Carte / Rusia

O mie de ani în Estul sălbatic

de Martin Sixsmith

Publicat pe 19 august 2016

Aproape că nu trece o zi fără ca știrile și analiștii politici să arate spre Rusia, fie că-i vorba de știri sau de scenarii despre manevrele ei de culise ale, pe scena geopoliticii. Cum a ajuns însă Rusia o mare putere care să exercite o așa de mare influență e o întrebare complicată, care necesită o analiză a istoriei. Iar Martin Sixsmith, jurnalist britanic care a studiat îndeaproape cultura rusă, încearcă să schițeze un set de răspunsuri posibile în cartea lui Rusia. Un mileniu de istorie (Russia: A 1000-Year Chronicle of the Wild East), recent tradusă în română și aflată în curs de apariție la Editura Humanitas. Publicată imediat după aniversarea a 20 de ani de la dizolvarea Uniunii Sovietice, cartea lui Sixsmith ia ca punct de pornire perioada medievală, pentru a ajunge în zilele lui Putin, condensând în aproape 600 de pagini o mie de ani de istorie. Volumul este o adaptare a unei serii de radio-documentare în 50 de episoade pentru BBC (The Wild East), în care construiește o înțelegere a Rusiei așa cum o știm azi, de la artă și literatură, la moștenirea KGB-ului și disidenții blocului sovietic. Mai jos, vă propunem un fragment în avanpremieră din cartea lui Sixsmith:

 

Am ajuns la Mânăstirea Peşterilor din Kiev doar cu un nume în minte, Nestor cronicarul, dar bătrâna de la poartă n-a  părut derutată. „Nestor – a zis ea –, da, este în Peşterile Apropiate, Blijnie Peşcerî. Treceţi de catedrală, luaţi-o  pe drumul care merge în jos şi veţi vedea o clădire albă. Mai întrebaţi când ajungeţi acolo.“ Dacă ne gândim că Nestor a murit în 1114, oamenilor de pe aici părea să le fie remarcabil de familiar. Am mers prin mânăstire, pe lângă o serie de biserici cu turle aurii, dominate de o clopotniţă frumos împodobită din secolul al XVIII-lea, şi apoi în jos pe o potecă abruptă. Mânăstirea Peşterilor a fost unul dintre cele mai sfinte lăcaşe ale ortodoxiei răsăritene, încă de la înfiinţarea ei, cu peste o mie de ani în urmă. Pe atunci era doar o peşteră, sau o serie de peşteri ocupate de călugării ortodocşi bizantini, în speranţa că vor aduce creştinismul vecinilor păgâni. Mânăstirea s-a extins de- a lungul secolelor, transformându-se într-un ansamblu arhitectural, declarat recent obiectiv din patrimoniul mondial al UNESCO.       

Ajuns la clădirea albă ce-mi fusese indicată, am fost introdus pe o uşiţă, apoi am coborât câteva trepte până într-un fel de tunel îngust. Înainte de a intra, o altă bătrână mi-a zis: „Luaţi asta. O să aveţi nevoie“, şi mi-a  îndesat în mână o lumânare aprinsă. Avea dreptate. La baza treptelor m-am trezit ca într-o  vizuină de iepure, alcătuită din tuneluri largi cât să mă frec cu umerii de pereţi şi înalte cât să simt mereu nevoia de a mă apleca. Nu era nici un fel de lumină, iar în tuneluri domnea o tăcere de moarte. M-a neliniştit gândul că lumânarea amărâtă pe care o ţineam în mână era singura modalitate de a-mi găsi drumul. Am înaintat cu paşi şovăitori. Am dat din când în când de tuneluri laterale prin care, ţinute de mâini invizibile, înaintau şi se retrăgeau alte lumânări pâlpâitoare. Observasem în pereţi nişe săpate în stâncă, aşa că m-am aplecat să mă uit într-una din ele. Într-un sicriu acoperit cu sticlă se afla trupul unui călugăr înfăşurat într- o bucată de satin verde din care ieşea o mână mumificată. La fiecare câţiva metri, altă nişă găzduia alt sicriu cu capac de sticlă, alt călugăr mort. Începeam să mă obişnuiesc cu stranietatea locului, când o licărire a ajuns până la mine, luminând pereţii peşterii. O voce joasă murmura la nesfârşit de undeva din spatele luminii: „Gospodi pomilui, gospodi pomilui! Gospodi i vladîca jivota moevo…“ (Doamne miluieşte, Doamne miluieşte! Doamne şi stăpân al vieţii mele…), şi am putut desluşi silueta unei bătrâne, încovoiată de tot, dar făcând mătănii din ce în ce mai adânci. În mână avea o cârpă cu care se repezea de la o nişă la alta şi ştergea capacele sicrielor, sărutând apoi cu veneraţie sticla ce acoperea sfintele moaşte. A dispărut pe coridor la fel de repede cum a apărut. La fel de brusc, a apărut încă o lumină, încă o rugăciune bolborosită cu febrilitate, altă bătrână încovoindu-se, plecându-se, sărutând. Spectacolul acestei fervente adoraţii creştine era şocant de nefamiliar ochilor mei blazaţi de anglican. Era ceva medieval, un soi de relicvă vie a vremurilor în care aceste peşteri au fost ocupate pentru prima oară.

La intersecţia a patru tuneluri am găsit un preot ortodox şi l-am întrebat unde îl pot găsi pe Nestor cronicarul. Mi-a făcut semn spre unul din coridoare: „Nestor e în capăt, pe stânga.“

L-am găsit pe cel pe care venisem să-l văd şi am privit în sicriul lui. Rămăşiţele nu erau prea diferite de ale celorlalţi călugări – 123 în total –, păstrate în bezna eternă a Peşterilor Apropiate. Dar era ceva să-l văd cu ochii mei pe cel căruia îi datorăm cunoaşterea celei mai misterioase perioade din istoria Rusiei. Fără mărturia lui, deşi fragmentară şi tendenţioasă, ne-am fi aflat chiar în întuneric. Nu vom şti niciodată istoria personală a lui Nestor, experienţele, emoţiile şi motivaţiile lui. Am avut însă senzaţia că această vizită mă apropiase de spiritul lui şi de cel al vremurilor în care a trăit. Într-un mod extrem de dramatic, el m-a pus în contact cu fanatismul intens, înfricoşat care a marcat creştinismul acelor secole, pe vremea când rugăciunile potrivite, pocăinţa şi mătăniile erau chestiuni de viaţă şi de moarte – vremuri în care cuvintele sau plecăciunile necuvenite puteau aduce osânda veşnică.

Grăbindu-mă prea tare, am reuşit să-mi sting lumânarea. Cu un vag sentiment de panică, m-am luat după una dintre femeile murmurânde, pe care am urmărit-o  îndeaproape, în speranţa că se în drepta către ieşire. Aşa s-a şi întâmplat, din fericire.

În această atmosferă de pietate creştină, de spaimă apocaliptică şi de claustrofobie naţională a scris, sau cel puţin a pus laolaltă, Nestor textul Cronicii. Scria la două sute de ani de la sosirea lui Rurik, într-o  vreme în care Rusia Kieveană se extinsese considerabil. Prin comerţ si prin agresiune militară, teritoriile ei se întindeau acum de la Marea Neagră în sud la Volga în est şi la regatele Poloniei şi Lituaniei în vest. Dar ţinuturile rușilor erau încă o confederaţie zbuciumată de triburi slave, ţinute superficial laolaltă de către descendenţii primilor stăpânitori vikingi. Supravieţuirea acestei confederaţii era departe de a fi certă. Pentru a exista, trebuia să se unească.

Aici se strecoară elementul propagandei în Cronica lui Nestor. El şi ceilalţi călugări care au lucrat la ea ştiau că interesele lor erau inextricabil legate de interesele cnejilor rusși. Creştinismul încă lupta cu vechii zei păgâni – cu stejarii sacri şi spiritele pământului, vântului şi tunetului. Astfel capătă un sens modelarea istoriei redate de Cronică pentru a susţine cârmuirea marilor cneji ai Kievului şi pentru a prezenta creştinismul ca pe o forţă stabilizatoare, unificatoare.    

Mărturia lui Nestor despre apariţia creştinismului în anul 988, cu doar şaptezeci de ani înainte de naşterea cronicarului, îi atribuie marelui cneaz Vladimir primii paşi cruciali pe calea creării unei naţiuni unificate şi a unui stat suveran. Adoptarea ortodoxiei greceşti ca religie oficială a îndreptat Rusia Kieveană pe o traiectorie care a modelat identitatea naţională a Rusiei până în zilele noastre. Dar, potriv it Cronicii lui Nestor, lucrurile ar fi putut să stea altfel.

Vladimir, care era un om pragmatic, a văzut avantajele politice ale adoptării unei noi religii de stat. El pare să fi stârnit un război al ofertelor, trimiţând soli, pentru a examina oferte, la populaţiile islamice, la kazarii iudaici, la germanii bisericii creştine apusene, precum şi la biserica răsăriteană a grecilor. Cronica explică alegerea lui Vladimir ca pe o deşteptare spirituală:

Când ajunseră în ţara lor […] ei ziseră: „Am fost mai întâi la Bulgari şi am văzut cum se închină ei în templele lor, anume în moschee. Ei stau în picioare neîncinşi; se apleacă, se aşază, privesc în dreapta şi în stânga ca nebunii; nici o veselie nu e la ei, ci tristeţe şi un miros nesuferit. […] Şi ne-am dus la Germani şi am văzut de mai multe ori celebrându-şi serviciul lor divin în biserică şi n-am văzut nimic frumos. Şi ne-am dus la Greci şi ne-au condus acolo unde se închină la Dumnezeul lor şi nu mai ştiam dacă ne găsim în cer ori pe pământ; căci pe pământ nu se află nici o atare privelişte, nici o atare frumuseţe. […] Acolo Dumnezeu locuieşte în mijlocul oamenilor; şi slujba lor este mai minunată decât în oricare altă ţară.

Povestirea lui Nestor este, fără îndoială, romanţată şi părtinitoare. Lăsând la o parte frumuseţea religiei lor, ceea ce l-a  convins pe Vladimir să aleagă creştinismul a fost oferta de daruri şi privilegii comerciale a grecilor. A respins islamul din cauza interzicerii alcoolului, declarând, s-ar putea spune, profetic: „Pentru ruşi băutura este o plăcere, fără ea nu putem fi.“

Astfel că vechea Rusie a devenit bastionul cel mai estic al ortodoxiei, pe linia frontului cu forţele islamului, şi acest fapt va avea consecinţe pe termen lung asupra viitorului ei. Dacă Vladimir ar fi ales altfel, putem presupune că Rusia ar fi făcut astăzi parte din lumea islamică. Dar creştinismul s-a dovedit a fi un liant puternic şi a adus cu sine şi un alt lucru care a ajutat la unificarea naţiei.

În centrul Kievului, lângă Mânăstirea Sfântul Mihail, un monument de marmură albă îi comemorează pe cei doi călugări greci canonizaţi ulterior ca sfinţii Chiril şi Metodiu. Cei doi erau fraţi, s-au născut în oraşul grecesc Salonic în prima jumătate a secolului al IX-lea şi au venit la vârsta maturităţii în Europa de est ca misionari ai creştinismului. Dar, pe lângă religie, Chiril şi Metodiu au adus cu ei un alfabet. Ei ştiau că, dacă doreau să le prezinte slavilor Biblia, trebuiau să creeze un limbaj scris standardizat pentru diversele dialecte cărora la vremea aceea le lipsea o tradiţie scrisă. Chiar şi în prezent, dacă priveşti scrierea rusească – cunoscută sub numele de chirilică, după inventatorul ei – te frapează asemănarea cu literele greceşti după care a fost alcătuită de Chiril şi Metodiu. Noul alfabet a fost iniţial folosit în slavona veche, limbajul bisericii şi ştiinţelor. A fost adaptat ulterior rusei vernaculare, limba poporului şi – din vremea lui Puşkin, de la începutul secolului al XIX-lea – a marii literaturi ruse.

E greu de exagerat importanţa limbii ruse în dezvoltarea unei identităţi naţionale unitare. De-a  lungul secolelor, ruşii au ajuns să-şi considere limba – dar şi literatura pe care aceasta a produs-o  – drept însăşi esenţa Rusiei. Când bolşevicii au mânat milioane de oameni în exil după 1917, mulţi dintre ei, deşi lipsiţi de ţara natală, se consolau cu păstrarea limbii. Poetul Vladislav Hodasevici scria la plecarea sa din Rusia, în 1922, că lua cu sine opera completă a lui Puşkin în opt volume. „Tot ce am sunt opt tomuri subţiri, dar în ele se află ţara mea natală.“

Cu noua religie şi noua limbă scrisă, Rusia Kieveană şi-a  găsit un loc în lume şi credinţa că s-a alăturat comunităţii regatelor creştine evlavioase. În 988, Vladimir s-a însurat cu o domniţă bizantină pentru a pecetlui sacra uniune, dar a insistat ca Biserica Rusă să-şi păstreze în mare independenţa faţă de biserica-mamă de la Constantinopol. Această situaţie va dăinui peste secole şi va inspira Rusiei sentimentul propriei misiuni creştine. Zelul cruciat a devenit un element important al caracterului naţiunii. El se va intensifica după căderea Bizanţului în 1453, şi va lua multe forme de-a  lungul timpului. Dar toate manifestările sale îşi au rădăcina în convingerea că Rusia este urmaşul spiritual al unui lucru unic – fie el creştinismul, colectivismul sau comunismul: că destinul a desemnat-o  să fie învăţătorul altor naţii.

„Rusia. Un mileniu de istorie” de Martin Sixsmith este în curs de apariție la Editura Humanitas, în cadrul colecției Istorie.

Foto: Boris Mikhailov

19 august 2016, Publicat in Arte /

text de

  • Martin SixsmithMartin Sixsmith

    A studiat limba şi literatura rusă la Oxford, Harvard, Sorbona şi Leningrad și timp de aproape două decenii a fost corespondent BBC la Moscova, apoi la Washington, Bruxelles, Geneva. A publicat mai multe romane și volume documentare, mare parte dedicate Rusiei, și este un apreciat realizator de radio-documentare BBC. 


Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK