Arte vizuale / Discriminare

Arta care se vede cu ochii închiși

de Cristina Voinea

Publicat pe 15 iulie 2016

În ultimul timp, denunțarea rasismului, a sexismului, bigotismului, a homofobiei și a xenofobiei  a devenit un indicator ceva mai optimist al bunului simț și, pentru unii, cetățeni ca noi toți, singuri sau organizați, chiar o agendă de luptă. Încet, încet parcă ne descătușăm de locuri comune despre diferență, niciodată despicate în patru sau gândite critic, moștenite din moși strămoși și, din punctul ăsta de vedere, ne desprindem de un Ev Mediu. „Judecătorii normalității” încep să fie taxați și uneori dați la o parte, prin presiunea opiniei publice sau prin intervenția instituțiilor pe post de watchdog. Activism, proteste, campanii de conștientizare ne arată că putem avea și un alt discurs despre celălalt, unul plin de înțelegere și grijă. Cel puțin în spațiul occidental, ștampila așa-zisei „normalitate” se vede din ce în ce mai estompat, iar când vine vorba de corp și diferențele care-l plasau nu demult la marginea societății, granițele se estompează și ele, mai ales când îl putem înveli în straturi și straturi de teorii emancipatoare. Colecția schimbărilor la care asistăm în ceea ce privește conceptele de normalitate și anormalitate se reflectă la nivelul percepției sociale, al felului în care vorbim despre minorități, dar și în instituții.

Cu toate astea, în miezul acestui peisaj care te face să vezi nu foarte departe o societate în care poate chiar ți-ar plăcea să trăiești, în care fiecare își găsește locul, se află o tăcere stranie, apăsătoare și greu de explicat care îngroapă o nenumărați oameni: persoanele cu dizabilități. Este cu atât mai ciudată această tăcere, cu cât o întreagă literatură a criticii stângiste își concentrează atenția asupra corpului ori a construcției sociale a genului și sexualității. Despre dizabilități nu se vorbește sau se vorbește specializat, în mediu oengist. Iar asta nu face decât să distorsioneze și să submineze, într-o tăcere constrângătoare, imaginea acestor persoane. Pentru cei mai mulți dintre noi, acești oameni există în raza privirii. Iar atunci când există, nu ne vine să discutăm despre asta pentru că avem impresia că avem de a face cu deficiența, un subiect greu de abordat. Acest refuz de a vedea și înțelege afectează însă direct viața persoanelor cu dizabilități, fizice sau intelectuale, care sunt astfel împinse tot mai mult către margine și excluse din mai toate activitățile comunității din care facem - cel puțin teoretic - cu toții parte.

Doar că, dacă am fi doar un pic mai disponibili, am înțelege că la mijloc nu e vorba de deficiență, ci pur și simplu de diferență, spune expoziția Normalitate, ce cuvânt brutal!, deschisă recent la Muzeul Național de Artă Contemporană din București. Curatorul Cristian Neagoe și artiștii invitați creează contextul pentru a ne scufunda în lumea celor privați de diverse simțuri sau abilități și care își construiesc astfel diverse strategii senzoriale. Fiecare vizitator poate explora perspectiva unui anumit tip de privare, încercând în același timp să aibă o experiență artistică. Expoziția e o provocare sau mai degrabă o modalitate de a redeschide în spațiul public discuția despre dizabilități. Punându-te în locul celuilalt, care nu aude, nu vede, nu se poate mișca, ești ajutat să-ți dai seama că nu ai de-a face cu anormalitate, ci cu un alt mod de a fi și a face, ce trebuie avute în vedere atunci când gândim și dăm formă vieții culturale, sociale și politice a orașului. Și, prin extensie, a lumii. 

Textul curatorial subliniază clar punctul de pornire al proiectului: „Dizabilitatea e o relație între indivizi și mediile lor sociale. În societatea de azi, oamenii cu dizabilități sunt expuși experienței de a trăi în propriile corpuri ca în nişte realități fizice controlate, posedate și abuzate de alții. A avea dizabilități te condamnă la două nedreptăți simultan: atât la o viață fantomatică, cât și la o supraexpunere în momentul ieșirii în spațiul public.” Așa că miza expoziției lucrează pe două planuri, atât prin ocazia ce ți-o oferă de a te pune în locul personalelor cu dizabilități, deci implicit o încercare de a ne face să îi privim cu alți ochi și de a ne schimba ideea despre ce normal/anormal, cât și prin scoaterea acestora din anonimat, din „viața fantomatică”, prin organizarea unui eveniment într-una dintre cele mai cunoscute instituții de artă din capitală.

„Brutal”, secțiunea coordonată de Mihai Barabancea (care deschide, în albumul de fotografie Rescrierea secvenței, o lume a eroilor marginalității), include o serie de 7 schițe tactile ale unor fotografii. Artistul a mers cu nevăzători în locuri dragi acestora ori care le inspiră frumusețea, pentru a-i ajuta să le surprindă în cadre inedite. Contribuția lui Mihai s-a oprit la ghidarea încadrării, însă imaginile sunt făcute de nevăzători. Fiecare schiță are propria „stație de experimentat”, fiind însoțită de un obiect reprezentativ pentru fotografie și un pahar care conține un miros asemănător locului unde s-a produs actul artistic. Dacă vrei să experimentezi privarea de simțul vizual, ești îndemnat să închizi ochii și să miroși întâi ce se află în pahar. Apoi, mâna trebuie să-ți alunece către  obiectul asociat, în încercarea de a ghici ce este. În tot acest timp, în căștile care acompaniază fiecare lucrare se aude vocea persoanei care a făcut fotografia și care reușește să transmită, uneori în moduri surprinzătoare, de ce a ales locul respectiv. Poți pipăi și schița tactilă, o reprezentare în relief a fiecărei fotografii în parte. Dacă ai reușit să ghicești ori măcar să îți imaginezi cum e să fii nevăzător, atunci poți merge în spatele „stației de lucru”, pentru a vedea fotografia. Fiecare dintre ele surprinde mai mult decât o imagine, lucru pe care îl poți observa numai dacă respecți toate regulile pentru a avea experiența deplină.

La fel de impresionant este și performance-ul duo-ului Monometru din Târgu Mureș, care recreează lucrarea celebră I Like America and America Likes Me artistului Joseph Beuys, care în 1974, a împărțit timp de câteva zile o sală a galeriei Rene Block din New York cu un coiot. În cele trei zile ale performance-ului, Beuys (care nu avea ca „recuzită” decât o pătură și un morman de paie) a reușit, prin gesturi simbolice, să îmblânzească sălbăticiunea care, în cele din urmă, s-a apropiat de ciudățenia bipedă. În „Îmi place România și României îi place de mine”, coiotul lui Beuys este un câine abandonat autohton, cu o dizabilitate fizică, iar interacțiunea cu animalul nu o face un performer, ci publicul muzeului.

Expoziția include lucrările artiștilor Ivana Mladenović, Mihai Barabancea și Mircea Topoleanu și performance-uri de Cosmin Manolescu, Monotremu, Paul Dunca & Virginia Lupu, artiști cu o experiență îndelungată de colaborare cu persoane marginalizate social. 

„Normalitate, ce cuvânt brutal!” este organizată în parteneriat cu Asociatia Tandem, ScentAir, AMAis, Electric Brother, Magazinul Himalaya, iar co-producătorul este organizația ActiveWatch. Expoziția poate fi vizitată până pe 6 octombrie, la etajul 3 al Muzeului Național de Artă Contemporană. Puteți asista și la ateliere – precum cel de dans contemporan în scaun rulant, prin care participanții pot explora câteva concepte simple legate de mișcare, timp și deplasare în spațiu –, la performance-uri sau petreceri. Ca să nu le ratați, stați cu ochii pe pagina de Facebook, pentru un program mai detaliat.

Foto: Captură din video-reportajul realizat de Veioza Arte la vernisajul expoziției

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK