Carte / Eminescu

M. Eminescu de la A la Z

de Mihai Iovănel

Publicat pe 16 ianuarie 2017

A. Articole

Eminescu a fost un gazetar la fel de mare ca poetul. Totuși, articolele lui prezintă nu puține probleme, începând cu antisemitismul și rasismul care i-au inspirat pe naționaliști, în frunte cu N. Iorga, și apoi pe legionari.

Către sfârșitul anilor 1980, Ioan Petru Culianu a scris un text bazat pe ideea că dacă s-ar fi născut mai târziu, Eminescu ar fi ajuns un fel de Corneliu Zelea Codreanu, liderul Mișcării Legionare. La începutul anilor ’90, criticul Ion Negoițescu l-a demascat și el pe „legionarul” Eminescu. Partea ironică a afacerii e că Negoițescu însuși fusese legionar în tinerețe, iar cartea despre poezia lui Eminescu (considerată una dintre cele mai importante din bibliografie) a scris-o, potrivit propriei mărturisiri, de pe poziții legionare.

B. Bani

Contrar legendelor, Eminescu n-a fost sărac. Gheorghe Eminovici, tatăl său, era suficient de înstărit pentru a-și ține copiii la studii în străinătate. În timpul studenției la Viena, Eminescu primea, se pare, o sumă considerabilă: „[Unii] susţineau că are 18-20 galbeni pe lună, şi această versiune e cea mai probabilă. Dacă Eminescu în adevăr a primit această sumă [...] atuncea el a fost cel mai bogat dintre noi toţi, căci cei mai bine situaţi dintre noi nu aveam pe lună mai mult decât 50 florini, iar alţii trăiau numai cu 30 florini pe lună. Eu sunt de opinie că Eminescu primea de acasă 18-20 de galbeni pe lună, dar foarte neregulat şi aceasta era calamitatea cea mai mare” (Teodor V. Ştefanelli, Amintiri despre Eminescu).

Ulterior a primit o bursă grasă de la Titu Maiorescu, ministrul Cultelor şi Instrucţiei Publice, pentru a-și lua doctoratul la Berlin. Deși și-a înfuriat protectorul tocând gălbiorii fără a mai susține doctoratul, Maiorescu l-a numit ulterior director la Biblioteca Centrală din Iași, apoi revizor şcolar pe două județe (ca revizor, „Eminescu era retribuit cu salariul de c. 500 lei noi (212,5 de fiecare judeţ), sumă foarte considerabilă pe acele vremi” – G. Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu).

Către sfârșitul vieții, când era prea bolnav pentru a se mai întreține, Eminescu a refuzat subscripția publică inițiată de Alexandru Vlahuță, scriindu-i acestuia în 1887: „Dragă Vlahuţă, Nu te pot încredinţa îndestul cât de odioasă e pentru [mine] această specie de cerşetorie, deghizată sub numele de subscripţie publică, recompensă naţională etc. E drept că n-am bani, dar aceasta e departe de a fi un motiv pentru a întinde talgerul în public. Te rog dar să desistezi cu desăvârşire de la planul tău, oricât de bine intenţionat ar fi, de-a face pentru mine apel la public. Mai sunt destule alte mijloace onorabile pentru a-mi veni în ajutor, iar cel propus de voi e desigur cel din urmă la care aş avea vreodată recurs”.  

C. Capodoperă

Care este capodopera lui Eminescu? De-a lungul timpului s-au dat mai multe răspunsuri, de la Luceafărul și Glossă până la Mai am un singur dor. Însă alegerea cea mai comică îi aparține lui Mihail Dragomirescu (1868-1942), care a emis o „teorie a capodoperei” (introdusă, dată fiind marea autoritate a profesorului universitar, și în manualele de liceu ale vremii), ilustrând-o prin Somnoroase păsărele. Din păcate pentru această teorie, care altfel funcționa ceas, criticul E. Lovinescu a arătat într-un text polemic necruțător că autorul teoriei capodoperei interpretase greșit poezia: acele „Noapte bună” și „Dormi în pace!” se adresau nu păsărelelor, cum credea Dragomirescu, ci iubitei…

Pasari cu adevarat somnoroase, via publicdomainpictures.net

D. Dumnezeu

În 1998 revista Dilema a publicat un dosar coroziv dedicat mitului lui Eminescu. Recitite astăzi, minus vreo două texte mai glumețe semnate de Răzvan Rădulescu și T.O Bobe, articolele nu par cine știe ce. Însă scandalul din epocă a  fost monstruos, în condițiile în care Dilema era pe atunci finanțată de Parlament prin Fundația Culturală Română – bani publici, carevasăzică, la fel ca-n cazul Poneiului Roz din a doua parte a anilor 2000. Criticul basarabean Mihai Cimpoi s-a umflat până a scos panseul: „Să ne fie acum rușine să spunem că Eminescu este Tatăl nostru, al românilor?”

Nici măcar nu era foarte original. Prin anii ’60, Virgil Ierunca scrisese la Paris fraze nu mult diferite, trâmbițând sfârșitul comunismului: „Sunt sigur că la ceasul socotelilor, […] Judecătorul de Apoi al Neamului va fi Mihai Eminescu însuși. Reînviat pentru o clipă, de data aceasta de mână cu Ștefan cel Mare”. Faza cu „reînviat pentru o clipă” pare scrisă – ca și restul, de altfel – la mișto: au le va fi de-ajuns o clipă lui Eminescu și Ștefan cel Mare să Judece Neamul? Sau îl vor judeca prin somn, mormăind „noapte bună” și „dormi în pace!”?

E. Einstein

În cazul în care nu știați, Albert Einstein a fost un escroc evreu care i-a furat lui Eminescu teoria relativității. Cel puțin așa susține marele eminescolog Gheorghe Funar.

F. Frați

Copiii familiei Raluca (n. Iuraşcu) și Gheorghe Eminovici: Şerban (n. 1841), Nicolae (n. 1843), Gheorghe (1844), Ruxandra (1845), Ilie (n. 1846), Maria sau Marghioala (n. 1848), Mihail (n. 1850), Aglaia (n. 1852), Harieta (n. 1854), Matei (n. 1856), Vasile (?). Ruxandra, Maria şi Vasile au murit la vârste foarte fragede, pe când ceilalţi, cu singura excepţie a lui Matei, au murit tineri şi, în câteva cazuri, alienaţi mintal.

O primă explicaţie fusese oferită voalat de Maiorescu, acela care vorbise în articolul din 1889 Eminescu şi poeziile lui de o „fatalitate ereditară”, fiind preluată apoi de G. Călinescu şi, după el, de George Munteanu, care au susținut ipoteza unui sifilis ereditar; dar teza sifilisului a fost contestată de mai multe ori de-a lungul timpului (pentru o trecere în revista a bibliografiei, vezi Ilina Gregori, Ştim noi cine a fost Eminescu? Fapte, enigme, ipoteze, Editura Art, Bucureşti, 2008, pp. 31), pentru a fi în cele din urmă respinsă de o echipă de medici, specialiști de vârf în mai multe domenii, ale căror opinii au fost strânse în volumul Maladia lui Eminescu şi maladiile imaginare ale eminescologilor (2015). Diagnosticul lor postum a fost de tulburare bipolară. Din păcate, tratamentul aplicat lui Eminescu s-a bazat pe diagnosticul din epocă. Tratamentul contra sifilisului aplicat lui Eminescu era unul medieval, bazat de injecții cu mercur și pe inhalații cu mercur de o toxicitate letală. Nu-i nevoie de teorii ale conspirației care să implice imperiul austriac și pe Titu Maiorescu pentru a explica moartea lui Eminescu. Pe Eminescu l-a omorât înapoierea medicinii din România.

G. Geniu pustiu

Proza ficțională a lui Eminescu e partea cea mai slabă a operei lui, deși Sărmanul Dionis rămâne, totuși, o piesă de vârf a prozei fantastice românești.

H. Hyperion

Poemul Hyperion al lui John Keats a inspirat seria Hyperion Cantos de Dan Simmons, o capodoperă a SF-ului contemporan. Luceafărul lui Eminescu a inspirat și el câteva SF-uri prin anii ’50-’60, dar bucurați-vă că n-ați auzit de ele.

Ilustratie pentru coperta „Hyperion Cantos”, de Gary Ruddell, via Ars Tehnica

I. Insulte

Cum înjura Eminescu? „Când îl supăra cineva la vreo discuţie, îi zicea că este o secătură şi numai dacă discuţia era foarte violentă şi adversarul gălăgios şi lipsit de logică, izbucnea şi Eminescu şi-i zicea eşti o vită încălţată sau nu fi vită încălţată, dar aceasta se întâmpla foarte rar, pentru că Eminescu era foarte cuviincios şi prefera să curme discuţia şi să-i întoarcă adversarului spatele, decât să-l înjure. [...] Când neajunsuri, dureri şi suferinţe apăsau greu sufletul lui Eminescu şi era necăjit de tot, atuncea ofta adânc şi sfârşea cu expresia tu-i neamul nevoii! Vorba aceasta era un fel de exclamaţiune de uşurare, după care se liniştea şi începea altă vorbă. Aceasta era unica expresie mai grea ce am auzit-o din gura lui Eminescu şi despre care mi-a spus odată: asta-i unica înjurătură pe care am deprins-o de la tatăl meu” (Teodor V. Ştefanelli, Amintiri despre Eminescu).

J. Junimea

Cenaclul Junimea a fost clubul literar compus din politicieni conservatori de calibru care l-a lansat pe Eminescu. Fără efortul acestui „grup de presiune” (cum l-a considerat Sorin Alexandrescu într-un eseu) cine știe ce s-ar fi ales din viitorul poet național?

K. Kant

Eminescu este primul traducător al lui Immanuel Kant în cultura noastră. În 1874 începuse să traducă Critica raţiunii pure – un efort apreciat ulterior de Constantin Noica.

L. La steaua

La steaua, una dintre cele mai cunoscute poezii ale lui Eminescu, este în bună parte o traducere nesemnalată după o poezie de Gottfried Keller (Der Stern); nu e unicul caz în care Eminescu adaptează texte străine fără să specifice acest lucru: Egipetul, Făt-frumos din tei, Veneţia, Mai am un singur dor, Kamadeva.

Plagiat ar fi un cuvânt prea tare, totuși. Însă trebuie amintit că atunci când Maiorescu a fost acuzat cu probe irefutabile că ar fi plagiat într-un manual de logică, Eminescu i-a sărit în ajutor, apărându-l până în pânzele albe.

M. Mănăstirea Neamț

În 1886, Eminescu, a cărui boală, izbucnită în 1883 și stinsă oarecum în urma unui tratament la Viena, recidivase, este internat la ospiciul Mănăstirii Neamţ, administrat de Epitropia Sf. Spiridon şi unde, potrivit unui articol din epocă, „Serviciul medical lăsa mult, chiar foarte mult de dorit, de vreme ce medicul Spitalului din Tg. Neamţ nu venea nici măcar o dată de săptămână după cum era obligat. Timp de 40 de ani, adică până în 1898, acest ospiciu atât de important, n-a avut medicul său propriu: conducătorul de fapt a fost intendentul; partea medicală era încredinţată unui profan cu titlul de medic secundar, care de cele mai multe ori nu ştia să deie decât chinină, bromură, cămaşă de forţă, închisoare la pivniţă şi bătaie, aceasta cu prisosinţă şi fără economie. Datorită acestui nenorocit sistem, nevinovaţii nefericiţi, a căror îngrijire reclama poate cea mai sfântă şi devotată solicitudine medicală, găsesc la ospiciul de la Neamţ nu un loc de vindecare, ci un locaş de tortură, şi tocmai în megieşia mănăstirii, locaş de îngăduinţă, blândeţă, bunătate şi jertfă. [...] vindecarea unui alienat de la acest ospiciu era o minune”.

Nu-i de mirare că iese de acolo o ruină. N. Iorga, care-l întâlnește pe străzile din Iași, îl va evoca astfel: „Trecea pe stradele Iaşului un om greoi, gros, cu mustăţile rase, rău îmbrăcat, împiedicat în mişcări, care-şi smulgea firele de păr de pe faţă şi apuca de turnure pe femeile care-i plăceau. Mulţi se ţineau de dânsul – Doamne iartă-i! – distrându-se. Noi întorceam capul de la el, cum l-ai întoarce de la trupul neînsufleţit, ajuns hidos prin impia descompunere a unei fiinţe respectate şi iubite. În Botoşani intra apoi, aşteptat de o seamă de lume, lângă Harieta, nici tristă, nici veselă, ci nemişcată în alba ei figură liniştită, acelaşi om gros, fără vârstă, pe buza de sus a căruia se desfăcea acum o mustaţă groasă neagră. Acasă la el veneau acum des prietenii, ca să afle veşti, care ajungeau pe urmă în presă. Odată, lângă piaţa cea mare, îl întâlnii, târându-şi greu picioarele bolnave, cu ochii pironiţi în jos. S-a uitat lung la acela care-i salutase geniul, ca şi cum n-ar fi fost la mijloc ceaţa nenorocirii, şi apoi picioarele bolnave târâră mai departe pe acel care fusese Mihai Eminescu”.

Gheorghe Siller, „Vedere spre Manastirea Neamt”, via Wikimedia Commons

N. Negruzzi

Iacob Negruzzi a cerut în 1888, în Camera Deputaţilor, acordarea unei pensii viagere poetului: „Domnilor, sunt însărcinat din partea unui foarte mare număr de cetăţeni din deosebite părţi ale ţărei să depun o petiţiune pe biroul acestei Onor. Camere, prin care se roagă ca să se acorde un ajutor viager nenorocitului poet naţional, Mihai Eminescu. Domnilor, precum vă este cunoscut tuturor, Eminescu, unul din talentele noastre poetice cele mai mari, se găseşte astăzi lovit de o boală grea şi cumplită, şi în același timp în cea mai mare sărăcie. [...] cu toţii să ne unim şi să venim cât mai curând în ajutorul lui Eminescu, care nu este nici al maiorităţei, nici al minorităţei, ci este al tuturor românilor”.

După cum se vede, sintagma de „poet național” atârnă de conștiința lui Negruzzi.

Pensia a fost aprobată prea târziu.

O. Opere complete

Există o singură ediție completă a operelor lui Eminescu, cea a lui Perpessicius (de fapt doar începută de el și terminată de alții), deja depășită. Acum că Academia Română a încheiat facsimilarea tuturor manuscriselor eminesciene (originalele nemaiputând fi consultate din pricina deteriorării), orice editură are posibilitatea de a iniția o nouă ediție.

P. Publicitate

Un articol foarte bun, scris de Florin Dumitrescu, despre utilizarea lui Eminescu în publicitate (în campanii variind de la lupta contra bolilor sexuale până la vinul de Purcari) mă scutește de a mai adăuga ceva pe subiect.

R. Romane

Eminescu apare ca personaj în câteva romane, principalele fiind Mite și Bălăuca de E. Lovinescu (proaste amândouă; Lovinescu a încercat să-și depășească complexul față de poet comițând această proză indigestă: bad idea) și trilogia Luceafărul sau Romanul lui Eminescu  de Cezar Petrescu (nici ea o gaură în cer).  O încercare recentă este romanul conspiraționist Vieţile paralele (2012) de Florina Ilis, în care Securitatea comunistă îl prelucrează informatic pe poet prin intermediul călătoriilor în timp…Tot o chestie conspiraționistă avându-l ca personaj pe Eminescu e romanul lui George Arion Fortăreaţa nebunilor (2011).

S. Semnătura

Începând cu De-aș avea, poezia publicată în 1866 în revista Familia de Iosif Vulcan, Eminescu a semnat doar „M. Eminescu”. M de la Mihail, prenumele său. Nu „Mihai Eminescu”. Toate volumele editate în primele decenii de după moartea lui aveau pe copertă fie „M. Eminescu.”, fie „Mihail Eminescu”. Varianta „Mihai” s-a impus datorită lui G. Călinescu și e o invenție relativ târzie. Apropo, nici pe Călinescu nu-l chema „George”, cum îi spun toți semidocții, ci „Gheorghe”: a semnat numai G. Călinescu și făcea urât când cineva i se adresa cu „George”.

M. Eminescu, semnatura - via historia.ro

T. Tutun

Un coleg din perioada studenției vieneze şi-l amintea pe Eminescu intoxicat cu tutun și cu cafea neagră: „Eminescu, când scria, se închidea în casă şi nu-i părea bine dacă venea vrun cunoscut la dânsul. Dacă însă intra acesta, îl întreba într-un mod brusc: «la ce ai venit». Respectivul nu putea să petreacă mult la poet şi din cauză că atmosfera în locuinţa lui Eminescu era infernală, căci lui îi plăcea prea mult cafeaua neagră şi când lucra, maşina funcţiona fără întrerupere. Mirosul cafelei, al spirtului de la maşină împreună cu fumul tutunului, care împlea casa cu o ceaţă de nu puteai vedea obiectele cele mai aproape din casă, îl alunga pre fiecare curând de la Eminescu. Adese l-am văzut în această situaţiune îmblând neîntrerupt prin casă şi cântând. Dacă îl întrebam ce cugetă când cântă, îmi răspundea: «Măi! Să ştii când cânt melodiile vesele, gândesc poezie, iară când cânt marşuri, atunci gândesc istorie.» Renunţa la mâncare, dacă avea numai cafea neagră. Lucrul principal ce-l făcea când primea banii de acasă era că-şi cumpăra cafea şi tutun pentru oarecare timp”.

U. Universal

Marele complex al culturii române, pe lângă lipsa unui premiu Nobel, este lipsa de recunoaștere internațională a lui Eminescu. Nu că n-ar fi fost tradus în toate limbile pământului, inclusiv în latină și în esperanto, doar că nimeni în afară de români nu s-a înghesuit să-i remarce geniul universal. Șerban Cioculescu a pus lucrurile la punct în 1945, în articolul Universalism literar: „Lirica lui Eminescu e un exemplu (…) de covârşitoare însemnătate naţională, dar de minimă semnificaţie universală, întrucât nu adaugă climatului romantic european nici un peisaj sufletesc inedit. Orice am face, oricâte traduceri s-ar încerca, cât de reuşite ar fi unele în viitor, nu vom isbuti niciodată să smulgem din mesajul eminescian, nepreţuit ca fenomen naţional, vreo semnificaţie notabilă pentru completarea climatului romantic continental”.

V. Veronica Micle

Veronica Micle este cea mai cunoscută iubită a lui Eminescu. Cei doi se întâlnesc în 1870 sau în 1872, devin amanți în preajma lui 1876 (când traduc împreună o nuvelă Edgar Allan Poe, Morella), reînnoadă legătură în 1879, când moare Ștefan Micle, soțul Veronicăi, apoi plănuiesc să se căsătorească, apoi se despart, ea îl traduce cu I.L. Caragiale (ceea ce pe el nu-l miră, fiind deja misogin din școala lui Schopenhauer), apoi se reîmpacă ș.a.m.d. Veronica moare repede după Eminescu, probabil prin sinucidere. Corespondenţa lor amoroasă va fi publicată integral abia în 2000, în îngrijirea Christinei Zarifopol-Illias: din această corespondență s-a putut afla, în sfârșit, că ea îi zicea Tropoțel, iar el o apela Momoțel.

Z. Ziua de naștere

Nu se prea știe când s-a născut Eminescu – în decembrie 1849 sau în ianuarie 1850. A doua variantă a fost aleasă mai mult la ghici. Până la declararea ei drept Ziua Culturii Naționale mai era doar un pas, care a fost făcut în 2010.


 

Fotografie principală: rezultate din Google Image Search după „eminescu”.

Video

Carte

VIDEO Biblioteca lui Psihotrop

Scena 9

După ce a pus programa de română pentru bac în piese de hip-hop, Psihotrop ne cheamă cu el în bibliotecă, să luăm o pauză de la ecrane și să o luăm la pas prin literatura lumii.

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK