezile ştiinţifice arată clar că exerciţiile fizice reduc în mod semnificativ depresia şi anxietatea. Isabel crede că acest lucru se întâmplă deoarece ele ne readuc la starea noastră naturală — una în care suntem întrupaţi, suntem animale, ne mişcăm, iar endorfinele ne inundă. „Nu cred că adulţii sau copiii care nu se mişcă şi nu petrec o anumită perioadă în natură pot fi consideraţi animale complet sănătoase“, mi‑a spus ea.

Dar, potrivit ei, trebuie să existe ceva la nivel mai profund. Atunci când oamenii de ştiinţă au comparat oamenii care aleargă pe banda de alergat, în sala de sport, cu oamenii care aleargă în natură, au descoperit că în ambele cazuri există o reducere a depresiei — dar este mai mare în cazul celor care aleargă în natură. Dar care sunt ceilalţi factori?

Atunci când am ajuns la această parte a conversaţiei noastre, mi‑am dat seama că ne aflam în vârful muntelui. Vedeam panorame minunate de jur împrejur. „Acum, ai screensavere pe fiecare parte. Suntem înconjuraţi“, a glumit ea.

Isabel mi‑a explicat că mai există o teorie, susţinută de unii oameni de ştiinţă, pentru faptul că petrecerea timpului în natură pare să alunge depresia, în cazul multora. Biologul E.O. Wilson — unul dintre cei mai importanţi oameni din domeniul său în secolul al douăzecilea — susţinea că toţi oamenii au un instinct natural numit „biofilie“. Este vorba despre o dragoste nativă faţă de peisajele în care au trăit fiinţele umane, în cea mai mare parte a existenţei lor, şi pentru reţeaua naturală de viaţă care ne înconjoară şi care face ca existenţa noastră să fie posibilă. Aproape toate animalele devin stresate dacă sunt private de peisajele naturale în care au evoluat să trăiască. O broască poate trăi pe uscat — dar se va simţi îngrozitor şi va renunţa. Și Isabel se întreba: De ce să fie oamenii singura excepţie de la această regulă? Privind în jurul nostru, ea a spus: „La naiba — e habitatul nostru“.

Este un concept greu de testat din punct de vedere ştiinţific, dar a existat o tentativă în trecut. Cercetătorii Gordon Orians şi Judith Heerwagen au lucrat cu echipe din toată lumea, în culturi extrem de diferite, şi le‑au arătat membrilor acestora o serie de fotografii cu peisaje foarte diferite, de la deşert la oraşe, la savană. Au descoperit că, pretutindeni, indiferent cât de diferită era cultura lor, oamenii aveau o preferinţă — pentru peisajele care semănau cu savanele din Africa. Au ajuns la concluzia că există ceva înnăscut în noi care ne atrage către acestea.

***

Asta conduce la un alt motiv pentru care Isabel crede că oamenii deprimaţi sau anxioşi se simt mai bine atunci când ies în natură. Atunci când eşti deprimat — după cum ştie Isabel, din experienţă — simţi că „acum, totul este despre tine“. Rămâi blocat în propria poveste şi în propriile gânduri, care îţi zornăie în cap cu o stăruinţă monotonă şi amară. Depresia sau anxietatea sunt procese prin care devii prizonierul propriului tău eu, şi în care niciun pic de aer din afară nu poate pătrunde înăuntru. Dar o serie de cercetători au dovedit că o reacţie obişnuită la petrecerea timpului în lumea naturală este exact opusul acestei senzaţii — un sentiment de înfiorare.

În faţa unui peisaj natural, avem senzaţia că noi şi preocupările noastre suntem foarte mici, iar lumea este foarte mare — iar acea senzaţie poate aduce eul la o dimensiune gestionabilă. „Este ceva mai mare decât tine“, mi‑a spus Isabel, privind în jur. „Este ceva foarte sănătos, în mod profund şi animalic, în acea senzaţie. Oamenii adoră când se întâmplă acest lucru — cu momentele sale scurte şi trecătoare.“ Iar asta te ajută să vezi modurile mai profunde şi mai ample în care eşti conectat la tot ceea ce se află în jurul tău. „Este aproape o metaforă pentru apartenenţa la un sistem mai mare“, mi‑a explicat ea. „Faci parte întotdeauna dintr‑o reţea“, chiar şi atunci când nu îţi dai seama de asta; eşti „un alt nod“ în această tapiserie enormă.

La Oxford, i‑a fost uşor să devină deprimată, după ce a fost izolată de toate acestea. În Congo, trăind alături de cimpanzeii bonobo, a descoperit că nu putea deveni deprimată. Uneori, mai avea câte un gând negru, dar „natura îmi spunea — nu prea cred. […] Dormi în mijlocul savanei şi auzi leii cum rag şi te gândeşti — La naiba, sunt proteină“. Eliberarea aceea din închiderea în propriul eu a eliberat‑o de disperare, mi‑a mărturist ea.
Veveriţa a mirosit pastrama pe care i‑am pus‑o jos, a părut dezgustată şi a fugit. Abia atunci când m‑am uitat la ambalaj mi‑am dat seama că îi oferisem ceva ce se numeşte pastramă de somon — aparent, canadienii aleg să mănânce aşa ceva. „Veveriţa are nişte gusturi foarte bune“, a spus Isabel, uitându‑se la ambalaj îngrozită, şi a început să mă conducă înapoi către vale.

***

În închisoarea de stat din sudul statului Michigan, în anii 1970,214 a avut loc — accidental — un experiment care a explorat unele dintre aceste idei. Din cauza modului în care fusese construită închisoarea, jumătate dintre celulele deţinuţilor aveau vedere către terenuri agricole şi copaci, iar jumătate către ziduri din cărămidă. Un arhitect pe nume Ernest Moore a analizat dosarele medicale ale diverselor grupuri de deţinuţi (care nu difereau în niciun alt fel) şi a descoperit că, dacă făceau parte din grupul care putea vedea lumea naturală, erau cu 24% mai puţin predispuşi să se îmbolnăvească fizic sau mental.

Profesorul Howard Frumkin — unul dintre cei mai mari experţi din lume în ceea ce priveşte acest subiect — mi‑a spus, mai târziu: „Trebuie să recunosc că, dacă am avea nişte medicamente pentru care rezultatele preliminare arată un astfel de grad de eficienţă, am cerceta acel medicament încontinuu. […] Dar iată un tratament care are foarte puţine efecte adverse, nu este scump, nu necesită o persoană autorizată sau cu pregătire care să îl prescrie, şi pentru care există dovezi foarte bune privind eficienţa, până acum“. Dar cercetarea în acest domeniu nu reuşeşte să găsească finanţare, deoarece „o mare parte din forma cercetării bio‑medicale moderne a fost definită de industria farmaceutică“, iar aceasta nu este interesată, deoarece „este greu să comercializezi contactul cu natura“. Nu îl poţi vinde, aşa că nu vor să ştie.

***

Dar eu mă tot întrebam, pe măsură ce aflam toate acestea — eu de ce am fost atât de dezinteresat de lumea naturală, toată viaţa mea? Abia atunci când m‑am gândit la asta timp de câteva luni şi am ascultat de mai multe ori înregistrarea audio a interviului meu cu Isabel, mi‑am dat seama de ceva. În natură, simt că eul mi se micşorează şi am senzaţia că sunt foarte mic, iar lumea este foarte mare, exact aşa cum a prezis ea — însă aproape toată viaţa, asta nu mi‑a provocat un sentiment de uşurare, ci de anxietate.

Îmi vreau eul meu. Vreau să mă agăţ de el.

Abia mai târziu, în această călătorie, am înţeles cu adevărat acest lucru — după cum veţi vedea.



* Am renunțat la notele de subsol, care-s consistente și trimit la o tonă de studii și articole. Le găsești pe toate în carte, aranjate conștiincios în subsolul fiecărei pagini.

Audio

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK