Actual - Biblioteca

Lupta mea: Sfârșit

de Karl Ove Knausgård

Odată cu volumul 6, cel care încheie seria Lupta mea (apărută la Editura Litera), Karl Ove Knausgård se întoarce asupra unor episoade din trecut  - moartea tatălui, relația cu Linda, formarea sa ca scriitor - și meditează asupra propriilor eșecuri. Tradus în toată lumea, devenit deja o figură literară celebră, Knausgård se află acum într-o poziție ingrată în care își chestionează propriul demers (acela de a-și povesti viața în detalii) și implicațiile etice pe care le aduce scrisul. Ca și în volumele precedente, scriitorul norvegian preferă să deschidă noi piste, în loc să tragă concluzii. După câteva mii de pagini, cercul se închide aici, dar întrebările și îndoielile rămân. 

Mai jos, vă invităm să citiți un fragment din acest ultim volum al unei serii fascinante, una dinte cele mai importante creații literare contemporane. Traducere din limba norvegiană de Ivona Berceanu. 

Cartea a șasea

În primăvara în care eu și Linda ne cuplaserăm, am ieșit de câteva ori cu Geir și Christina; noi doi eram complet vrăjiți unul de altul, ne sărutam, ne mângâiam, ne țineam de mână, și chiar și atunci când mă vedeam doar cu Geir, de exemplu în apartamentul meu, nu mă puteam gândi decât la ea, obrajii îmi ardeau de fericire, nu auzeam nici un cuvânt din cele rostite de Geir pentru că nu mai eram om, așa mă simțeam. Eram altceva, o făptură care zboară prin cer, sus, deasupra lumii și a celor lumești. Eram omul cerului. Ea era femeia cerului și împreună urma să avem copii ai cerului. Dar apoi am căzut pe pământ. Perioada cerească s‑a încheiat și a început altceva.

Linda a scris o nuvelă cu subiectul următor: doi îndrăgostiți stau întinși în pat și discută, ea a văzut demult, în copilărie, o pasăre deosebită, pe care i‑o descrie băiatului, spunându‑i că niciodată n‑a mai zărit o astfel de pasăre, și se vădește că și el a văzut o pasăre similară în copilărie, pentru că așa este pentru bărbații și femeile cerului, totul se intersectează și totul are un înțeles. Dar în nuvelă acesta era sfârșitul, și Linda îl compara cu ultima zi petrecută la casa de vacanță, când totul se împachetează, ferestrele sunt închise și ușa este ferecată. Și așa a fost. Fuseserăm împreună într‑un loc inundat de lumină, iar acum ne îndreptam spre un alt loc. Ei îi era teamă, deoarece noua destinație era mai întunecată. Și pentru că‑i era teamă, încerca să mă țină locului. Asta era ceva nou, ceva ce nu mai simțisem până atunci, și mi se făcea și mie frică. Am început să ne certăm, și apartamentul ei, în care mă mutasem și eu, a devenit tot mai mic și mai neîncăpător. Faptul că ne certam o transforma în tatăl meu, pentru că mă temeam de vocea ei stridentă și accesele ei de furie, nu puteam să ripostez, mă supuneam, și când totul trecea rămâneam în alertă, încercând s‑o fac să se simtă bine, fiind atent la eventualele semne de nemulțumire, iar această supunere, cu permanentele mele strădanii de a domoli tensiunile, nu făcea decât să ne înrăutățească relația, pentru că în același timp încercam să mă îndepărtez, trebuia să‑mi recapăt independența, să redevin eu, să‑mi recâștig spațiul, și am început să mă înfurii la fel de tare ca ea atunci când ne certam, dacă nu chiar mai tare, pentru că trebuia să mă eliberez, să rup legăturile din interiorul meu. Linda mergea la școală, eu încercam să scriu, în weekenduri încercam să ne simțim ca pe vremuri. Într‑o duminică ne‑am întâlnit din întâmplare cu Geir și Christina la un restaurant; Linda și cu mine ne duceam în altă parte după aceea, i‑am invitat să ne însoțească, iar ei au fost de acord. Linda mi‑a șoptit la ureche că Geir acceptase anume, nu observasem? Voia să ne strice nouă relația. N‑am priceput chestia asta, ne petreceam aproape tot timpul împreună, nu‑i era de ajuns? Nu mai puteam să ieșim și cu alți oameni?

Odată Geir a urcat până la apartamentul ei când noi urma să ieșim în oraș, s‑a plimbat pe acolo uitându‑se atent la toate obiectele, de parcă ar fi vrut să‑i demonstreze Lindei că pentru el era ca o carte deschisă. Am văzut pe fața ei cum îi creștea enervarea, era o provocare, dar nu știam cum să reacționez, trebuia să fie posibil să ai și un prieten și o iubită fără ca cei doi să se bage unul peste altul, nu? Geir fusese crescut de o mamă singură care suferea de anxietate, rămăsese orfană de tată în copilărie și tot restul vieții îi ținuse pe cei dragi aproape de ea, devenind maestră la chestia asta, din câte povestea Geir; se folosea de orice mijloace ca să‑și atingă scopul, și învinuirea altora era cel mai inofensiv dintre ele. Prin urmare, el a interpretat în aceeași cheie faptul că eram mai puțin disponibil ca înainte, că trebuia să stau mai mult pe‑acasă. Lui nu‑i fusese ușor să se elibereze, așa că disprețuia tot ceea ce avea de‑a face cu intimitatea, tot ceea ce presupunea cerințe și limitări. În același timp, o ținea pe Christina legată de el, iar Christina semăna cu mine din multe puncte de vedere, era o persoană care rezista, care era stabilă, care îi liniștea pe alții; pe de altă parte, la fel ca mine, era solipsistă și solitară, n‑ar fi deranjat‑o cu nimic dacă ar fi rămas singura ființă de pe pământ. La fel stăteau lucrurile în ceea ce mă privea. În mine exista o distanță enormă față de alți oameni, dar concomitent eram extrem de influențat de ei, și mă puteam lăsa acaparat fără să fiu în stare să mă desprind ulterior. O prietenie nu te ține legat, căci altfel nu s‑ar mai chema prietenie. Dar o relație te leagă, pentru că are un fundament mai adânc, în sentimente, în însuși centrul vieții; dacă doi oameni nu sunt legați unul de celălalt, atunci nu este o relație, ci o prietenie. Ori de câte ori primeam o treabă de făcut undeva, Linda mă întreba: „Cum rămâne cu mine, te‑ai gândit la asta? Rămân singură, și eu ce mă fac?“ Chiar și la începutul relației noastre refuzasem anumite proiecte pentru că ea nu putea să stea singură, și când s‑au născut copiii a devenit de zece ori mai greu, pentru că atunci ar fi rămas singură cu ei, iar dacă totuși plecam, trebuia să port întreaga vină atât pentru singurătatea ei, cât și pentru efortul pe care‑l presupunea statul cu copiii, deveneam unul dintre indivizii aceia care‑și abandonează familia, care se gândesc doar la ei înșiși, la muncă și la cariera lor. Nu voiam să creadă asta, deci refuzam ofertele și rămâneam acasă.

Până și ieșirile scurte deveniseră imposibile, de exemplu cele două ore în care jucam fotbal duminica; atunci când Linda nu se simțea bine, îmi făcea reproșuri înainte să plec, era nedrept ca ea să rămână singură cu copiii, povara ei era nedrept de mare, muncea de‑i ieșeau ochii din cap, era extenuată, era la limita suportabilității. Eu îi spuneam că aceea era singura activitate pe care o făceam în afara apartamentului. Niciodată nu ieșeam serile, nu mergeam la cinema, nu mă întâlneam cu nici un prieten, eram împreună cu familia toată ziua, și toată săptămâna așteptam cu nerăbdare cele două ore de fotbal. Dar ea nu făcea nimic singură, riposta Linda, nu avea parte de luxul acesta de a pleca de acasă pur și simplu. Era un argument prost, deoarece în replică îi puteam spune că nu‑mi doream nimic mai mult decât asta. „Te rog“, îi spuneam. „Poți lipsi și trei zile pe săptămână dacă vrei. Eu pot să mă ocup de copii singur. Nu este nici o problemă. Mă descurc.“ Atunci ea răspundea că mie mi‑era mai ușor cu copiii, că pe mine mă solicitau mai puțin, că eu puteam să stau și să citesc ziarul în timp ce‑i supravegheam, pe când de ea se agățau și trăgeau fără încetare. „Așa e“, îi ziceam, „dar ăsta nu poate fi un argument, nu? Afirmi că, deși stăm cu copiii tot atât timp, deși ne ocupăm în egală măsură de ei, povara ta este mai mare pentru că, din nu se știe ce motive, pe tine te solicită mai mult?“ „Exact asta afirm!“ „Și atunci ce ne facem?“ o întrebam. „Atunci, ca să fim la egalitate, eu trebuie să mă ocup de copii șaptezeci la sută din timp și tu treizeci la sută? Mie îmi convine. Pot să mă ocup de copii sută la sută. Pot să stau cu ei tot timpul. E bine și așa. Și tu știi asta.“ „O fi bine pentru tine“, îmi replica ea, „nu și pentru copii.“ Și apoi schimba subiectul și‑mi spunea că eu întotdeauna jucam fotbal în weekend, chiar atunci când copiii nu erau la grădiniță și am fi putut face câte ceva împreună. „Asta e adevărat“, îi răspundeam, „dar mă întorc la ora douăsprezece și avem la dispoziție restul zilei.“ În plus de asta, eram împreună tot restul săptămânii, cu excepția intervalului când erau la grădiniță, deci cele două ore de fotbal n‑aveau cum să le dăuneze. Asta era altceva, susținea Linda, deoarece în zilele de lucru aveam o mulțime de obligații, pe când în weekend puteam să facem lucruri frumoase împreună, ca o familie. Înțelegeam de aici că fără asta nu eram o familie. Și continua așa la nesfârșit. 

 

Uneori mi‑era ciudă că n‑o pedepseam, că nu‑i trezeam mustrări de conștiință ca să‑i arăt și ei cât de rău poate să fie atunci când faci totul din obligație, dar nu pe ea aș fi pedepsit‑o, ci pe copii. Uneori, în pofida reproșurilor ei, mă duceam la fotbal, demonstrând că eram un om rău care‑și dezamăgea familia și‑și neglija îndatoririle, și la întoarcere găseam un haos de nedescris și un cor de plânsete, iar Linda părea să spună: „Uită‑te, asta se întâmplă când tu te comporți în mod egoist!“ Într‑o astfel de zi de duminică, după ce jucasem fotbal două ore în ploaie, pedalam ca un nebun la bicicletă, deprimat la gândul scenei care mă aștepta, când dintr‑odată m‑a izbit ideea aproape eliberatoare că Linda nu era acasă. Mama ei era acolo. Acea ușurare pe care am simțit‑o la gândul că mama ei se afla acolo, nu Linda, m‑a făcut să înțeleg că lucrurile nu mai mergeau. Nici un soț nu trebuie să fie îngrozit când se duce acasă. Mă simțeam cumplit, nu când eram singur, ci atunci când eram cu ea, și de ce să fie astfel? Puteam să accept să‑mi meargă rău, dar cumplit? În anumite perioade trebuia să fac absolut totul acasă, timp în care și scriam, ceea ce ea nu făcea, și totuși continua să susțină că nu eram egali: chiar dacă eu făceam jumătate, jumătatea ei era mai dificilă. Aproape că‑mi venea să strig: „Dar eu și muncesc pe lângă asta!“ Și ea ar fi putut prea bine să muncească, însă, din cauză că născuse trei copii, rămăsese atât de mult timp în afara câmpului muncii, încât devenise aproape imposibil să se reintegreze. Acesta era un teren sensibil, pe care trebuia să calc ca pe ouă. E drept că ea a stat acasă în primele șase luni cu Vanja, dar în următoarele șase luni am stat eu. Cu Heidi și John a stat ea, dar atunci își concentra toată energia asupra celui mai mic dintre copii, așa că erau destule de făcut și pentru mine, mai ales că, având biroul acasă, eram mereu la dispoziția ei, așa că în unele zile lucram doar în jur de cinci ore, pentru că ea nu‑mi respecta cu adevărat munca.

Nu eram vreun pilot sau vreun chirurg cu orar fix și sarcini precise de îndeplinit, nu eram decât un scriitor care scria același lucru de câțiva ani fără să fi ajuns prea departe. Faptul că ea numea asta „construirea carierei“ era o insultă la adresa carieriștilor. Iar argumentul că stătuse atât de mult în afara câmpului muncii, încât acum nu‑și putea regăsi drumul, de parcă ar fi fost exclusă dintr‑o societate dominată de bărbați complet misogini, nu stătea în picioare, deoarece de când o cunoșteam n‑avusese nici o treabă cu piața muncii. Ea era scriitoare și avea studii de documentarist radio, însă faptul că nu realizase nici un documentar de la terminarea facultății nu avea legătură cu statul ei acasă, deoarece copiii acum mergeau la grădiniță și ea tot nu realiza vreun documentar. Creșterea copiilor o storcea de vlagă, nu reușea să muncească, dar eu petreceam la fel de mult timp cu copiii și reușeam să muncesc. Să fi fost oare o capcană feminină? Să fi folosit ea mai multă energie decât mine ca să schimbe scutece ori să‑i ducă la un loc de joacă? Linda așa susținea, și indiferent cât de multe aș fi făcut eu, indiferent cât de mult m‑aș fi străduit, niciodată nu era de ajuns. Frustrarea și rușinea pe care mi le provoca această subjugare erau imense, nu era ceva ce‑aș fi putut spune unor cunoscuți, ei nu m‑ar fi crezut, nu le‑ar fi venit să creadă că trăiam într‑o relație în care n‑aveam voie să joc fotbal două ore pe săptămână, și în care inclusiv minutele petrecute pe terasă ca să fumez o țigară erau interzise de Linda, pe motiv că eu mă gândeam doar la mine, pe când ea nu avea nici o pauză, trebuia să stea înăuntru mereu, în vreme ce eu puteam s‑o întind când pofteam. Faptul că mă supuneam acestei oprimări era înjositor, așa că nu voiam să vorbesc despre asta cu nimeni. Cu excepția lui Geir. Lui îi spuneam totul. Linda îl suspecta că mă îndemna să‑mi caut de drum, de vreme ce el trăia o viață complet opusă, mult deasupra îndatoririlor zilnice, dar nu era adevărat; dimpotrivă, Geir nu contenea să‑mi repete că angoasa ei îmi vorbea și nu Linda însăși. Această angoasă îi roade pe oameni din interior, este mai mare decât ei, ceva monstruos, imposibil de împăciuit, și ea erodează relațiile, deoarece amplifică la maximum dorința de a‑l avea pe celălalt mereu aproape.

– Este angoasa, nu este Linda, îmi spunea el. Linda este inteligentă și capabilă și talentată. Ea știe absolut totul. Mama mea a fost mândră de mine atunci când m‑am rupt de ea. A fost mândră de mine și atunci când am sărit cu parașuta sau am fugit de acasă și m‑am îmbătat criță. Asta era o latură de‑a ei. Dar angoasa era mult mai puternică. Era îngrozită și a făcut tot posibilul să mă țină lângă ea, însă n‑aș fi putut ține cont de emoțiile acelea nici dacă ar fi vărsat o baltă de lacrimi. Ca să fiu sincer, cred că mi‑au diminuat considerabil capacitatea de empatie. Din fericire, tata nu suferă de angoase. Probabil nici nu știe ce înseamnă asta. Niciodată nu l‑am văzut speriat sau neliniștit. Dar așa sunt ei doi, și încă sunt împreună. Eu nu eram căsătorit cu mama și nici n‑aveam copii cu ea, deci puteam pleca, așa era și corect. Lucrurile stau altfel în cazul tău. Voi sunteți căsătoriți. Când Linda se simte bine, poți să faci ce vrei. Când suferă de angoasă, trebuie să te aibă lângă ea. Știu că situația este sfâșietoare, dar trebuie să reziști.

Astfel îmi vorbea el. Mă ajuta să văd situația dintr‑un alt punct de vedere și să observ diferența dintre rolurile și persoanele noastre, deoarece era aceeași Linda, cea de care fusesem mai îndrăgostit decât de oricine altcineva, și cu care aveam trei copii incredibil de frumoși, și cu care, atunci când se simțea bine, nu era nici o problemă, pentru că atunci era generozitatea întruchipată: „Du‑te“, îmi zicea ea în acele dimineți de duminică, „frumosul meu fotbalist, noi ne descurcăm, poate că mergem până la Jenny, sau la Bodil, sau la cineva, poate că dăm o tură prin parc. Mă poți suna când termini ca să ne întâlnim și să facem ceva drăguț împreună? Sau poate preferi să lucrezi puțin?“ Când se simțea bine nu avea nici o problemă să lucreze, scria cât timp copiii erau la grădiniță, iar eu îi citeam textul, era la fel de ușor și de plin de energie ca ființa ei, și în același timp întunecat și profund, ca odinioară, caracteristici pe care tindeam să nu le mai observ, fiind ocultate de sarcinile de zi cu zi, dar se trezeau la viață în momentele în care Linda redevenea ea însăși, fie în ceea ce scria, fie în personalitatea pe care o arăta atunci când eram împreună. Însă nu exista nici un echilibru între aceste două laturi, nici în viața ei, nici într‑a noastră, deoarece frustrarea provocată de una dintre ele devenea tot mai puternică, duceam o viață marcată de obligații, nu conta că veneau din interior sau din afară, erau pur și simplu obligații, îndatoriri, și nu așa voiam să fie, iar acest „nu vreau“ urma să se transforme în curând în „nu mai pot“. Mă apropiam tot mai tare de acea limită, de fapt așteptam un ultim factor eliberator. În certurile noastre, începusem deja s‑o ameninț că aveam s‑o părăsesc. Aveam să împărțim totul, complet echitabil, pe din două, Linda urma să stea cu copiii cincizeci la sută din timp, eu la fel, ea trebuia să‑și câștige propriii bani, eu pe ai mei. Când îi spuneam asta, se prăbușea pur și simplu și mă implora: „Nu pleca, nu face asta!“ N‑am plecat pentru că știam că asta i‑ar fi distrus viața, cum s‑ar fi putut descurca singură? Și după aceea, când cearta se termina, întotdeauna exista speranță. Întotdeauna o promisiune de schimbare.

 

de

  • Karl Ove KnausgårdKarl Ove Knausgård

    Karl Ove Knausgård e un autor norvegian, cunoscut pentru cele șase romane autobiografice publicate sub titlul Lupta mea. Cele șase volume au fost publicate în România la Editura Litera.

20 February 2019 ora 15:00


Tag-uri


X Revista Scena9