Carte / Festival

„Nemții citesc literatură ca să descopere o țară”. Cu ce-am rămas după Târgul de carte de la Leipzig

de Valentina Nicolae

Publicat pe 30 martie 2018

În martie, România a fost invitată de onoare la Târgul de carte din Leipzig, unul dintre cele mai importante evenimente ale pieței de carte din Europa. Sub motto-ul „Romania Zoom In”, au fost prezentate peste 40 de traduceri noi din literatura română și au avut loc, la târg și în oraș, peste 50 de dezbateri, lecturi publice și alte evenimente dedicate promovării autorilor români contemporani. Printre cei prezenți la Leipzig se numără scriitorii Herta Müller, Mircea Cărtărescu, Norman Manea, Filip Florian, Lavinia Braniște sau Bogdan-Alexandru Stănescu. Precedat de mini-festivalul de film românesc „Leaving (to) Romania”, Târgul de carte a fost o ocazie bună de a familiariza publicul și presa germană cu peisajul literar românesc de azi. 

N-am prins deschiderea oficială a standului României, pentru că - șoc și groază - și-n Germania se fură cablurile și întârzie trenurile, dar odată ajunsă la târg - o clădire atât de mare că ai putea muta un orășel acolo - am aflat repede cum a fost. „Ai mai prins mâncare?”, m-a luat în primire un cunoscut. Mircea Dinescu tocmai dăduse o masă cu mâncare bio și vin făcut de el la moșie. Dar a venit sanepidul peste el, i-a acoperit bucatele cu o folie și a oprit ospățul. Organizatorii târgului au crezut inițial că mâncarea urma să stea expusă câteva ore și abia apoi va fi servită, dar neînțelegerea s-a lămurit în câteva minute. N-a mai rămas nimic din ciolanul de porc pe care mi-l arată curatoarea programului României într-o poză, „doar copita”.

Cealaltă știre a fost că ministrul culturii, George Ivașcu, a lipsit de la ceremonia de deschidere a târgului, pentru că făcea show la o televiziune din țară, iar ministrul de externe, Teodor Meleșcanu, care l-a înlocuit, a ținut un discurs plin de banalități, care părea luat cu copy-paste de pe un site de scrisori de motivație. Chestiunea cu ministrul a fost un măr al discordiei printre românii prezenți la târg. Unii o tot povesteau în cheia aia fatalist-amuzată, de „așa-i românul”, alții îi dădeau ignore, sătui să vadă că politicienii incompetenți fură din nou atenția oamenilor.

Toți au fost, totuși, de acord că standul României, creat de Attila Kim, același arhitect care a făcut pavilionul țării la bienala de la Veneția (în anul cu Ghenie), arată foarte bine. E un spațiu vast, construit ca un amfiteatru, cu secțiuni pentru librărie, cărți pentru copii și tineri, non-ficțiune, clubul ilustratorilor, alternative press (cu volume de Sorina Vazelina, albume foto de Tudor Borduz și multe lucrări de licență de la arte - majoritatea tipărite independent), cărți românești traduse în germană, cărți românești în original, plus scenă cu loc pentru public.

Mă strecor printre germanii care răsfoiesc atent cărți românești, unii dintre ei cu pixul și carnețelul în mână, și mă opresc la Libris.ro - librăria care s-a ocupat de standul de carte, unde se dau semne de carte, sacoșe de pânză inscripționate cu logo-ul Zoom In și cărți poștale gratuite. Aud deodată în stânga mea un bătrân indignat: „Was Rumänien, Rumänien?!” Omul văzuse la televizor ceva despre romii care locuiesc în case dărăpănate și nu înțelegea ce legătură poate fi între romi și un târg de literatură. Voluntara se face că nu-l aude și-l redirecționează cu un zâmbet spre alte oferte: de exemplu, o expoziție cu portrete ale minoritarilor germani din România deportați în Uniunea Sovietică, în 1945. „A, așa da!”, zice mulțumit bătrânul, ia de pe masă o fotografie cu o femeie tristă, pe un pat țărănesc și pleacă mai departe să vadă artă&cultură. 
 
Tot la stand, aud o româncă elegantă care povestește stânjenită că germanii o tot întreabă de asasinarea lui Ceaușescu. Îi înțeleg jena, cât de cât. De un an de când locuiesc în Germania, am constatat că germanii știu doar câteva lucruri despre România: comunism, Ceaușescu, evrei, sărăcie, Dracula, poate Transilvania, poate corupția de azi. Iar asta nici n-o să se schimbe prea curând, când ai politicieni mai preocupați să nu cumva să defăimeze cineva țara decât de investiții și programe care să spună o altă poveste despre România. 

Mă îndrept spre scenă, la o discuție despre două antologii de proză scurtă românească, traduse recent în germană, cu texte scrise de unii dintre cei mai buni autori români: Gabriela Adameșteanu, Petru Cimpoeșu, Bogdan Costin, Adela Greceanu, Marin Mălaicu-Hondrari, Nora Iuga, Dan Lungu, Florin Iaru, Ana Maria Sandu etc. Toate locurile din public sunt deja ocupate de vizitatori germani, de oameni din delegația venită de la ministerul din București și români care locuiesc în Germania. „Mulțumim că sunteți cu noi în această minunată cușcă”, glumește editorul german către invitații Gabriela Adameșteanu, Lavinia Braniște, Bogdan-Alexandru Stănescu (care tocmai a câștigat premiul pentru proză la Gala Premiilor Radio România Cultural, pentru „Copilăria lui Kaspar Hauser”) și ceilalți doi editori germani. Stănescu, coordonatorul unuia dintre volume și al colecției de literatură universală de la Biblioteca Polirom, spune că se bucură de apariția antologiilor, pentru că „proza românească este vie, inteligentă, puternică și amuzantă”. Gabriela Adameșteanu pune în discuție o temă căreia i s-a dedicat mult spațiu de dezbatere pe parcursul târgului - cum descoperim și creștem traducători de română în germană - și spune că aceste cărți mai au și meritul de a aduce în prim-plan traducătorii tineri.

„Fără sprijinul instituțiilor culturale, n-ai nicio șansă”, spune Lavinia Braniște, și ea traducătoare din engleză și franceză și una dintre cele mai proaspete voci din literatura română actuală. Cartea ei, „Interior Zero”, a fost lansată la începutul lui martie în Germania, cu titlul „Null Komma Irgendwas”, în traducerea Manuelei Klenke, la o editură relativ nouă, mikrotext, axată pe publicarea de texte despre subiecte actuale. O soluție pentru schimbul cultural între țări, spune autoarea, îl oferă Traduki, o rețea europeană de instituții culturale, „care promovează literaturile din Europa de Sud-Est în Europa de Vest și între ele, finanțează traduceri și oferă rezidențe pentru scriitori și traducători în țări de pe lângă noi”. Sunt de admirat, crede Lavinia, eforturile depuse de Traduki pentru a construi punți între țări vecine, cum sunt cele din Balcani, o regiune atât de mică, dar cu atâta diversitate culturală. 

În timpul discuției, lumea se mai împrăștie, dar germanii rămân la stand. Unii merg direct la Libris și își cumpără cărți. „Cel mai bine se vând autorii invitați pe scenă, în traduceri și chiar și-n original”, spune librarul. „E abia prima zi, dar uite ce important e să te vadă lumea”. 

Germania are o piață de carte de 9.6 miliarde de euro, iar un locuitor cheltuiește anual aproape 135 de euro pe cărți. Între timp, România nu se simte la fel de bine. E pe ultimul loc din Europa la piața de carte, iar puterea de cumpărare a românului este mult mai mică, doar 3 euro și un pic pe an sunt investiți în cărți. Librăriile sunt puține și se găsesc mai ales în orașele mari, iar statul se implică minimal și, de obicei, ineficient, în sprijinirea culturii.

În Germania, cartea și autorul sunt tratați mai degrabă ca un produs, a descoperit cu surprindere Lavinia Braniște de când i-a fost tradusă cartea. Pare să aibă sentimente mixte legat de asta. „E o chestie nouă pentru mine, n-am mai pomenit așa ceva până acum”.   

Povestește că editoarea germană i-a ținut un fel de training despre ce ar trebui să spună la un interviu sau la o apariție publică, cum să se marketeze. „Mi-a dat indicații să fiu mai zâmbitoare, să mai zic anecdote. O chestie pe care în România n-o facem pentru că nu sunt resurse pentru asta, nu sunt oameni de PR. Cine să stea cu mine în România să mă urmărească pe la evenimente și să-mi dea indicații cum să fiu mai prietenoasă cu publicul?”, se întreabă Lavinia, un pic copleșită de noua responsabilitate. Dar nici nu-i face neapărat plăcere să i se spună să râdă mai mult ca să dea bine. „Nu știu, poate așa sunt, adică oricum am super emoții de fiecare dată când sunt pe scenă, orice scenă ar fi. Și la un târg de carte din România, unde sunt doi amețiți pe-acolo care trec și oricum nu te ascultă nimeni, tot am emoții”. Cade pe gânduri o vreme. „Stau și eu și observ deocamdată, dar n-am interiorizat încă.”

E o chestie de antrenament, spune scriitoarea, pentru că, de obicei, la evenimentele de carte primește aceleași întrebări. „Dacă faci câteva evenimente și cunoști publicul și așteptările lor, te prinzi și le livrezi ce vor. Dar nu înseamnă neapărat că mai ești tu ăla autentic și adevărat.“

La Leipzig, germanii au pus multe întrebări în cheie politică. „Nemții citesc literatură ca să descopere o țară”, observă Lavinia. „Asta mi s-a părut ciudat. Dacă vreau să aflu chestii despre o țară, eu citesc jurnalism, istorie, nu literatură.” Întrebările lor s-au axat, deci, pe „corupția din România, viața grea, ce e Europa pentru tine, cum vezi creșterea naționalismului în țară și-n regiune?”, iar Lavinia nu se aștepta. „Ce treabă are asta cu cartea mea?”, se întreabă. „Eu am venit să vorbesc despre carte.”  

Aceeași editoare i-a zis Laviniei că a observat „zilele astea, stând pe la târg, o modestie exagerată a românilor, care sunt axați pe pesimism, pe ce ne lipsește, pe ce nu merge și că de ce e așa. A fost greu să-i explic, nu știu de ce. Așa suntem, așa creștem. Când e un challenge supraviețuirea zi de zi și lună de lună în România, cum poți să fii altfel?”

Nu știu dacă ceilalți autori prezenți au fost sau nu instruiți, dar cu siguranță au livrat pe măsura oportunităților de la târg. Între interviuri pentru ziarele de mare circulație (Die Zeit, tagesspeigel), radio și televiziune, scriitorii au ținut lecturi publice în săli pline. Mi-a rămas în minte cum se cutremura teatrul la performance-ul Ada Milea&Herta Müller, pentru că oamenii băteau ritmul pe podea. Și m-am bucurat să văd că nemții s-au entuziasmat la fel de tare ca mine la un fragment din „Copilăria lui Kaspar Hauser” - cel în care Bobiță scrie despre Ashbery și o cunoaște pe Tania, care seamănă cu Skunk Anansie, la terasa Argentin. 

În plus, autorii au dat din casă detalii despre ei și munca lor, care pentru fani sunt o mică comoară. De exemplu, Bogdan-Alexandru Stănescu a povestit publicului despre copilăria petrecută într-o continuă navetă între cartierul Tineretului, de mic-burghezi, și Berceni, „unde vecinii mei încă tăiau porcul în spatele blocului” și a spus că din tensiunea între lumile astea atât de diferite a luat naștere Bucureștiul său fantastic. Sau Mircea Cărtărescu, unul dintre cei mai traduși autori români contemporani, care și-a amintit ce a simțit când a ajuns pentru prima oară în centrul orașului, după intrarea la facultate: „Am avut, cu cea mai mare sinceritate, sentimentul că Bucureștiul este cel mai frumos oraș din lume. Mi se părea ceva gen The Big Apple. Mergeam întorcându-mi capul în sus, în jurul clădirilor. Intercontinentalul mi se părea gigantic. Și vreo zece ani am rămas cu această imagine, care se vede în poeziile mele din acea perioadă”.

Alți scriitori au vorbit cu un succes la fel de mare la public despre situația politică din România de azi și din trecut. Norman Manea, cunoscut mai ales pentru romanul „Întoarcerea Huliganului”, în care își rememorează copilăria în Bucovina, experiența Holocaustului și viața de scriitor sub regimul comunist, a vorbit pe larg despre exil, identitate, patrie și specificul creștin al antisemitismului românesc. La o discuție despre situația evreiască între cele două războaie mondiale, istoricul Andrei Oișteanu, președintele Asociației Române de Istorie a Religiilor, a menționat că România a ratat momentul modernizării în 1866, când a refuzat să acorde cetățenie evreilor și a făcut o paralelă cu momentul prezent, când politicienii se declară europeni, dar fentează cum pot Uniunea Europeană. Matei Vișniec, cel mai jucat dramaturg român contemporan, a spus despre sine că e „un profund cetățean european, pentru că mă simt ca acasă peste tot în Europa. Până la 31 de ani mi se părea imposibil să plec din România, dar acum se fac 31 de ani de când stau în Franța. Încă mi se pare un vis. Pe-atât de imposibil mi se părea să plec pe vremea comunismului.” 

La discursul lui Mircea Cărtărescu despre Europa și valul de naționalism cu care se confruntă, s-au adunat atât de mulți oameni că nu se mai putea circula pe culoarele din jurul standului. „Vreau să reamintesc tuturor”, a spus autorul care a purtat insigna #rezist în piept, „că fiecare dintre noi avem o dublă cetățenie: una națională și una europeană.” Românii s-au visat europeni de la începuturile națiunii moderne, a zis Cărtărescu, este visul din care ne-am tras stima de sine. „Întotdeauna am avut această dublă orientare, ca un Janus cu două fețe: una spre Occident, alta spre Orient. Și schimbarea cea mai mare în istoria României s-a produs când fața sa s-a întors de la Est la Vest.”   

***

Să fi fost dorul de casă care mă face să mă întorc mai mult spre Est, de când m-am mutat în Vest sau altceva, cert e că cea mai dragă imagine cu care am plecat de la Târgul din Leipzig e cu românii băieți buni la toate, îmbrăcați la costum și cu borseta pe-o parte, care se strigau „Bossule!" peste standuri și făceau un mișto de mine foarte sincer, fără resentimente, când spuneam prostii. Asta, plus diminețile în care veneam la stand, îmi lăsam ghiozdanul în dulapurile de la Libris, povesteam un pic cu băieții și fetele de acolo despre ce-a făcut fiecare cu o seară înainte și abia apoi ne apucam de lucru - ei să vândă literatură, eu să scriu despre asta; și pauzele dintre dezbateri, în care mergeam tot la librărie și mai schimbam impresii; și misiunile în care porneam cu Mircea Struțeanu, fotograful oficial al ministerului, ca să pozăm la cartierul de costumați Manga sau să mai luăm niște cadre de nu știu unde. 

A fost ca acasă, cum ar veni.

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK