Carte / Idei

Patru zile de ploaie la Napoli

de Scena 9

Publicat pe 16 decembrie 2022

„Malaqua” este primul (și singurul) roman scris de Nicola Pugliese (1944-2012), jurnalist și scriitor italian descoperit și promovat de Italo Calvino. O poveste sumbră despre Napoli, dezastre, scenarii alternative & ploi torențiale, „Malaqua” a devenit imediat un roman-cult, fiind văzut ca o parabolă kafkiană în Italia anilor '70.  

Mai jos, vă invităm să citiți un fragment din romanul „Malaqua. Patru zile de ploaie la Napoli în așteptarea unui eveniment extraordinar”, apărut recent la Editura Vellant, în traducerea Geaninei Tivda.

*

La ora 7 dimineața, în data de 23 octombrie, care era ziua următoare, vestea ajunse mai întâi la Annunziata Osvaldo, în vârstă de 27 de ani, din Boscotrecase, centralistă la serviciul 113, numărul de urgență al Poliției. După ce află vestea, Annunziata Osvaldo privi instinctiv în sus, spre fereastra mare cu gratii de fier, și afară ploua, bineînțeles, ploua: ploaia începuse să cadă spre ora 3 dimineața în rafale puternice, în mai multe locuri din oraș curentul electric căzuse, nu mai funcționa deloc, echipele de intervenție de la Enel constataseră că nu puteau repara nimic, dacă ploua în continuare cum ploua în acel moment, și cum continuase apoi toată noaptea, și până la primele licăriri ale zorilor cenușii, pe alocuri vineții, în mod hotărât livide, funebre. Cu toată apa asta care cădea și tot cădea, și când dădeai să spui: gata, acum se oprește, nici nu apucai să deschizi bine gura și apa revenea cu violență, cu o dușmănie îndârjită, premeditată, cu o înverșunare ireversibilă. Și la ora 7 dimineața, în data de 23 octombrie, care era ziua următoare, Annunziata Osvaldo, ca întotdeauna, nu reuși să înțeleagă mare lucru: la celălalt capăt al firului, cineva vorbea, dar nu spunea nimic, vorbea agitat, pur și simplu mâncându-şi cuvintele, și la ea ajungeau doar frânturi de cuvinte înecate în răsuflarea greoaie: s-a surpat, s-a surpat strada, s-a prăbușit cu totul, sunt oameni înăuntru, mașinile au fost înghițite. Înainte de orice altceva, Annunziata Osvaldo își dădu seama că trebuia să anunțe pompierii, Poliția chiar nu are nicio legătură cu străzile care se surpă, fiecare cu competențele lui, iar în registru scrise „ora 7, 23 octombrie, apel ce semnalează o surpare în via Aniello Falcone, de competența pompierilor“, așa că sună pompierii. Din cazarma de pe via del Sole colegul centralist îi răspunse că erau la curent, că plecase o brigadă, și poate că de data asta era ceva serios, și fuseseră și alte apeluri de urgență din San Martino, ca să nu mai vorbim de localitățile din provincie, apoi Sant’Antimo, Afragola, Frattaminore, toate mai mult sau mai puţin afectate de inundaţie și, fir-ar să fie, orașul ăsta chiar e de carton, cum se poate ca numai după câteva ore de ploaie?, ei, se poate, se poate, ce să-i faci?, cei de la serviciul meteo al aeroportului ar trebui să pună afișe: mâine plouă, napolitani, mutați-vă la Roma.

Și la 7:30, în data de 23 octombrie, brigada de pompieri ajunse în via Aniello Falcone, trecând prin via Tasso, unde se derulau lucrări de renovare a canalizării, și urcând pe via Tasso pompierii priviră în sus, spre luminile astea palide. Apa cădea pe asfalt, umplea șanțurile de canalizare deschise, intra în pământ și îl înmuia, îl transforma într-un amestec rușinos de inert, un amestec mâlos în jurul structurilor noi de ciment armat, și ele aveau să reziste, da, sigur, aveau să reziste. Când ajunseră în curba strânsă de pe via Aniello Falcone, șoferul fu luat prin surprindere: hăul era acolo, în fața lui, la 4-5 metri, să zicem, și frână brusc, și ce naiba!, spuseră ceilalți, e nebun, uite cum frânează!, și spuseră, ce naiba!, e nebun, uite cum frânează!, spuse și colonelul-inginer care se afla în vehiculul următor. Pompierii se dădură jos cu toții și coborî colonelul, și se duseră să se uite, și de îndată fu clar că nu era de glumă, nu domnilor, căci hăul se întindea pe toată lățimea șoselei, în dreapta până la zidul suspendat – dedesubt, zeci și zeci de construcții – și la stânga hăul întunecos se întindea până la trotuar, la 6-7 metri, să zicem, de fundația unei clădiri îmbătrânite, construite imediat după război, poate, cu fațada vopsită în gri și ferestre ornamentate, fir-ar al naibii!, spuse colonelul, e pericol serios aici, haideți, repede, evacuați toată clădirea. 

Și pompierii trecură prin hol și chiar în mijlocul curții interioare portarul discuta cu o femeie ieșită la fereastră, la primul etaj. Amândoi spuneau câte ceva, dar când îi văzură pe pompieri tăcură brusc, iar portarul rămase acolo să asculte: dar cum?, să evacuați, așa, pe nepusă masă?, atunci înseamnă că e pericol, pericol mare. Și de la etajul al doilea apăru la fereastră o femeie cu părul cărunt, de vreo 55 de ani, și spuse că ea nu se va evacua, ea nu-și părăsea casa, nici dacă ar fi fost bombardamente. Nu fugise în 1943 în timpul bombardamentelor aliaților, darămite acum, din cauza unei ploi torențiale ceva mai violente sau din cauza unei gropi mari în asfalt, și tot de la etajul al doilea, două ferestre mai spre dreapta, un domn distins, în pijama și halat de casă pe care-l îmbrăcase în grabă, dădu din cap în semn de disperare și spuse vedeți doamnă, dacă pompierii ne spun să părăsim clădirea există un motiv cu siguranță grav, nu ar spune uşor așa ceva, este adevărat că n-ați zice uşor așa ceva? Pompierii răspunseră că nu – n-ar fi spus niciodată uşor aşa ceva –, o făceau pentru că pericolul era real, și era strict de datoria lor, da domnilor, ei își făceau strict datoria, nimic mai mult, înțelegeau oare, da, sigur, înțelegeau. Dar doamna spuse și eu unde dorm la noapte?, la hotel?, și pe cheltuiala cui?, a primăriei orașului Napoli? Vedeți doamnă, asta încerc să vă explic. Dar de fapt nu era mare lucru de explicat, căci între timp, în mijlocul străzii, colonelul-inginer aduna mărturii, și erau câteva persoane care văzuseră și se jurau că era așa: în groapă sunt două automobile, da, erau parcate chiar aici, vedeți?, trei metri în față pe dreapta, și nu mai sunt, și când s-a surpat strada, eu am auzit un zgomot surd, un zgomot ciudat și un glas de femeie, în mod sigur, un țipăt îngrozitor, domnule, ceva sfâșietor. După ce îşi legase coarda de autoutilitară, în timp ce ploaia continua să cadă, coborâse în groapă un pompier, Esposito Giovanni, în vârstă de 24 de ani, din Roccarainola, care spunea dați drumul la coardă încet, derulați încet, iar ceilalți îi derulau coarda. Dar apoi dispăru și nu i se mai auzi glasul, și doi dintre ei se aplecară peste marginea hăului și îl zăriră cu greu: cerea și mai multă coardă, și mai multă, dar încet, încet, foarte încet, și cei doi transmiseră cererea mai departe, iar oamenii din autoutilitară dădură drumul la coardă și mai mult, deja 10 metri, și nu e de glumă, în aşa condiții, și apoi colonelul spuse bine, ajunge, trageți-l sus, nu vreau să riscăm nimic până nu știm cum stau lucrurile. Ceilalți pompieri, cu precauțiile de rigoare, îl traseră pe Esposito Giovanni din Roccarainola, care păși din nou pe caldarâm, și caldarâmul se sfărâmă brusc, iar el își pierdu echilibrul și alunecă, dar coarda era acolo și-l ținea, da, coarda era acolo, și doar alunecă mult, lovindu-se tare de perete cu șoldul drept, simți o durere puternică pe moment, dar până ajunse sus, îi trecuse complet, nu mai simțea nicio durere, și-i spuse colonelului: domnule colonel, acolo jos sigur sunt oameni, căci am auzit ca un vaiet, poate o femeie, dar e posibil să mă înșel. Atunci colonelul se duse la stația radio din mașina roșu-aprins și ceru să vină o altă brigadă cu grinzi, palane, trolii și diverse utilaje, căci era nevoie să coboare mult, vreo 20 de metri, poate mai mult, apoi îi spuse șoferului tu anunță departamentul tehnic al primăriei și spune-le să trimită pe cineva și explică-le bine cum stau lucrurile, apoi sună-l pe consilierul comunal însărcinat cu lucrările publice, avertizează Prefectura, și, în timp ce el spunea aceste lucruri, sub ploaia care cădea, se adunase un ciorchine de oameni cu umbrele negre, care stăteau acolo și priveau în tăcere, iar la ferestrele clădirii erau bărbați și femei care priveau. Dar ce mama naibii așteaptă oamenii ăștia?, urlă colonelul, v-am spus să-i evacuați!, imediat!, și ridică privirea spre etajele superioare, dar o rafală violentă de ploaie îl făcu să-și plece din nou capul, băga-mi-aș!, spuse el, și sub gluga cu cozoroc a impermeabilului reuși să-și aprindă o țigară, și cheamă o ambulanță, ţipă la şofer, ba nu, două, căci nu știm cum se va încheia povestea asta, adăugă în șoaptă. Și, în timp ce rostea aceste cuvinte spunând în sinea lui, ce mama naibii, chiar azi, de ziua de naștere a nevesti-mii, se gândi la via Tasso, mama naibii!, via Tasso.

Foto main: Trey Ratcliff/flickr.com

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK