Legea majoratului online, adoptată recent de către Senat, spune că ar încerca să protejeze tinerii pe internet. Organizațiile neguvernamentale care militează pentru libertatea internetului avertizează că această propunere legislativă ar putea ajunge să facă mai mult rău decât bine: o colectare excesivă și inutilă de date, fără a oferi, în cele din urmă, o protecție reală.
Problemele pe care le întâmpină tinerii pe platformele online pe care își petrec majoritatea timpului, precum TikTok, Instagram sau YouTube, sunt reale și merită să fie aduse în discuție. Având în vedere că un copil petrece în medie undeva la șase ore pe zi uitându-se în ecrane, e normal să vorbim despre formele de violență la care sunt expuși copiii pe social media.
Întrebarea este însă cum ajungem să discutăm despre asta și ce se întâmplă atunci când cei care propun legi nu iau în considerare drepturile copiilor, avertizările specialiștilor și greșelile făcute de alte țări, în acest domeniu?
Legea majoratului online – o propunere legislativă din partea unor parlamentari din PSD, PNL, UDMR și grupul minorităților –, introduce un concept nou: acela de majorat online, stabilit la vârsta de 16 ani. Legea prevede că tinerii sub această vârstă nu își vor putea face cont online decât cu acordul părinților, în timp ce furnizorii de servicii digitale vor trebui să respecte o serie de obligații, printre care interdicții pentru publicitate targetată în funcție de vârstă și filtre mai avansate de verificare a vârstei. La acest moment, propunerea de lege a fost adoptată de către Senat și este înregistrată la Camera Deputaților, pentru a decide dacă ea va intra sau nu în vigoare.
Organizații precum Asociația pentru Tehnologie și Internet (ApTI) avertizează însă că măsura ar putea duce, în practică, la verificarea identității tuturor utilizatorilor care accesează servicii online, pentru a demonstra că nu au sub 16 ani. Asta ar însemna că orice platformă cu conținut restricționat pe bază de vârstă, de la Instagram, TikTok și Facebook până la YouTube, ar fi obligată să colecteze și să verifice datele de identitate ale tuturor utilizatorilor săi, ceea ce ridică serioase probleme de confidențialitate și protecție a datelor.
Pe lângă asta, specialiștii spun că mai este un lucru important, care deseori ajunge să fie omis: dreptul copiilor de a alege și capacitatea lor de a decide asupra conținutului pe care îl urmăresc.
De asemenea, Comisia Europeană a trimis un mesaj de atenționare către Ministerul Digitalizării în care reclamă două proiecte de lege, printre care și legea majoratului online, pentru că ar stabili obligații suplimentare față de legislația europeană. În cazul în care Camera Deputaților, în calitate de for decizional, nu ține cont de acest avertisment, România riscă deschiderea unei proceduri de infringement.
Cum a apărut, totuși, legea privind majoratul online de la noi și în ce măsură se leagă această inițiativă legislativă de deciziile adoptate recent în alte state?
Laboratoare de experimentat limitele controlului digital
Legea „majoratului online” de la noi nu apare în izolare, ci face mai degrabă parte dintr-un trend global. În ultimii ani, tot mai multe state au început să dezbată ideea de a impune mecanisme prin care minorii să nu mai poată accesa platformele digitale fără acordul părinților sau chiar deloc. Intenția declarată e aceeași peste tot – protejarea minorilor de conținutul dăunător și reducerea dependenței de ecrane, însă rezultatele au fost de obicei departe de cele promise.
Un caz relevant e cel din Regatul Unit. După ce prevederile legate de protecția copiilor din Online Safety Act au intrat în vigoare în iulie, internetul britanic a devenit practic un adevărat laborator de experimentat limitele controlului digital.
Legea obligă platformele să implementeze verificări de vârstă „extrem de eficiente” pentru a preveni accesul minorilor la conținut sexual, violent sau legat de suicid, tulburări alimentare sau ură. Amenzile sunt uriașe, iar unele situații pot să ducă inclusiv la răspundere penală. Sub această presiune, multe companii au mers direct la soluția radicală: au restricționat tot ce ar putea fi, chiar și vag, interpretat ca problematic. Rezultatul a fost o formă de cenzură care a făcut ca bucăți importante din internet să nu mai fie accesibile publicului britanic.
În doar două săptămâni, utilizatorii din UK au raportat că nu mai pot accesa lucruri banale, cum ar fi GIF-uri cu SpongeBob, playlisturi de pe Spotify sau materiale despre politică și jocuri video. Toate acestea au fost blocate pentru că sistemele automate de filtrare au considerat că aveau „conținut dăunător” pentru minori.
Și nu e vorba doar de UK. Recent, Parlamentul European a adoptat o rezoluție prin care cere interzicerea accesului copiilor sub 16 ani la rețelele sociale, cu excepția cazurilor în care părinții își dau acordul. Documentul nu are putere legislativă, dar mărește presiunea pe Comisia Europeană pentru a propune o reglementare formală în direcția asta. Comisia analizează deja modelul Australiei, țara care începe luna asta să implementeze o interdicție totală a accesului minorilor sub 16 ani pe rețelele sociale.
Separat, mai multe state europene experimentează deja cu propriile versiuni de majorat digital: unele prin legi adoptate, altele prin proiecte de lege extrem de ambițioase. Franța a introdus încă din 2023 obligația ca platformele să verifice vârsta utilizatorilor și să obțină consimțământul părinților pentru cei sub 15 ani (din cauza dificultăților tehnice, totuși, legea nu se implementează). De atunci, Parisul face lobby pentru o abordare unitară la nivelul UE, iar guvernul francez a mers chiar mai departe și a deschis o dezbatere publică despre ideea de a interzice total accesul la rețelele sociale pentru cei sub 15 ani, indiferent de acordul părinților.
În Germania, teoretic, copiii între 13 și 16 ani pot accesa rețelele sociale numai cu acordul părinților, însă în realitate implementarea acestei prevederi e aproape inexistentă.
Danemarca merge pe o linie similară: guvernul de la Copenhaga lucrează la o lege care să blocheze accesul copiilor sub 15 ani la rețelele sociale, cu posibilitatea ca cei cu vârstele de 13-14 ani să poată accesa rețelele doar cu acordul părinților. Spania și Grecia au trimis vara asta Comisiei Europene o cerere oficială pentru a introduce un sistem obligatoriu de verificare a vârstei pentru platformele online la nivel de UE, iar în această propunere era prevăzut și un prag minim de vârstă pentru accesul la rețelele sociale.
În SUA, mai multe state au propus sau adoptat în ultimii ani legi aproape identice care vizează „siguranța online” a minorilor. Aceste legi obligă platformele să implementeze verificarea vârstei, setări implicite restrictive pentru conturile copiilor și un așa-numit „duty of care”, prin care companiile sunt obligate să demonstreze că nu expun tinerii la conținut considerat „dăunător”. În paralel, la nivel federal, Kids Online Safety Act, reintrodus în dezbatere în Congres în 2025, ar putea să uniformizeze toate aceste prevederi în toată țara.
Sunt destui critici și acolo care avertizează că, deși scopul declarat este protecția minorilor, formulările vagi din aceste legi creează un risc de supracenzură, în timp ce mai multe organizații pentru drepturi civile atrag atenția că astfel de prevederi pot să devină un instrument prin care se reduce accesul tinerilor la informații cheie despre identitate, sănătate mintală sau drepturi civile.
Cynthia Conti-Cook, Rebecca Williams și Pratika Katiya, trei experte pe dreptul la viață privată din SUA, au scris despre pericolele aduse de legile care impun verificarea vârstei online: „Legile privind verificarea vârstei profită de panica morală legată de rețelele sociale și de sănătatea mintală pentru a reambala vechi tactici de cenzură sub pretextul protejării copiilor. Exact ca în cazul interzicerii cărților din școlile americane, susținătorii acestor măsuri se folosesc de îngrijorarea părinților și de dorința lor de a controla informațiile la care au acces copiii”.
De asemenea, un raport comun al Center for Information Technology Policy de la Universitatea Princeton, Center for Information, Technology, and Public Life de la UNC Chapel Hill și Sanford School of Public Policy de la Universitatea Duke, care a analizat inițiativele din SUA dar și de la nivel internațional privind limitarea accesului minorilor la rețelele sociale a ajuns la următoarea concluzie:
„Deși bine intenționate, aceste legi sunt alimentate de panică morală și nu de dovezi empirice și este puțin probabil ca ele să îi ajute pe tineri, ci mai degrabă vor avea un efect negativ asupra vieții lor private și a libertății de exprimare”.
Având în vedere tot acest context, am stat de vorbă cu Alex Ștefănescu, colaboratoare ApTI, ca să înțelegem în ce măsură reușește legea majoratului online să abordeze și să rezolve din problemele reale întâlnite de către tineri pe internet, dacă există alternative de verificare a vârstei mai puțin intruzive și cum afectează legea dreptul copiilor la informare.
Care sunt problemele reale pe care credeți că le are România când vine vorba de protecția tinerilor în online?
Cred că, în loc să ne referim la tot Internetul când vorbim despre asta, ar trebui să ne axăm pe platformele pe care persoanele tinere își petrec cel mai mult timp, adică Instagram, WhatsApp, TikTok și YouTube, cum o arată și studiul realizat de Centrul pentru Jurnalism Independent la începutul anului.
În acest context, vedem cum platformele de social media folosite de persoanele minore din România alimentează dependența de conținutul șocant, polarizant, care exploatează insecuritățile și impulsivitatea umană. Site-urile precum TikTok, Facebook și Instagram caută să țină utilizatorii cât mai mult timp pe platforma lor, pentru a maximiza câte reclame le pot livra. Din acest motiv, algoritmul de recomandare de conținut de pe fiecare din aceste platforme răspunde curiozităților și impulsurilor utilizatorilor cu un conținut ales astfel încât să-i facă pe aceștia să simtă emoții puternice, de cele mai multe ori negative. O analiză a Amnesty International publicată recent, în octombrie 2025, confirmă acest lucru analizând algoritmii de recomandare TikTok.
De asemenea, din câte am observat în urma unui studiu ApTI, care urmează să fie publicat, Iegat de algoritmii de recomandare și conținutul politic, toate marile platforme digitale tind să împingă în față, chiar și pentru conturile asumate ca fiind ale unui minor, conținut politic, inclusiv cel șocant, uneori chiar cu tendințe extremiste.
În ce măsură reușește această nouă propunere legislativă să abordeze aceste dificultăți?
Legea majoratului online nu adresează nici problema rețelelor sociale, nici problema algoritmilor de recomandare nocivi, care caută să creeze dependență. În schimb, propune ca persoanelor tinere să li se interzică pur și simplu accesul la servicii online.
Lasând la o parte faptul că această interzicere e imposibil de pus în practică la nivel tehnic, problema cu propunerea de lege este că depinde de implicarea directă și activă a părinților în accesul la servicii online al persoanelor tinere. Părinții pot cere ștergerea conturilor de pe anumite servicii online. Asta înseamnă că protecția pe care legea minte că o oferă depinde de vigilența și implicarea individuală a părinților, a tutorilor, de posibilitatea lor de a discerne între ce e benefic și ce e nociv în mediul online. Practic, face din părinți o poliție a internetului, în loc să caute să adreseze faptul că sunt companii mari de tehnologie care fac profit dintr-un ciclu de manipulare emoțională care erodează sănătatea mintală a utilizatorilor.
În loc să se folosească de pârghii legislative și instituționale deja existente (cum sunt cele din Regulamentul DSA), propunerea transformă părinții în birocrați. Mai mult, propunerea nu are nici un mecanism prin care tinerii să își exprime propria autonomie, ceea ce va crea cu siguranță tensiuni adânci între aceștia și tutorii sau părinții lor.
Propunerea de lege presupune că vor fi identificați toți utilizatorii de către Instagram, TikTok, Facebook și Linkedin pentru a verifica vârsta minorilor. Cum justifică inițiatorii acest lucru? Ce alternative mai puțin intruzive există pentru această verificare și ce putem învăța de la alte state?
Legea majoratului online conține câteva obligații care presupun, automat, verificarea vârstei tuturor persoanelor care accesează website-uri și aplicații pe Internet. Propunerea obligă furnizorii de servicii online să afle vârsta utilizatorilor, pentru a putea filtra conținutul pe care aceștia îl văd. În consecință, furnizorii trebuie să știe vârsta tuturor, pentru a putea determina unde se încadrează un anumit utilizator.
În Regatul Unit, Ofcom este instituția care are prerogative în domeniul comunicațiilor online și este cea care a publicat un set de metode pentru a verifica vârsta utilizatorilor pe unele dintre platformele online. Online Safety Act este legislația deja intrată în vigoare în UK care obligă unele platforme să facă aceste verificări. Toate metodele de verificare implică o colectare excesivă a datelor cu caracter personal ale utilizatorilor și îi expune pe aceștia la riscuri din ce în ce mai mari atunci când datele companiilor care dețin platforme online sunt scurse pe internet. S-a întâmplat deja exact ceea ce am speculat că o să se întâmple: Discord a suferit o scurgere de informații care a expus date personale, precum buletine și permise de conducere ale utilizatorilor din Regatul Unit. Discord avea aceste date tocmai pentru că urma recomandările Ofcom de verificare a vâstei utilizatorilor, o verificare pe care este obligată să o facă.
Merită spus și că utilizarea serviciilor de VPN (Virtual Private Networks), care permit unui utilizator să pară că accesează o platformă online din altă țară, a crescut masiv în Regatul Unit. Momentan, nu există niciun efect pozitiv clar al acestei legislații.
Nu există nici o metodă de verificare a vârstei care să nu submineze dreptul fundamental al unei persoane de a accesa informație. În momentul în care un serviciu trebuie să filtreze utilizatorii săi în funcție de vârstă, indiferent cum o face, a creat deja premisele cenzurii și a tăierii sau limitării de acces. Mai mult, cunoscând vârsta unui utilizator, expune acea persoană la riscul ca informația aceasta să se scurgă și să ajungă în mâinile unor terți cu intenții rele.
Cum afectează legea dreptul copiilor la informare? Ce riscuri pot să apară?
Organizația pentru protecția copiilor ECPAT din Suedia a transmis Comisiei Europene un punct de vedere din care reținem următorul argument: „A child’s right to safety online can never be solved by implementing age assurance technology on selected websites or platforms. […] [I]n many instances, a better solution would be to adapt the website or platform for all users, including children.”
Persoanele tinere au dreptul de a se exprima liber și de a accesa informații, inclusiv în mediul online, la fel ca persoanele adulte. Dezvoltarea persoanelor tinere se bazează pe capacitatea lor de a-și explora liber identitatea, inclusiv sexualitatea, și de a participa la același discurs public, la același proces democratic în care sunt implicate și persoanele adulte.
Atunci când vorbim de verificarea vârstei online, oferim cuiva puterea de a decide ce pot vedea, ce pot exprima persoanele tinere în mediul online. Fie că acea entitate este o instituție de stat, fie că este o companie privată, această putere este complet disproporționată, discreționară și constituie o încălcare a drepturilor fundamentale ale persoanelor tinere. Practic, recunoaștem că copii peste 14 ani sunt responsabili penal, dar în același timp ei nu pot decide singuri dacă ar trebui sa acceseze un conținut online sau nu.
Cum se poate aplica o lege națională, precum încearcă legea majoratului online să o facă, unor furnizori de servicii care nu se supun legislației din România?
Legea națională nu se poate aplica furnizorilor de servicii de internet care nu au o entitate juridică în România. Propunerea impune o sancțiune din „cifra de afaceri la nivel național”, însă companiile nu fac aceasta distincție și nu au cifră de afaceri „națională”. Din acest punct de vedere, includerea unor amenzi în propunere are mai degrabă rolul de a crea iluzia unei legi care protejează copii aplicând consecințe usturătoare companiilor.
Autoritatea Națională pentru Administrare și Reglementare a Comunicațiilor (ANCOM) ar trebui să prezinte anual Parlamentului un raport privind aplicarea acestei legi. Cât de realist este ca ANCOM să devină instituția care validează relația dintre părinte-copil și aprobă sau suspendă conturi online?
ANCOM nu are competențe nici în a decide dacă o persoană adultă este părintele sau tutorele unei persoane de sub 16 ani, nici în a decide dacă un cont din mediul online aparține unei persoane. Însă, conform Legii majoratului online, ar trebui să le facă pe ambele.
Pentru a valida relația dintre o persoană adultă și o persoană de sub 16 ani, ANCOM ar trebui să colecteze un volum enorm de date: cărți de identitate, certificate de naștere, de căsătorie, de divorț, de adopție și așa mai departe. Apoi, există posibilitatea ca unul dintre părinți să se opună cererii înaintate de celălalt către ANCOM. Și aici încă nici nu vorbim de părinții biologici și părinții adoptivi și cum s-ar putea armoniza dorințele acestora.
Nu există nici un motiv pentru care o autoritate cu competențe în domeniul comunicațiilor la distanță să devină și un arbitru al vieții de familie.
În contextul în care marile platforme, inclusiv companii precum Meta, TikTok sau chiar OpenAI, aflate în prezent în procese legate de expunerea minorilor la conținut toxic, cazuri de suicid și gestionarea deficitară a materialelor cu abuz sexual asupra copiilor, nu reușesc să asigure protecția minimă necesară, credeți că o soluție mai eficientă ar fi creșterea presiunii de reglementare direct asupra acestor platforme? Ce ar putea contribui la o mai multă siguranță a copiilor pe aceste platforme, pe care ei deja le folosesc?
Soluția reală, singura care poate fi pusă în practică, este aceea de a obliga marile companii care dețin platforme de social media să implementeze algoritmi de recomandare lipsiți de mecanismele care erodează sănătatea mentală și care creează dependență. Astfel, mediul online rezultat ar fi mult mai sănătos și mai primitor față de dezbateri, conectare și colaborare pentru toți utilizatorii, nu doar pentru copii. Avem deja platforme online care operează în acest fel, care dau autonomie utilizatorilor să modereze conținutul pe care-l văd în mod descentralizat: Fediverse-ul.
Avem deja legislație, la nivelul Uniunii Europene, care obligă platformele mari de social media să adreseze ceea ce se numesc riscuri sistemice, printre care, desigur, se numără erodarea sănătății mentale ale utilizatorilor. Digital Services Act este un astfel de Regulament. Însă, ceea ce vedem în practică e o opoziție susținută și vehementă a platformelor de social media față de aceste legi. Grupurile de lobby ale Statelor Unite ale Americii, țara în care sunt înregistrate majoritatea companiilor mari care dețin platforme de social media, au crescut bugetele pe care le cheltuiesc pentru a face lobby în Bruxelles, împotriva Regulamentelor care caută să tragă la răspundere companiile de tech. Apoi, merită spus că însăși Comisia Europeană caută să slăbească protecția datelor personale, schimbând legi care deja se aplică, subminând mecanismele prin care acestea limitau folosirea datelor sensibile ale persoanelor.
În plus, avem în vigoare încă din 2018 Regulamentul GDPR, care obligă furnizorii online să ia acordul părinților pentru prelucrarea datelor persoanelor sub 16 ani.
Avem deja legislație pe care o putem aplica, dar nu o facem. Dacă ne uităm la cele mai recente acțiuni ale Comisiei, pare că vrem să ne și descotorosim de cele mai bune mecanisme de protecție pe care le avem. Acum este momentul, așadar, pentru România și celelalte state membre să se poziționeze ferm, atât intern cât și extern, de partea drepturilor fundamentale ale omului. În ceea ce ne privește pe noi, energia cu care căutăm să dăm legi care monitorizează ce se spune și ce se accesează în spațiul online trebuie redirecționată ferm înspre a garanta accesul la informație, a susține anonimitatea online și a trage la răspundere marile companii de tehnologie atunci când acestea fac profit din suferința oamenilor.
