Cineastul brazilian Karim Aïnouz filmează, în Motel Destino, o îmbârligătură amoroasă pe sub neoane stridente, ceva între Gaspar Noé și Cartoon Network.

Lucrurile încep cu atât mai idilic cu cât se vor strica mai abrupt: în prima scenă, doi frați în floarea vârstei, cu torsurile sculptate în lumina apusului, se aleargă și se hârjonesc pe malul mării, jurându-și fidelitate pe viață. Imediat după, unul dintre ei zace sub un celofan, iar celălalt se refugiază in extremis din calea gloanțelor la un motel-bordel din apropiere. Filmul nu e interesat de ce s-a petrecut mai înainte: opacitatea gangsterismului – cei doi trăiau într-un cartel – este o evidență împotriva căreia Heraldo se zbate.  O face nu ca un apostol convertit la forțele binelui, ci ca un fiu risipitor care nu pune întrebări și nu se uită înapoi: noul său prezent este la fel de complicat. Căzut din lac în puț, omul izbutește să se rupă de fostele sale legături criminale, însă doar pentru a descoperi o nouă formă de clandestinitate, mai întâi sexuală, apoi legală: e luat sub aripa proprietarului și a soției sale, cu care face dragoste pe ascuns, conștient de riscuri. Pripășirea forțată la motel se transformă astfel în provizorat nesfârșit, cu „evadarea” plutind ca o noțiune pe cât de salvatoare, pe atât de iluzorie peste capetele înfierbântate ale protagoniștilor. La final, pe post de justificare pentru toate peripețiile, Heraldo nu va ști să spună decât: „M-am născut.” E de găsit, în această poantă a destinului, un răspuns fatidic la tot răul din lume.

Motel Destino activează un imaginar de film noir pe care îl transpune ca atare din filmele clasice ale genului: de la tropul bărbatului tânăr care își înlocuiește rivalul bogat, dar aflat în declin fizic, la cel al femeii mai mult sau mai puțin fatale care stârnește mecanismul tragediei, mergând chiar până la supratema destinului implacabil, Aïnouz prelucrează docil borne precum The Postman Always Rings Twice (1946) sau Double Indemnity (1944). Trădarea, hybrisul, mântuirea de pe urmă: filmul se cantonează încet, dar sigur, pe acest improbabil traseu al lui Heraldo către o formă de elevație care nu se poate realiza decât cu prețul comiterii ireparabilului. Pe măsură ce filmul avansează, energiile thanatice puse în joc de acest trio tipic – la un moment dat, cei trei bagă un pas de dans zglobiu, ca într-o secvență faimoasă din Bande à part al lui Godard – ajung să sune tot mai mult a omagiu și a remake, dezvăluind o soluționare previzibilă a conflictului.

Până atunci, însă, Motel Destino se arătase mult mai alunecos. Înainte să se caleze pe structura safe a noir-ului strămoșesc, filmul caută să descrie o atmosferă care îi e, de bună seamă, proprie. Casa noastră de toleranță sexy-sordidă (odată stinse, luminile roșii dau la iveală o păduchelniță cu pereții scorojiți) e spațiul care ar putea arunca povestea pe cea mai dementă traiectorie. Dacă nu se întâmplă asta, e pentru că Aïnouz se dovedește prea temător cu șarja radicală a acestui loc în care identitățile fluide întâlnesc un anonimat murdar, fără viitor – o societate în sânul societății. De pildă, scenariul nu ratează ocazia unor scurte secvențe de voyeurism blurat, însă potențialul dark – de tip New French Extremity – al acestora rămâne la stadiul de anecdotă inofensivă. S-a spus despre Motel Destino că ar fi ditamai opera hedonistă, dar adevărul e că, exceptând gemetele omniprezente în off și eclerajul pe bună dreptate seducător (imaginea este semnată de Hélène Louvart), lupanarul lui Aïnouz se caracterizează mai cu seamă prin aerul său anost, pe care nici măcar prezența unui cobra nu îl alungă. E aici o neputință a mizanscenei, care pare mai curând preocupată să nu alunece în altceva decât emoțiile sigure și clare ale unei sexualități mainstream, menținând tot ceea ce ar putea deranja în hors-champ. De altfel, cea mai provocatoare scenă rămâne aceea în care doi măgari sunt surprinși de protagonist în proces de acuplare anevoioasă: măcar aici, acest ideal de sfințenie curată (nu în ultimul rând cinefilă) al omenirii e un pic tăvălit, contrariat de un erotism fără aură.

Între tinerelul Heraldo (Iago Xavier), patronul Elias (Fábio Assunção) care, cu mustața sa spălăcită, arată ca un fost pornstar retras la depou, și soția sa bovarică Dayana (Nathaly Rocha) se aprind așadar „jocuri periculoase de dorință, putere și violență” (am citat din sinopsis). Necazul e că opțiunile practice ale lui Aïnouz nu reușesc să incarneze credibil lucrurile astea care rămân mai tot timpul la nivel textual. La un moment dat, când Heraldo și Dayana fac sex, aceasta îl strigă din reflex „Elias” – e acolo o clipă de „vécu”, de ridicol firesc născut din rutină care tranșează cu imaginea sexy, dar scoasă din filme, adică plăsticoasă către care Motel Destino aspiră. Se confirmă astfel talentul limitat al lui Aïnouz pentru reșaparea unor structuri clasice hollywoodiene – dacă amintirile nu-mi joacă o festă, într-un film mai vechi, construit pe calapodul melodramei, operațiunea se dovedea totuși mai complexă – transpuse într-un peisaj brazilian la limita dintre sociologism și basm. Cu culorile sale tropicale, filmul acesta lucrează ca un fel de abstracțiune – un vis torid la sfârșitul căruia realitatea poate în sfârșit să înceapă.

Motel Destino rulează în cinematografe din 9 mai.