Publicat pe 2 iulie 2019

În albumele cu poze ale celor care erau tineri în România socialistă a anilor 1960-70, apar, din când în când, chipuri vădit străine. Oameni de culoare din Africa, Asia și țările arabe au fost colegii de facultate, prietenii și iubiții părinților noștri. Pentru un tânăr din 2019 ar putea să pară inexplicabil. Ce-ar fi căutat cineva din Siria, Congo sau Taiwan în România?

Căutau „prietenie” - nu doar în România, ci și în toate țările din fostul bloc socialist. Tinerii din ceea ce numim astăzi „Sudul Global” (în principiu format din America de Sud, Africa și Asia) veneau în „țările prietene” din estul Europei, la studii sau la muncă. Unii și-au făcut familii aici, și-au deschis afaceri, sunt medici, sportivi sau patroni, și au ajuns deja la a treia generație de imigranți „naturalizați”.

În perioada socialistă, ideea „țărilor prietene” a fost o manifestare concretă a principiului internaționalist. Supranumit și „alianța celor slabi”, internaționalismul a fost o armă puternică în perioada Războiului Rece. Cele două super-puteri, URSS și SUA, își împărțeau, la propriu, lumea. Iar unde Statele Unite câștigau aliați cu ajutorul banilor, armelor și bunuri materiale de tot felul, sovieticii răspundeau cu ideea că socialismul se poate aplica peste tot în lume, fără distincții de clasă sau rasă. Ca atare, țările socialiste, din Cuba până-n China, erau încurajate să-și lase cetățenii să umble între ele, să învețe, și apoi să se întoarcă acasă pentru a construi socialismul local.

Am aflat mult mai multe despre legătura dintre Estul Europei și Sudul Global cu ocazia Festivalului Lumi comuniste pe ecran: Dincolo de alb și negru, care a avut loc la București între 24 și 27 iunie. În România lui 2019 încă e tabu să vorbești public despre comunism și în alte scopuri în afară de a-l înfiera. Iar despre internaționalism am uitat, deși ne dăm seama că trăim într-o lume globalizată, multiculturală, în care toate țările și rasele sunt interconectate. Dar cercetători de la prestigioase universități ale lumii s-au decis să se întoarcă la lecțiile pe care le are socialismul de predat în continuare. Au organizat festivalul de film și conferința Istoricizarea identității albe în Europa de Est și Rusia ca parte dintr-un proiect mai amplu - Globalizarea Socialismului: Conexiuni între Europa de Est și „Lumea a Treia”.

Filmele proiectate la festival au fost alese de prof. Kristin Roth-Ey, care predă istoria mass-media sovietice la University College London. Americanca a studiat la Stanford și a locuit la Moscova - după cum glumește chiar ea, predă istoria media din Războiul Rece, fiind născută în una dintre țările combatante și după ce a locuit mult timp în cealaltă. Poate chiar postura asta liminală, de cercetător situat la granița dintre cele două lumi, îi conferă relaxarea și umorul de care dă dovadă când stăm de vorbă. Roth-Ey mă roagă să o las să stea în picioare cât o intervievez, iar apoi se plimbă tot timpul discuției prin sala Universității din București unde ne veghează bustul lui Corneliu Coposu.

Venisem la mine cu toate marile întrebări ale post-socialismului: la ce ne-a folosit socialismul? Ce mai putem învăța din el astăzi? De ce este discuția despre socialism în România purtată strict în termeni negativi? Cu calm, și cu perspectiva de ansamblu a istoricului, Roth-Ey m-a ajutat să mi le lămuresc.

Scena9: Ce avem de învățat din conceptul de internaționalism astăzi?

Kristin Roth-Ey: Internaționalismul e un termen din jargonul socialist. Reprezintă solidaritatea anti-rasistă, trans-națională a muncitorilor din toată lumea. Așa zicea sloganul, nu? „Proletari din toate țările, uniți-vă.” Ăsta e internaționalismul. Și s-a dezvoltat explicit în epoca Războiului Rece, a competiției dintre Uniunea Sovietică și Statele Unite, cele două imperii care se duelau. Internaționalismul e un termen marxist, dar varianta apărută în timpul Războiului Rece e punctul central de interes al proiectului nostru și al festivalului. 

Internaționalismul a fost o replică asumată dată ideologiei americane a „creuzetului” (en. melting pot), termenul care a precedat „multiculturalismul”. „Creuzetul” e ideea unei tocănițe voioase de rase și etnii diferite, care cumva se contopesc într-un amestec delicios. Americancă fiind, îmi permit să spun că ideea asta era o ficțiune. Critica adusă de Uniunea Sovietică la adresa acestui concept a fost țintită, directă și, din multe puncte de vedere, nimerită. Deci, pe de-o parte, internaționalismul a fost o reacție. În același timp, însă, și internaționalismul însuși a trecut cu vederea multe categorii și distincții, prefăcându-se, practic, că nu există. 

Așadar, astăzi vorbim despre internaționalism pentru a ne uita la momentul istoric în care s-a dezvoltat și la aceste două concepte divergente despre cum se poate trăi într-o lume multiculturală. E o bătălie istorică de idei. În același timp, mi se pare interesant să analizăm astăzi critica validă și interesantă, pe care o aducea internaționalismul la adresa multiculturalismului. Putem și să extragem învățături despre cum putem trăi astăzi într-o lume globalizată. Oamenii tind să preia din istorie critici adecvate, pe post de instrumente analitice, precum și lecții, modele politice.

Unele dintre filmele selecționate în cadrul festivalului pun astfel de întrebări, foarte țintit. „Ce înseamnă să trăiești într-o lume multi-etnică?” „Cum se pot uni popoarele?” Și multe dintre ele dau răspunsuri ambigue. 

Afișul filmul „Monangambé” (1968, r. Sarah Maldoror). Filmul este considerat prima mărturie cinematografică despre lupta pentru eliberare națională din „Africa lusofonă”

Mă gândesc că un mod la îndemână de a vorbi publicului românesc despre internaționalism e să ne referim, de pildă, la studenții din țările socialiste „prietene”, africane sau arabe, care i-au fost colegi de facultate tatălui meu și multora din generația lui.

Eu una dac-ar fi să stau de vorbă cu tatăl tău, aș fi foarte curioasă ce-și amintește despre internaționalismul socialist ca proiect ideologic. (Râde.) Pentru că presupun că avea o idee despre justificarea ideologică a prezenței acelor „prieteni” arabi în România. M-ar interesa să aflu ce credea despre asta la momentul respectiv. Pentru el, pentru generația lui, e aproape ca și cum amintirile alea nu-și au locul în lumea contemporană. N-ar avea cum să vorbească despre asta propriu-zis, nu? Iar generațiile ulterioare aproape că nici nu știu ce s-a întâmplat, nu? (Râde.) Mi s-ar părea extrem de interesant să găsim o cale de a purta dialogul ăsta între generații.

Multe dintre filmele pe care le proiectăm în cadrul festivalului au fost realizate de acei „prieteni” din Sudul Global. Oameni care au venit în Europa de Est la studii și la muncă. Unii dintre ei au ajuns să facă filme semi-autobiografice despre experiența aia. Alții nu - și-au folosit aptitudinile pe care le-au dezvoltat aici și au devenit ulterior pionieri ai cinematografiei în țările din care proveneau. Din nou, din ce știu de la prietenii mei internaționaliști din estul Europei, și asta e o poveste pe care oamenii n-o prea cunosc. 

Vorbeam de curând cu o altă jurnalistă româncă din generația ta, care mi-a spus că, după părerea ei, există în rândul tinerilor anumit nivel de cinism față de ceea ce știu ei despre internaționalismul socialist. „Mda, toată chestia era de paradă.” Și, într-un fel, au dreptate. A fost un proiect ideologic, cu efecte demonstrative. A fost o paradă, fără îndoială. Dar a avut și efecte tangibile. Unul dintre ele e crearea industriei de film în anumite țări din Africa. Nu a fost singurul factor care a contribuit, dar e o chestie la care te poți uita și poți spune: „Uite, internaționalismul a avut o contribuție”. Și-a mai adus contribuția și la dezvoltarea medicinei, a altor ramuri științifice, a dezvoltării mass media - și unele dintre filme reflectă asta.

Discursul majoritar în generația mea e „Comunismul nu ne-a adus nimic bun”, de-aia mi se pare complicată o discuție despre internaționalismul socialist est-european.

Versiunea est-europeană de internaționalism socialist a facilitat un anumit tip de relații, proiecte educaționale și tehnologice. A avut o serie de efecte pozitive tangibile. Însă când vine vorba de impactul social, e mult mai greu de cuantificat. Una dintre lucrările pe care le-am auzit astăzi [în cadrul conferinței „Istoricizarea identității albe în Europa de Est și Rusia”] a fost despre complexul salvatorului alb. Prezentarea era despre o problemă contemporană, dar n-am putut să nu mă gândesc la faptul că statele socialiste est-europene au făcut eforturi de mobilizare în Sudul Global. Ceaușescu, Hrușciov, Brejnev au fost toți niște lideri extrem de paternaliști. Toți sugerează intens ideea de „salvator alb”.

Stopcadru din filmul „Paznicul frontierei” (2002, r. Maja Weiss). Povestea conflictului de idei dintre trei tinere slovene și un politician conservator.

Socialismul se considera o știință. Trecea dincolo de distincțiile de rasă, n-avea nicio perspectivă asupra rasei. Ce era bun pentru România socialistă avea să fie bun și pentru popoarele sovietice, cu toată diversitatea lor multi-etnică, pentru africani, pentru toată lumea. Socialismul a căutat să fenteze ideea de rasă, fiind prin definiție universal. „N-avem nevoie de distincții rasiale, pentru că e o știință pentru toată lumea!” Nu vedea culorile. La rândul său, nici ideea americană de „creuzet” nu vedea culorile. Exista sub sloganul „libertate și dreptate pentru toți”, într-o perioadă în care rasismul instituționalizat explicit afecta cam tot cuprinsul Statelor Unite. În același timp, și socialismul de stat includea practici sociale curente rasiste, față de oamenii care proveneau din Sudul Global.

Când stai de vorbă cu oameni din generațiile mai tinere care-ți zic cu cinism: „La ce ne-a folosit socialismul?”, trebuie să te întrebi dacă socialismul chiar a reușit să insufle ideea că oamenii de culoare sunt egali cu oamenii albi în toată lumea. Nu prea pare! (Râde.)

De ce e important să vorbim despre „identitatea albă” în Europa de Est, unde conceptul e mult mai rar folosit decât în țările occidentale?

Asta mi se pare o întrebare foarte politică, la care nu sunt sigură că-s pregătită să răspund! (Râde.) Dar, din perspectiva de istoric, o să-ți spun ce le spun și studenților mei. Pentru mine e foarte important să nu ne uităm la istorie strict ca rezultat. Să nu ne întrebăm doar: „Și unde ne-a adus asta?” E o întrebare bună, dar cred că e reducționistă. Cu studenții mei, încerc să construiesc empatie prin imaginație istorică. Să încercăm să ne punem în papucii oamenilor care-au venit înaintea noastră. Ca istoric al culturii, consider că filmul e un instrument extrem de valoros, pentru că e o invitație deschisă de a face asta. Și literatura și artele, în general, fac același lucru. 

Identitatea albă e un concept străin pentru mulți albi. (Râde.) Uite, nu e același lucru, dar e o analogie bună - pentru unii bărbați, masculinitatea e însăși umanitatea lor și nimic altceva. Pentru albii din toată lumea, nu doar din estul Europei, propria umanitate nu e marcată prin nimic. Sunt oameni și atât. N-au nicio rasă. Ca atare, ca istoric, scopul meu e să arăt cum se gândeau oamenii la categoriile rasiale în trecut. Filmele astea, folosirea imaginației istorice, sunt moduri de a-ți antrena „musculatura etică”. Istoria e calea prin care descoperi că, de-a lungul timpului, oamenii și-au pus întrebări asemănătoare și au găsit diferite răspunsuri posibile.

Mulți albi opun rezistență la noțiunea de „identitate albă”, peste tot în lume. În realitate, în socialismul de stat existau categorii rasiale - dacă te uiți la bucata asta de istorie și-ți folosești imaginația, înțelegi de ce am ajuns azi unde am ajuns, într-o lume în care categoriile rasiale nu sunt universal egale.

Stopcadru din filmul „Octombrie” (1993, r. Abderrahmane Sissako). Filmul spune povestea de dragoste dintre un student african la Moscova și o tânără rusoaică.

Cum poate Europa de Est, care nu-și (re)cunoaște întru totul propriul trecut socialist, să înțeleagă istoria unor culturi atât de îndepărtate precum cele din Sudul Global?

În ultimii circa zece ani, mass media ne-au schimbat enorm tuturor perspectivele și accesul la informație. Eu una, datorită relației mele cu propriul telefon, sunt conectată altfel la lume astăzi. Sigur, caut în general știri care mă interesează, despre țara în care trăiesc, de pildă, dar simt că lumea îmi e adusă la ușă altfel. Așa că, da, poate că oamenii nu sunt informați, dar nu cred că nu sunt deloc conștienți. Criza globală, cred, i-a forțat pe oameni să fie mai conștienți de globalitate, de felul în care suntem interconectați. Sigur, poate că nu sunt în stare să găsească niște țări pe hartă - și mă includ și pe mine aici, nu cunosc harta Africii atât de bine. Dar hiper-conectarea, hiper-modernitatea în care o trăim, capacitatea de a călători mai simplu, ne-a făcut cu siguranță mai conștienți decât pe cei din generația părinților mei.

Eu una nu-s genul care să le bată oamenilor obrazul: „Veniți la festival, vedeți filme despre Africa, pentru că toți trebuie să știm!” În primul rând, nu mi se pare un argument foarte bun. (Râde.) Filmele, însă, vorbesc despre legătura dintre partea asta a lumii și părți mai îndepărtate. Le propun oamenilor să învețe despre ei înșiși, văzându-se prin ochii altora.

În România, cuvântul „comunism” e perceput extrem de negativ. Organizarea unui festival numit „Lumi comuniste pe ecran” poate să pară un act de curaj. V-ați confruntat cu reacții negative din cauza asta?

Când traduceam descrierea festivalului, Bogdan [Iacob, cercetător la Universitatea din Exeter și organizator al festivalului] mi-a spus: „N-o să folosesc cuvântul «socialism», pentru că nu folosește nimeni termenul ăsta aici. O să folosesc «comunism», dar și ăsta e riscant.” Nu eram conștientă de asta. Din propria mea perspectivă politică, și din cea de istoric, mă văd drept un mare critic al socialismului sovietic. Faptul că cercetez istoria proiectului socialist nu semnalează în niciun fel o identificare politică. Și cred asta că se aplică și colegilor mei din Marea Britanie și Statele Unite. Cred că avem mize diferite. 

În Statele Unite, există o tradiție ca cei care studiază Uniunea Sovietică să se identifice drept oameni de stânga. Fondatorii studiilor ruse în SUA erau troțkiști, menșevici și-așa mai departe. Studenții lor, al treilea val, se identificau cu Noua Stângă din anii 60. Deci asocierea dintre studierea socialismului și stângism există fără dar și poate. Dar apoi a urmat un val de imigranți polonezi, ferm anti-Rusia, anti-sovietici, deci există în domeniu și un puternic curent anti-socialist. Avem ambele părți reprezentate. Dar dacă ar fi să organizez genul ăsta de eveniment la Londra, de pildă, n-ar presupune nimeni ce ideologie am.

Cum spuneam, mizele sunt diferite. Mi se pare extrem de interesant că aici termenul de „comunism” nu e folosit ca diagnostic, ca etichetă. „Lumi comuniste pe ecran” - până la urmă asta au fost, nu? (Râde.) Așa-și spuneau. Nu înseamnă că le girăm.

Imagine cu Fidel Castro în Congo, prezentată în filmul „Cuba, o odisee africană” (2006, r. Jihan El-Tahri)

După mine, festivalul Lumi comuniste pe ecran e o încercare de a rescrie narațiunile canonice ale Războiului Rece, care până acum au venit dintr-o perspectivă occidentală. Cu ce ne ajută, aici în estul Europei, să vedem și perspectiva estului și sudului asupra acestui război?

Mi se pare că ai dat chiar tu un răspuns parțial mai devreme. Vorbeai despre rezistența oamenilor de aici la cunoașterea propriei istorii. Ăsta nu-i niciodată un lucru bun. Orice țară, orice societate, are nevoie de un trecut util, iar trecutul util e greu de descoperit. Trebuie construit. Implică anumite forme de răfuială. 

Războiul Rece a fost bătălia dintre două super-puteri. Eu provin din una dintre ele și o studiez pe cealaltă. (Râde.) Pe mine, de pildă, proiectul ăsta m-a făcut mult mai conștientă de Blocul Socialist. Ca istoric al Uniunii Sovietice, am intrat în poveste cu propriile prejudecăți imperialiste internalizate. Cumva, presupuneam că ce se întâmpla în Blocul Socialist era un fel de ecou a ceea ce se întâmpla în URSS. Ori, am descoperit o diversitate uriașă de experiențe.

Eu, ca om care privește din afară înăuntru, aș zice că, uneori, țărilor mici le e mai ușor să adopte o poziție de victimizare. Mai ușor, adică spunând: „Asta ni s-a făcut. Am fost la mâna destinului, a plăcilor tectonice ale istoriei.” Și cred că există ceva adevăr în asta. Nu sunt naivă, nu cred că toată lumea are aceleași opțiuni, când vine vorba de geopolitică. Dar cred că, pentru a ajunge la acel trecut util despre care vorbeam, e important să înțelegem că s-au luat, totuși, niște decizii, fie și dintr-o gamă restrânsă de opțiuni. Multe dintre deciziile astea au fost bune și productive, multe n-au fost. 

Cred că e important să înțelegem Războiul Rece și socialismul, pentru că altfel riscăm să rămânem blocați. Chiar mă gândeam cu ocazia conferinței ăsteia despre identitatea albă: cum pot eu, ca americancă albă, să fiu mândră că mă implic într-un proiect de genul ăsta, dar care se desfășoară pe fundalul unui prezent rasist? Deci nu cred că ține doar de țările mici sau de Războiul rece, cred că trecutul e ceva cu care trebuie să ne reglăm toți socotelile.


Imaginea principală este un poster sovietic (1964), care promovează prietenia între URSS și India