În lume / Podcast

În intimitatea podcastului de cursă lungă, cu Lulu Miller („Invisibilia”)

de Ioana Pelehatăi

Publicat pe 24 octombrie 2019

O voce caldă și prietenoasă, care sună ca și cum mi-ar putea fi oricând prietenă de cafele și vinuri, îmi răsună în urechi. Povestește despre un bărbat care a simțit că-l copleșesc gândurile de a face rău altora, până într-acolo încât și-a rugat soția să arunce toate cuțitele din casă și era cât pe ce să se interneze singur la psihiatrie. Apoi povestește despre un om nevăzător, care poate să vadă (da, să vadă), folosindu-și gândurile. Stă de vorbă cu o altă voce, un pic mai aspră, dar la fel de prietenoasă. Cele două sunt jurnalistele Lulu Miller și Alix Spiegel, iar ce ascult sunt primele sezoane din „Invisibilia”, un podcast găzduit de postul american de radio de stat, NPR, despre resorturile ascunse care determină comportamentul uman.

Am crescut cu radio și teatru radiofonic, așa că, deși m-au prins târziu, podcasturile m-au cucerit iremediabil. E ceva foarte intim și reconfortant să stai cu poveștile altora în urechi, mai ales când îți sunt relatate, răsturnate și documentate de o jurnalistă precum Lulu Miller. Stilul ei de a povesti are relaxarea, dar și meticulozitatea școlii americane de reporteri. „Nimic nu e inexplicabil, oricât ar fi de ascuns privirii umane”, pare să spună podcastul Invisbilia, unul dintre cele mai ascultate și downloadate din istoria NPR.

Când am auzit că Lulu vine la București, pentru conferința anuală The Power of Storytelling n-am stat deloc pe gânduri. Voiam să vorbesc cu femeia asta de 34 ani, care împletește știința, descoperirile cele mai recente din laboratoare, cu esența umanității - povestea. Tema ediției de anul ăsta la The Power of Storytelling a fost vindecarea, iar Lulu ne-a vorbit de pe scenă despre familia ei, în care una dintre surori suferă de o pleiadă de tulburări psihice, dar și despre un orășel din Belgia în care a fi bolnav psihic e normal, nu ciudat sau de netolerat. Poți să asculți povestea pe larg aici - e despre cum a vindeca nu e întotdeauna soluția.

Am vorbit cu Lulu despre povestea care a vindecat-o pe ea (spoiler: e personală, nu poți să o asculți în niciun podcast, iar când mi-a spus-o mi-a confirmat pe viu că am putea sta la nesfârșit la povești). Și despre frica de a pune întrebări, ordine, curiozitate și nebunie, voci feminine și xenofobie. Dacă n-o știi deloc, poți s-o asculți mai întâi într-un episod din Invisibilia, mai jos - iar apoi s-o cunoști de cealaltă parte a întrebărilor de interviu.

Scena9: De care parte a reportofonului preferi să te afli?

Lulu Miller: De cele mai multe ori eu sunt cea care întreabă, așa că e cumva nou și distractiv să fiu întrebată. Dar, dacă stau și trag linie, cred că prefer să pun eu întrebările, pentru că îmi place enorm să mă uit [la oameni]. Și e mereu o aventură, mai ales că am de fiecare dată emoții. Oare o să știu ce să zic? Oare am cu ce să umplu timpul? Dar cred că iubesc meseria asta în parte și din cauza fricii. E ceea ce o face în continuare atât de interesantă, treci mereu prin aceleași faze - mai întâi ți-e frică, apoi te simți bine și tot așa. 

Și nu cred că [frica] dispare. Am tot lucrat în redacții, am văzut oameni care par să se teamă mai puțin și care poate că au de la natură mai multe date pentru a practica arta de a suna necunoscuți, de a fi reporteri. Poate că frica lor se manifestă în alte etape ale procesului, cine știe? Însă, pentru mine, frica nu dispare niciodată. Ce cred că s-a schimbat un pic e că acum am mai multă încredere, undeva în străfundurile inimii, că probabil o să-mi iasă ok. Și dacă nu-mi iese, am încredere și că e ok ca uneori să nu-ți iasă. Nu mă face o ratată pe vecie. 

Spuneai într-un interviu că ți-ai dezvoltat curiozitatea și răbdarea pentru povești din copilărie. Avem cam aceeași vârstă, suntem una dintre ultimele generații care au crescut fără internet. Mă întreb dacă oare asta ne-a ajutat.

Mă simt ca un om stereotipic bătrân. (Râdem.) Sunt atât de recunoscătoare că n-am avut internet tot timpul. Țin minte că atunci când a apărut email-ul tocmai terminasem gimnaziul, începeam liceul, și era încă extrem de primitiv - dar era ceva nou! Dar mă simt super norocoasă că internetul nu mi-a invadat copilăria. 

Am crescut în mare parte într-o pădurice de lângă casa noastră - nu era ditamai pădurea, doar vreo trei copaci. Nici măcar nu era la țară, doar o suburbie tipică. Însă îmi petreceam mult timp descoperind bucuria și aventura pe care ți le oferă natura. Astăzi, natura e o parte esențială din spiritualitatea și bunăstarea mea. Și mă întreb: dacă nu mi-aș fi găsit refugiu și distracție în natură, dacă le-aș fi găsit online, în spațiile astea incredibil de saturate de umanitate, cu toate părțile bune și urâțenia cu care vin ele la pachet - cum m-ar fi schimbat ca persoană?

În același timp, sunt căsătorită cu o milenială. Soția mea e cu șapte ani mai tânără decât mine, deci experiența ei a fost întru totul diferită. Însă și ea știe să asculte absolut minunat, și ei îi place să stea în natură. Mă face să mă întreb dacă nu cumva romanțez. Dar parcă tot e ceva acolo. Îmi place atât de mult nemișcarea. Cred că te ajută enorm în interviuri - să ajungi în punctul ăla, în care totul se desfășoară mai încet și e mai liniște.

Știu că scriai multe povești când erai mică, dar la un moment dat ai virat spre nonficțiune. Ce obții din scris ficțiune versus povești nonficționale?

Încă mai scriu ficțiune, deși nu-s deloc bună. (Râde.) Îmi foarte mult să alternez între cele două medii. Făceam radio de vreo 5-6 ani și, brusc, m-a copleșit cheful să scriu ficțiune. Așa că am plecat de la Radiolab și am făcut un master de doi ani în asta. La început, mi s-a părut un lux! Nu mai aveam de a face cu toate emoțiile, nu mai trebuia să sun pe nimeni, puteam să-mi imaginez orice! E o plăcere să poți inventa cele mai demente chestii.

Însă apoi m-am uitat un pic în urmă și mi s-a părut că multe dintre poveștile mele sună cam la fel. Că am un număr limitat de probleme de explorat și trucuri de scos din pălărie. Mi s-a făcut foarte dor de meseria de reporter, în care persoana cu care stai de vorbă îți oferă momentele alea de aur, fie ele haioase, super-surprinzătoare sau care îți rup sufletul. După vreo doi ani mi s-a făcut dor să învăț de la alții. 

Așa că m-am întors la nonficțiune, la rigorile realității și ale eticii jurnalistice, la lumea asta care are propriile legi ale gravitației. Când încep să mă intimideze toate astea, mă duc și scriu o poveste despre... un Pegas. Îmi place că atunci când mă satur de una, pot să mă refugiez în cealaltă, iar când mă satur și de aia, de limitările ei, mă întorc iar la prima. Așa, fiecare dintre ele rămâne proaspătă. E, cumva, o stare constantă de evadare și reîntoarcere, din care am mereu ce să învăț.

Apropo de scris și nonficțiune - la anul, în aprilie, apare cartea ta, Why Fish Don't Exist (De ce nu există peștii). Citeam că e despre goana după ordine, care poate să ducă la nebunie. Povește-mi un pic despre ea.

Pentru mine, e un soi de thriller nonficțional. E o poveste super-epică, despre un tip din secolul XIX, un biolog care studia peștii. Voia să descopere forma Marelui Copac al Vieții - acel plan originar, despre care se spune că ar arăta legăturile dintre toate animalele și plantele. Era extrem de prolific și bun la ceea ce făcea. El și echipa lui au descoperit o cincime din speciile de pești cunoscute astăzi. A avut un succes enorm. Însă, în același timp, în mod misterios, căutarea lui a fost constant afectată de haos.

Prima lui colecție de pești a fost lovită de trăznet și a ars din temelii. I-a luat treizeci de ani s-o refacă - iar apoi a pierdut totul într-un cutremur. Însă a continuat. Eu am intrat în poveste întrebându-mă cine a fost omul ăsta, care nu s-a lăsat descurajat de semnele pe care i le tot dădea universul: ce faci tu n-o să funcționeze niciodată. Pentru mine, e un studiu de caz asupra stăruinței. Când e nobil să nu ții cont de lumea din jur și când te poate împinge determinarea către nebunie și rău? 

La început voiam să scriu un eseu despre el, numai că a omul a scris foarte mult - poezii, povești pentru copii, memorii, satiră, eseuri. Era aproape ca un material radio, în care aveam o tonă de interviuri înregistrate. Și nici nu-l studiase nimeni pe bune până atunci. Povestea lui traversează tot globul. Dai de papagali care vorbesc latină sau franceză, trăznete, incendii - totul e epic, dar și complet adevărat. Am cernut tot materialul ăla, ca să scot nestematele. 

O să mai spun doar că povestea lui ia o turnură extrem de surprinzătoare și sumbră. Se transformă într-o forță oarecum malefică. M-a interesat să înțeleg unde a apucat-o pe un drum greșit omul ăsta atât de încrezător în sine.

Când citeam despre carte m-am întrebat dacă nu cumva și prea multă curiozitate poate să ducă la nebunie. Tu ce crezi?

Ce întrebare bună. Eu una sunt educată în spiritul glorificării curiozității. Meseria uneia dintre surorile mele este să-i învețe pe doctori cum să fie mai curioși. Le explică că prea multă încredere în sine poate să ducă la moarte, la propriu. Dacă nu ești îndeajuns de curios când trebuie să dai un diagnostic, pot să-ți scape chestii. 

Așadar, vin dintr-un loc în care curiozitatea n-are cum să fie ceva rău, dar, uite, acum m-ai făcut curioasă. Cred că trebuie să ne examinăm toate certitudinile. Iar, în capul meu curiozitatea e mereu bună, pentru că e despre a-i ruga pe alții să te învețe lucruri pe care nu le știi. Pare să fie o forță a binelui. 

Dar, mă gândesc, totuși, că poate și să te transforme într-un băgăcios. Poate că, uneori, modul de a respecta o persoană e să-i acorzi spațiu. Și poate că e nevoie să înveți când să lași lucrurile cum au picat.

Oarecum în aceeași ordine de idei: care-i cea mai bună poveste pe care n-ați mai ajuns s-o spuneți în Invisibilia?

Majoritatea poveștilor pe care le propun eu nu se fac niciodată. Sunt ca un izvor nesecat de idei proaste, deci am de unde alege. (Râde.) Dar am avut odată un subiect despre numărul din ce în ce mai mare de ecologiști din comunitatea științifică care consideră că biodiversitatea nu dă, de fapt, măsura sănătății unui ecosistem. Însă ezită să vorbească despre asta în public, pentru că credința în biodiversitate a făcut mult bine pentru activismul de mediu. 

M-a fascinat povestea asta, despre cum măsurile greșite pot să ducă uneori la lucruri bune. Mi s-a părut interesant de spus în contextul Invisibilia, în care trebuie să ai mereu povești despre cum se confruntă un om cu o chestie. În cele din urmă, însă, povestea a ieșiti prea abstractă și intelectualizantă, așa că n-am mai făcut-o niciodată. Dar eu tot simt că există o cale de a o spune cum trebuie. Mi-ar plăcea enorm s-o aduc la viață într-o zi.

Dacă tot am ajuns la subiectul Invisbilia: e un podcast făcut de femei, despre care unii ar putea spune că abordează subiecte stereotipic „feminine”: psihologia și comportamentele umane. Ați primit vreodată genul ăsta de feedback?

Mie una subiectele nu mi se par strict feminine, dar înțeleg de ce psihologia ar putea fi percepută drept știință soft. Numai că majoritatea poveștilor noastre sunt despre bărbați, dacă stai să le numeri - cred că ar trebui să facem ceva în privința asta. (Râde.

Dar, da, ni s-au spus chestii de genul ăsta la început. Țin minte că o femeie între două vârste ne-a lăsat un comentariu pe Facebook în care zicea: „Subiectele sunt atât de interesante, dar mi-aș dori ca gazdele să nu le discute ca și cum ar pălăvrăgi despre mers la cumpărături.” Noi vorbim între noi la modul relaxat, deci poate despre asta era vorba - o barieră culturală între generații.  

O altă plângere pe care am tot primit-o la început e că nu ne poți deosebi vocile. Eram, gen: „Pfff, cât sexism!” Numai că apoi mi-a scris tata: „Lulu, ce poveste fascinantă ai spus despre persoana aia transgender!” Și reacția mea a fost: „OK, tata, tocmai ai ascultat 26 de minute cu vocea unei tipe care nu e fiică-ta!” Așa mi-am dat seama că, OK, poate chiar avem voci asemănătoare.

Multă vreme, la radio, în State, vocile femeilor au fost criticate pentru un anumit fel de a vorbi, cumva mai gâjâit, care e asociat cu un gen de tipă prostuță, superficială. Eu nici măcar nu percepeam chestia asta, mi se părea o construcție culturală, dar mi-a zis multă lume că e adevărat. Și așa am ajuns să mă gândesc că radioul e perceput drept un spațiu periculos, pentru că femeile pot să existe în el fără corp. Ca atare, bărbații, patriarhatul, au avut nevoie să se agațe de altceva ce poate fi criticat - vocea feminină. Partea mea preferată din mediul radio e că poți să exiști fără să fii judecat după ce se vede.

Cum e să știi că vă ascultă lumea în România?

A, mi se pare mega tare! Genul de podcast pe care-l facem noi nu e determinat temporal, ci destul de evergreen. Sigur, știința evoluează și cred că avem deja câteva episoade care încep să fie un pic depășite, pentru că le-am făcut acum cinci ani. Dar mi se pare extraordinar că un podcast te poate însoți în cele mai intime locuri și clipe. Când alergi, dimineața, sau când studiezi în altă țară și nu ai prieteni - pe mine radioul mă alină mult așa. Deci e un privilegiu să știu că ajung acolo. E foarte mișto. 

Ai menționat alergatul. Știu că spuneai că ăsta ar fi un vis de-al tău, să ajungi alergătoare profesionistă.

Uau, da! Nu cred că o să se întâmple niciodată, dar, da, am trei vise de cariere alternative. Unul e ăsta, să devin alergătoare profesionistă. Poate, pe măsură ce îmbătrânesc, o să ajung o ultra-maratonistă care aleargă încet, dar mult. Nu pot să alerg repede. Dar o să mă laud: în ziua în care am împlinit 34 de ani am alergat 34 de mile [54,7 km]. 

Am făcut o dată un material despre RAAM, The Race across America, în care cicliștii traversează țara pedalând non-stop. Cel mai rapid dintre ei a terminat cursa în șapte zile. Participanții nu dorm deloc și o iau un pic razna. Îmi aduc aminte că eram pe teren și ei îmi povesteau cum răsare soarele în Utah și munții și tot... Am o poftă incredibilă pentru misiuni din astea de anduranță. Nu mă simt niciodată la fel de fericită ca atunci când alerg. Ai corpul perfect racordat la ce se întâmplă, îți ieși din cap și exiști, pur și simplu, în lume. Produci endorfine. Nu pot să fiu niciodată anxioasă când alerg.

A doua carieră de vis ar fi să am un magazin de închiriat plăci de surf pe malul oceanului. Aș învăța să fiu o surferiță super tare și mi-aș petrece zilele într-un scaun de plajă, înotând și relaxându-mă. Și cealaltă ar fi să fiu pădurar într-un parc natural la munte, să am grijă de trasee, să stau toată ziua în natură și să-i educ pe oameni despre copaci.

Toate sunt despre natură, soare și mișcare. Asta e una dintre dificultățile meseriei mele de acum. Cariera mea a ajuns într-un punct în care sunt priponită de calculator. Îmi place enorm să produc înregistrări, să montez, să scriu. Dar uneori simt că toată viața mea se reduce la ecranul laptopului, între patru pereți. Poate ca să le împac pe toate o să fac mai multe reportaje pe teme de mediu! (Râde.)

Cum e să fii reporter în America lui Trump?

E o întrebare la care mi-e greu să răspund, pentru că o parte esențială din meseria mea e să fiu imparțială. Dar uite ce pot să-ți spun. Locuiam la Charlottesville, Virginia, când au avut loc atacurile de pe 12 august 2017 [un șofer a intrat în plin într-un grup de protestatari Black lives matter, ucigând o persoană și rănind alte 28]. Am asistat la proteste, apoi au venit în oraș adepții supremației albilor. 

E înfricoșător să vezi cum rasismul și xenofobia devin norma și sunt tolerate. Îmi aduc aminte că totul s-a întâmplat la două străzi de unde locuiam. Veneau oameni cu scuturi și steaguri naziste și parcau fix în fața casei noastre. Țin minte că roata unuia dintre jeep-urile lor s-a oprit pe pietrișul nostru. Ne-au survolat elicoptere toată ziua. Era ca într-un film de război, dar se întâmpla în prezent. Și mulți dintre oamenii ăia erau tineri - ar fi frumos să te gândești: A, e o chestie de oameni bătrâni, care nu mai au mult de dus. Dar retorica și atitudinea asta seduc tineri. 

Am văzut atunci că președintele nostru nu s-a grăbit să condamne atacurile. A spus că de ambele părți au existat comportamente greșite. A fost unul dintre cele mai șocante momente la care am asistat, ca cetățean. M-a uluit să văd cât de rapid scad standardele pentru ce comportamente tolerăm în viața de zi cu zi - până în punctul în care președintele nu mai condamnă mișcarea pentru supremația albilor. 

Asta e una dintre părțile negative ale poveștilor - unele dintre ele pot fi folosite pentru a manipula. Dar, ca să încheiem la subiectul Power of Storytelling de anul ăsta, vindecarea: există vreo poveste care te-a ajutat să te vindeci?

Da, și nu e o poveste pe care am spus-o la radio. E o poveste din viața mea, care m-a ajutat enorm să mă vindec, în mod neașteptat. Acum vreo zece ani treceam printr-o despărțire foarte dificilă, de o persoană cu care fusesem șapte ani, pe care o iubeam enorm și cu care eram convinsă că o să mă căsătoresc. La început, toată lumea a fost drăguță cu mine, dar după câteva luni erau, gen, OK, hai, prinde-te și tu că e momentul să treci peste. Doar că eu încă mai credeam că lucrurile o să se rezolve, că asta e persoana potrivită pentru mine, și eram dispusă să aștept. A trecut un an, doi, pe mine încă mă durea, iar majoritatea oamenilor din jurul meu se săturaseră să mă audă vorbind despre asta. 

O prietenă de familie de vârsta părinților mei fusese căsătorită cu iubirea vieții ei. Avuseseră o poveste super romantică, în care el era tâmplar, ea se ocupa de grădinărit, așa că și-au construit casa împreună. Aveau trei băieți superbi împreună, cai, porci. Și mai erau și amândoi atât de frumoși, era totul idilic. Ei, și după vreo 13 ani de căsnicie, el a intrat într-o foarte mare depresie și a părăsit-o. Locuiau într-un oraș mic, îi cunoșteam pe amândoi.

Ea mi-a zis: „L-am iubit. Chiar și când îl vedeam că începe alte relații.” Iar apoi el s-a sinucis. Țin minte că eram la o petrecere la ea acasă, de revelion. Am ieșit din casă, ea a venit după mine și m-a întrebat cum mă simt. I-am zis că, sincer, încă sunt îndrăgostită de fostul meu iubit. Și mi-a zis: „Știi, mie nu mi-a trecut niciodată dragostea pentru Ian.” 

Am stat apoi de vorbă cu ea, am intervievat-o, chiar dacă n-am făcut nimic cu materialul ăla. Mi-a zis: „El e singurul om pe care l-am iubit. Și, câteodată, ăsta e finalul poveștii.” Și dintr-un motiv inexplicabil, povestea mea s-a schimbat atunci. Ani mai târziu, m-am îndrăgostit de altcineva, o persoană pe care o iubesc și mai mult, care e mai potrivită pentru mine, care mă face să mă simt atât de norocoasă.

Dar în clipa aia a fost ca un far peste mări să știu că există cineva care simte așa. Mi-a dat de înțeles că poți să te simți așa și totuși să-ți continui viața. Ea avea o viață foarte plină, o grămadă de prieteni, grădini minunate pe care le crea, băieții ei frumoși - dar iubirea ei era acum în mormânt. Știu că poate fi văzută ca o poveste tristă, dar pe mine m-a ajutat enorm să mă vindec, să știu că cineva înțelege cum mă simt.


Fotografii de Vlad Cupșa, via The Power of Storytelling

Audio

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK