Am așteptat mult să văd „Malmkrog”, cel mai recent film al lui Cristi Puiu, dar nu la fel de mult pe cât am așteptat să se termine. E foarte lung.
La începutul filmului, un ciobănaș înaintează prin zăpadă, în apropierea unui conac, iar în urma sa putem vedea o turmă de oi care pare obișnuită, cu excepția unui mic detaliu (pe care nu l-am văzut menționat de critica de specialitate). Una din oi este neagră. Și totuși, celelalte oi nu par deranjate de prezența oii negre. O să mă întorc la scena asta la sfârșitul articolului, pentru că reprezintă cheia înțelegerii filmului.
Există o mișcare a mâinilor pe care unii regizori o fac, atunci când vor să aleagă o scenă posibilă pentru filmul lor. Aceea de-a încadra scena respectivă într-un dreptunghi, folosind degetul arătător și degetul mare de la ambele mâini. Obiceiul poartă numele Finger Frames („degete de cadru”), dar eu l-am numit Atingerea lui Michelangelo, după scena din Crearea lui Adam, capodopera lui Michelangelo Buonarroti, unde degetele lui Dumnezeu ating degetele lui Adam, formând cadrul orgasmic al Creației. Dacă ar fi să ni-l imaginăm pe Cristi Puiu folosind această tehnică, am vedea cum, în cazul său, degetele lui Dumnezeu nu le mai ating pe ale lui Adam, ci se întâlnesc - într-un gest distructiv de iubire de sine - cu degetele lui Dumnezeu de la cealaltă mână. Și astfel formează cadrul uwu 👉👈 al Creației. Acesta este unul din motivele pentru care filmul a fost perceput drept prolix de critică.
Să vorbim un pic despre misteriosul cuvânt malmkrog, de origine germanică. Deși poate însemna multe lucruri (depinde de limba germanică din care traducem; în suedeză malm = minereu, iar krog = han), într-o traducere aproximativă din daneză, unde malm = minereu, iar krog = cârlig, înseamnă cârlig pentru minerit. Adică un obiect care nu există în realitate. Am putea spune că e un obiect cu care se caută o realitate ascunsă. Deși este o suprainterpretare a titlului filmului, această denumire mi s-a părut cea mai potrivită să explice esența sa. Dar cine este cârligul și cine este minereul? Cârligul e dialogul filosofic, unul din numeroasele dialoguri, care ocupă toate dimensiunile filmului Malmkrog, menit să găsească (momească) minereul de la începutul lumii, adică pe Dumnezeu. Această descoperire ne duce dincolo de granițele criticii de film - în mistica speculativă.
Am visat odată că eram un arhivar de filme și unele filme aveau un mesaj atât de dificil de pătruns, încât veneau însoțite cu îngeri explicativi. Dacă nu înțelegeai ce se petrece în film, apăsai pe butonul de pauză al telecomenzii. Cadrul filmului îngheța și apărea un înger să-ți explice filmul. Uneori era nevoie de mai mulți îngeri explicativi, care explicau filmul unii altora, până ajungeau la un consens. În cazuri extreme, îngerii nu aveau nicio explicație și se explicau pe sine. Malmkrog nu e greu de înțeles, dacă ești cât de cât familiarizat cu ideile lui Soloviov și cu perspectiva lui Cristi Puiu asupra vieții, dar e genul de film care nu poate fi vizionat, ci, cel mult, privit. Nu de îngeri explicativi ar avea nevoie, ci de îngeri care să-l vizioneze în locul tău, în timp ce tu îl privești.
Desfășurându-se într-un conac boieresc, în mijlocul unei atmosfere claustrante de răscruce de veacuri, prin 1900, filmul e format din discuții interminabile pe marginea binelui, a răului și a naturii adevărate a creștinismului, care se încolăcesc în jurul personajelor ca niște lanțuri infinite din care nu există nicio speranță de evadare. Iar în fiecare ochi al lanțului putem vedea chipul gânditorului rus Vladimir Soloviov, cel care a scris și finalizat, tot la răscruce de veacuri, tot prin 1900, Trei dialoguri despre război, progres și sfârșitul istoriei universale, cuprinzând și o scurtă povestire despre Antihrist. Cristi Puiu e mare fan Soloviov. Această moștenire culturală atârnă greu pe umerii celor cinci personaje din sfera nobilimii (Ingrida, Olga, Madeleine, Nikolai și Edouard), având greutatea unei apocalipse - mă refer, firește, la natura revelatorie, comunicând secrete importante din sfera divinității, a acesteia. Din punctul ăsta de vedere, Malmkrog este un film apocaliptic.
În afară de aristocrați, în conac își face simțită prezența și ajutorul domestic, tăcut și oarecum conspirativ, lipsind totuși din textul lui Soloviov, servind mâncare și băutură și în general având grijă de nevoile conacului, astfel încât cei cinci să se poată dedica exclusiv dialogurilor filosofice, singurul lucru pe care-l fac (sau sunt lăsați să-l facă), de parcă ar ispăși o pedeapsă despre care nu ni se spune nimic, iar servitorii ar fi temnicerii lor. Ghiftuindu-i și dându-le să bea, ca unor condamnați la moarte care ar urma să fie executați ziua următoare. De fapt, ajutorul domestic pare proprietarul adevărat al conacului. Cei cinci se tem de proximitatea servitorilor, ca de niște torționari a căror metodă preferată de tortură e să le întrerupă dialogurile. Madeleine, mai ales, îi aruncă majordomului István priviri pline de panică. Poate pentru că li se aduce aminte că sunt un corp străin în organismul conacului. Infernul nu sunt ceilalți, ca-n piesa lui Sartre, ci cei de care depinzi. Dar ce reprezintă, de fapt, ajutorul domestic în viziunea lui Cristi Puiu? Lucrurile care contează sunt cele care nu sunt spuse, ci ascunse în spatele tăcerilor, al privirilor pline de reproș sau al ridicărilor din sprâncene. Există un dialog în spatele dialogului, pe tot parcursul filmului, și pe care trebuie mereu să-l ghicești. Un dialog purtat între regizor și public. Și care e foarte fascist, când nu e doar vag fascist. De ce se tem cei cinci aristocrați? Răspunsul mi-a venit după ce luasem o pauză de la film, care are o durată de 3 ore și 20 de minute, ca să mă joc Critters for Sale, pe care vi-l recomand, un joc în care apare la un moment dat Stefan Burnett, cunoscut și sub numele de MC Ride, frontman-ul de la trupa experimentală de hip hop Death Grips. Da, MC Ride strigând într-o mașină coruptă de zgomot alb It goes, it goes, it goes, it goes It goes, it goes, it goes, it goes Guillotine yah m-a făcut să înțeleg de ce aristocrații se uită așa urât la ajutorul domestic. Se tem de ghilotină.
Întorcându-mă la film, în timp ce urmăream cu dificultate firul filosofic al dialogurilor, mi se părea că văd capul lui MC Ride deasupra celor cinci strigând Guillotine yah. Zi-le, Stefan, mi-am spus, cădea-le-ar ghilotina peste dialoguri. Într-o altă scenă, când unul din aristocrați afirma că se simte mai aproape de un porumbel alb decât de un Othello negru, și că ne asemănăm mai mult cu Shakespeare decât cu chinezii cu fața galbenă, noi fiind leagănul civilizației, Rusia creștină și Europa creștină, dezlănțuindu-se într-un discurs fascist pe cât de bizar, pe atât de absurd, care nu e taxat de celelalte personaje, probabil pentru că erau prea ocupate să-și desfunde urechile de dialoguri, mi s-a părut că întrezăresc o ghilotină la una din ferestrele conacului. Din nefericire, era doar un brad răzleț.
Însă intuiția mi-a fost peste măsură de răsplătită când cei cinci au căzut secerați de gloanțe. Fără nicio explicație. Pe la sfârșitul părții a treia. Pe urmă se continuă dialogurile, cu aceleași personaje, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, filmul având șase părți. De ce? Ca să înțelegem ce s-a întâmplat, trebuie să ne întoarcem... la oile noastre. În partea a patra, avem dialogul despre Antihrist. Câte naturi are creștinismul? Două. Creștinismul teoretic, în mare măsură pilduitor și pașnic, din Noul Testament, și cel visceral, al unui Dumnezeu războinic și răzbunător, care nu iartă, din Vechiul Testament. Oaia neagră reprezintă Antihristul, dar și creștinismul pașnic, pusificat și naiv, întruchipat de protagonista Olga. Oile de rând îi îngăduie prezența, o consideră prietenă, și de aceea vor plăti cu viața. De aceea sunt uciși aristocrații. Din cauza pacifismului creștin. Filmul se încheie, de fapt, în partea a treia. Părțile patru, cinci și șase au loc înainte ca aristocrații să fie omorâți. De cine? De sălbatici, firește, de Othello negru și chinezii cu fața galbenă. De persoane queer și femei care au cariere de succes și sunt, prin urmare, mame lamentabile. De cancel culture și MINUNATA LUME NOUĂ. Noul Testament nu are armele necesare să lupte împotriva acestor derapaje de la natura creștină, și deci firească, a lucrurilor, numai Vechiul Testament însetat de sânge. Pentru cine este filmul ăsta?, s-au întrebat perplecși criticii. Răspunsul e simplu - pentru oamenii care cred că omenescul nu e împărțit în mod egal între oameni, și că unii îl au în cantități mai mari sau mai reduse, în vreme ce alții deloc.
În încheiere, cred că Cristi Puiu are o listă cu cele mai enervante lucruri din cinemaul românesc și vrea să le bifeze pe toate în filmele sale, pentru că, în ultima parte, când personajele dialoghează departe de cameră, fiind întoarse cu spatele spre public, un gest simbolic, desigur, îmi era mai ușor să aud vecinii vorbind pe hol (discuție care se petrecea la alt etaj) decât ce spune Madeleine, privind la o fereastră cu obloanele închise, de parcă ar putea vedea ce se află dincolo, și discutând despre nori și zilele strălucitoare de odinioară. Și mare. Bănuiesc că așa stă și Cristi Puiu, de-o parte a obloanelor închise, zăvorâte cu mii de scânduri și bătute în mii de cuie, vorbind despre om, în timp ce de cealaltă parte se află omul.
Una peste alta, Malmkrog este un film uwu👉👈 apocaliptic bun, despre cum unii oameni se cred mai oameni decât alții. Putea fi mai lung, putea fi mai scurt.
