„Vom ciopli istorie nouă chiar din acea piatră”, spune o fată cu steagul Nepalului pe umeri și arată către Boudha Stupa, cel mai mare monument religios din țară. În spatele ei se află un banner cu 44 de chipuri. „Dreptatea pentru ei se va face doar când țara își va înfrunta lanțurile care o îngreunează de generații! Doar atunci onoarea lor va fi îndeplinită și doar atunci Nepalul va cunoaște adevărata schimbare și dezvoltare!”, continuă fata. Pe jos stau lumânări aprinse și câteva drapeluri din gulal, pudra colorată folosită în ceremoniile nepaleze.

Cu trei săptămâni înainte, pe 8-9 septembrie 2025, mii de tineri nepalezi au ieșit în stradă în Kathmandu și în alte orașe mari ale țării. „Protestele Gen Z” au fost iscate de decizia autorităților de a interzice rețelele sociale și amplificate de răni mai vechi: corupția și proasta guvernare a țării. Imaginile cu Parlamentul în flăcări, dar și clipuri cu tineri făcând ordine pe străzi câteva zile mai târziu, au circulat în toată lumea. Le-am privit și eu, de la București, într-o perioadă în care tema migrației era intens intens speculată politic, în România și-n lume. În urma protestelor, prim-ministrul Khadga Prasad Sharma Oli și-a dat demisia, iar în locul lui a venit Sushila Karki, fostă președintă a Curții Supreme, prima femeie din Nepal care a ocupat atât această funcție, cât și cea de premier.

După ce se termină priveghiul, revin la grupul alături de care voi porni la drum a doua zi. Am zburat șapte băieți din România și în Kathmandu ne-am întâlnit cu Riken și Rahul. Urmează să facem o expediție în jurul vârfului Manaslu, unul dintre cele 14 din lume care depășesc 8.000 de metri. Vom merge aproximativ 150 de kilometri pe poteci de munte timp de nouă zile, urcând de la 870 de metri până la altitudinea maximă de 5.106 metri, pe care o vom atinge în trecătoarea Larkya La – punctul cel mai înalt al expediției. Vom înconjura și vom privi din toate părțile vârful Manaslu, al optulea cel mai înalt din lume și unul dintre cei mai periculoși optmiari. Cu rucsacuri grele în spate, vom trece prin climate și reliefuri diferite, de la sate cu câteva zeci de case acoperite de vegetație bogată la munți înghețați. Este o rută mai puțin turistică, dar și mai periculoasă decât altele similare în Nepal, precum cele până la taberele de bază Annapurna sau Everest, și am venit într-o perioadă atipică: de regulă, primăvara și toamna sunt sezoanele de vârf pentru drumeți din toată lumea, însă acum, din cauza protestelor, turismul nepalez e aproape la pământ.

Pentru că e cel mai înalt sistem muntos de pe pământ, mulți munțomani visează la Himalaya – unii ca să bifeze vârfuri, alții pentru frumusețea de nedescris a locurilor. Munții Himalaya atrag anual peste 15 milioane de turiști. Deși nu am obiceiul să vânez vârfuri și altitudini și mă bucur oricând de o drumeție și în Munții Măcin, care au sub 500 de metri, și pentru mine va fi o premieră. Până acum, cel mai înalt punct pe care l-am atins a fost vârful Toubkal (4.167 metri) din Munții Atlas, în Maroc, iar cea mai lungă drumeție a fost de patru zile, creasta Munților Rodnei cu cortul în spate. Sunt dintre cei mai puțin experimentați din grupul ăsta.

Ideea unei drumeții în Nepal a apărut acum doi ani de la Marius, prietenul meu de-o viață, și tovarășii lui, George și Ovidiu – toți trei lucrează în telecomunicații și au fost colegi de cămin și de muncă. În vara lui 2024 eram cu ei pe segmentul bucovinean al Via Transilvanica și Ovidiu ne spunea că are un cumnat în Kathmandu. Riken, cumnatul nepalez, lucrează în domeniul hotelier și are o trupă de gypsy jazz în care cântă la chitară, bas și contrabas. Iar Rahul, prieten cu Riken din copilărie, lucrează în IT, e fotograf și ghid montan – Rahul va conduce expediția. Din grup fac parte și Paul, fost coleg de muncă și el cu Marius, Andrei, arhitect, și Gabi, fotograf. Paul a mai fost în drumeții lungi, întinse pe mai multe zile, cu rucsacul în spate, iar Andrei și Gabi au și ei mai multe aventuri extreme în spate – acum câțiva ani au fost în Munții Pamir, supranumiți „Acoperișul Lumii”. George glumește că anul ăsta a alergat mai mult decât a condus: printre multe alte competiții, în vară a alergat un ultramaraton de 102 kilometri în munții Piatra Craiului, Bucegi și Leaota.

Scriu textul ăsta ca jurnal de călătorie, dar și ca truc de aducere aminte: ca om cu o memorie decrepită, scrisul și pozele mă ajută și mă vor ajuta să nu uit.

Drumul de 160 de kilometri de la Kathmandu la Machha Khola durează o zi. Traficul, atât în oraș, cât și pe șoseaua care șerpuiește de-a lungul muntelui, îmi pare o conștiință colectivă, în care fiecare element știe de celălalt. Claxonul nu e folosit ca reflex nervos, ci ca metodă de atenționare, mai ales înainte de curbele din serpentine. „Vezi că sunt după colț.” Iar claxoanele sunt la fel de colorate ca mașinile atât de pline de autocolante că, fie că-s autocare sau camioane TATA, par mai degrabă hippie vans. Fiecare are propriul tril, multe prelungindu-se până când dispar în zare, înghițite de șosea. De-o parte și de alta sunt plantații de orez cât vezi cu ochii și mici așezări formate din câteva case, legate între ele sau de drumul principal prin poduri suspendate. În dreapta, pe o piatră mare de pe marginea drumului, un bărbat doarme, flancat de trei căprițe. Pare că doarme cel mai bun somn pe care l-a dormit cineva vreodată.

Drumul devine tot mai greu de parcurs pe măsură ce ne apropiem de destinație. Șoferul e în simbioză totală cu mașina, navigând cu atenție șoseaua distrusă de alunecările de teren și apele care nu s-au oprit din curs. Anul acesta, la fel ca și în anii anteriori, sezonul musonic a durat mai mult decât de obicei, Nepal fiind una dintre țările cele mai afectate de criza climatică. În fiecare an, sute de nepalezi mor în alunecări de teren, inundații, furtuni și alte evenimente provocate de muson.

Ajungem în Maccha Khola, sau „Râul cu Pește”, un mic sat în coasta unui deal, la 870 de metri altitudine, pe malul râului Budhi Gandaki. Mare parte din Circuitul Manaslu urmărește acest râu și e de fapt vechea rută de comerț de sare, orez și alte bunuri între Nepal și Tibet. Ne luăm în primire camerele în primul tea house din expediția noastră – cabane care se găsesc în toate localitățile din munții Nepalului, cu camere simple, cu două-trei paturi, și o sală de mese. Multe tea house-uri sunt noi. În aprilie 2015, un cutremur puternic a zguduit Nepal, India, China și Bangladesh, și a nivelat sate întregi. Însă oamenii au reconstruit.

În curtea din spate, de o antenă parabolică sunt legate mai multe sfori pe care stau întinse la uscat haine de copil. În foișorul de lângă facem cunoștință cu dal bhat, mâncare tradițională nepaleză servită pe un platou rotund, în care o semisferă de orez fiert e înconjurată de boluri mici cu supă de linte, tocăniță de cartofi și alte combinații de legume, mirodenii și, uneori, carne. Dal bhat-ul ne va însoți cu sfințenie în această călătorie, la fel ca sunetul râului care, din cauza musonului prelungit, are un debit mult peste ce e obișnuit în perioada asta a anului.

Intrăm în verdele tropical, tăiat de turcoazul-învolburat. Riken a improvizat o pelerină dintr-o folie verde de plastic, iar de rucsac a legat două sticle cu cinci litri de raksi – țuică de orez. Îmi spune că băutura va fi o resursă de preț pe măsură ce urcăm în altitudine: atât ca să ne încălzim după zilele lungi, dar și ca să ne punem bine cu cabanierii. După vreo două ore de mers pe drumul străjuit de bananieri, ne oprim într-un sat să bem un ceai negru. La următorul popas, Rahul cumpără câte o banană pentru fiecare de la un magazin de pe marginea drumului – probabil cea mai bună banană pe care am mâncat-o vreodată, groasă, dulce și plină de gust.

Rahul ne avertizase că urmează să trecem printr-o cascadă puternică, dar tot ne-a surprins debitul apei care lovește violent drumul. În dreapta e hăul care dă în râu, n-avem pe unde ocoli. Traversăm rapid, pe pietre și prin apa până la genunchi, dar cu grijă, să nu facem vreun pas greșit și să ajungem mâncare de pești.

Trece toată lumea cu bine și râdem de spălătura pe care am tras-o. În naivitatea noastră, suntem convinși că ăsta a fost obstacolul zilei, ca la nici un sfert de oră după să fim iar opriți în drum, de data asta de o alunecare de teren. Tind să cred că cascada ne-a salvat, pentru că, dacă am fi trecut mai devreme pe aici, șanse mari ca bolovanul cât o garsonieră care a măturat drumul să ne fi trimis rapid dincolo. Pietre, copaci și pâmânt ud încă curg la vale. Rahul se gândește ce-i de făcut, dar nu prea avem de ales, trebuie să mergem mai departe. Așteptăm să se mai scurgă din pietre și, când pare că a mai scăzut frecvența lor, decidem să trecem unul câte unul. Rahul stă la capătul drumului distrus și ne face semn când să pornim. Primul e Andrei, se mișcă abil prin valea de pământ umed, crengi și bolovani.

Urmez eu. Pornesc bine, dar, pe la jumătate, bețele de trekking mi se agață în crengile unui copac doborât. Aud pietre venind de sus. De partea cealaltă, câțiva localnici strigă la mine, dar nu-mi dau seama dacă îmi spun să vin mai repede sau să stau acolo. N-am timp să mă gândesc, trag de bețe și fug, dar la câțiva pași mi se afundă piciorul drept în pământul umed. Mă uit în sus și văd un bolovan un pic mai mare decât o minge de oină zburând fix spre capul meu. Sar. Îl simt trecându-mi pe după ceafă. Reușesc să trec. 

De sus tot cad pietre și copaci, așa că așteptăm iar. „Era s-o comiți”, îmi spune Marius după ce ajunge pe partea noastră. Aparent, mai fusese o piatră care a zburat pe lângă mine în timp ce treceam. Unul câte unul, ne reunim cu grupul. Ovidiu se împotmolește și el cu un picior chiar înainte să ajungă la noi, dar doi localnici fug repede și îl trag. Rahul trece ultimul.

Ne oprim în prima localitate mai mare să ne liniștim pulsul cu o supă de usturoi și niște momos (găluște umplute cu carne sau legume, servite alături de un sos aromat și picant). E deja întuneric când ajungem în Jagat (1.340 metri), la Căpitanul – un fost soldat din trupele Gorkha care, după pensionare, s-a retras în micul sat ascuns în valea râului și și-a deschis aici un tea house.

Încheiem ziua cu încă un dal bhat, pe care Gabi și cu mine îl mâncăm ca localnicii, cu mâna, amestecând și frământând orezul cu supa de linte și celelalte ingrediente între degete. Riken și Rahul îmi arată tehnica corectă, cu degetul mare pe post de piston dal bhat – gură.

Ghinionul meu și-al lui Marius e că Căpitanului îi place să pescuiască și și-a făcut un mic iaz chiar în spatele camerei în care dormim, al cărei geam e spart. Luăm la papuc gândacii și țânțarii mai mari, apoi ne blindăm fiecare cum poate. Mă dau pe față cu loțiune împotriva insectelor, îmi pun balaclava pe cap, pun sacul de bivuac pe pat și mă bag în husa de sac de dormit. Sper ca gălăgia de bani pe care am dat-o pe cele șase vaccinuri înainte să plec din țară să nu fi fost în zadar.

Mă trezesc după un somn agitat. Am visat toată noaptea bolovani care vin peste mine. Dar cerul e senin și, după micul dejun, pornim spre Deng, următorul sat din drumeția noastră, aflat la 1.860 de metri. De azi nu mai cumpăr apă îmbuteliată, trec la cea de la robinet. E apă bună, de munte, însă trebuie purificată, pentru că organismul nostru nu e obișnuit cu bacteriile din zonă. Bag o pastilă în bidonul de un litru și o las jumătate de oră să-și facă treaba.

La intrarea în prima localitate, cinci fetițe se joacă pe plaja de pe malul râului. Una dintre ele a scris „I LOVE YOU” și „HELP” în nisip. În sat cântă muzica, iar oamenii, gătiți de sărbătoare, dansează. Este a doua săptămână de Dashain, cea mai importantă sărbătoare nepaleză, un festival de 15 zile care simbolizează triumful binelui, întruchipat de zeița Durga, asupra răului, demonul Mahishasura. Primele nouă zile ale festivalului sunt dedicate acestei zeițe, care reprezintă divinitatea feminină, putere și protecție.

Ajungem la un pod metalic lung de peste o sută de metri. Astfel de poduri împânzesc munții Himalaya și îi ajută pe localnici să se deplaseze între sate pe jos, cu animalele sau cu motocicletele. În ultimii ani, autoritățile au tot extins și drumul pentru mașini – cel pe care am mers și noi în ziua anterioară. Însă săpatul în munte nu e lipsit de consecințe, iar alunecările de teren, mai ales în și după sezonul ploios, devin tot mai frecvente. Îl întreb pe Riken de ce nu sunt consolidate drumurile, pentru a mai reduce din riscul de accidente. „Mai trec două sute de ani până fac autoritățile noastre așa ceva.”

Pe măsură ce înaintăm, valea ne arată vârfuri tot mai înalte. „Ce munte e ăla?”, îl întreabă Ovidiu pe Rahul. „Ăla e un deal, la noi munții sunt de la 4.000 de metri în sus.” Ne oprim în următorul sat să bem un ceai de lămâie cu ghimbir. Câțiva copii se joacă în drum, în timp ce mama lor cerne boabe de piper Sichuan. O femeie cu un coș de nuiele în spate e urmată de o căpriță ale cărei urechi flutură în timp ce urcă și coboară pe scările din piatră. De partea cealaltă a văii, un sat stă suspendat pe o stâncă tăiată la mijloc de o cascadă – un mic fir de apă care se scurge în hău.

Pătrundem tot mai adânc în inima muntelui și încep să mă simt ca-n Stăpânul Inelelor. Ajungem în Deng pe înserat. Dal bhat-ul de azi vine la pachet cu o primire călduroasă: câte un prosopel alb, fierbinte, pe care ni-l punem pe față înainte de masă. Gabi revine la tacâmuri, eu rămân la lingura cu degete din dotare. Peste tot în curtea tea house-ului și la etaj sunt sfori de care ne agățăm hainele la uscat peste noapte.

Pornim pe o vreme mohorâtă. Câțiva dintre băieți au vorbit cu Rahul dacă le poate găsi un porter – cineva care să-i ajute cu o parte din greutate – așa că acum suntem zece, alături de Shyam Ale Gurung, un tânăr localnic care ne va însoți până la Namrung. Shyam poartă un colier de pietre dzi, agate tibetane, despre care se spune că oferă protecție, pe care îl mângâie prin tricou. Deși nu are nimic impermeabil, nu pare să-l deranjeze ploaia și e mereu zâmbitor.

Mai trecem un pod, lung de aproape trei sute de metri, peste Budhi Gandaki. Mă simt foarte mărunt privind apa de deasupra, puterea cu care se izbește de pietre și zgomotul necontenit care ne însoțește. Venind dintr-o țară în curs de deșertificare, unde multe izvoare de munte deja au secat, e impresionant să vezi ape curgătoare atât de puternice. Noaptea, când mă bag în pat, am uneori impresia că o furtună biblică se dezlănțuie afară, până să-mi amintesc că e doar râul, care se aude de la sute de metri.

Datorită rețelei de râuri care străbat munții Nepalului, 95% din totalul energiei electrice produse aici vine din hidrocentrale. Rahul îmi povestește că, pe vremea când era student, era nevoit adesea să învețe la lumina lămpii, din cauza frecventelor pene de curent, care puteau dura și câte 18 ore. Asta s-a schimbat în 2016-2017, când Janardan Sharma, ministrul energiei de atunci, a pus capăt practicii de întreruperi programate ale furnizării energiei electrice.

În noiembrie 2025, la două luni de la protestele care au aprins Kathmandu-ul, Sharma, alături de alți doi politicieni nepalezi, avea să lanseze o nouă coaliție de stânga progresistă prin care își propun – cel puțin la nivel declarativ – să urmeze și agenda înaintată de grupurile Gen Z.

Ploaia se întețește. Pământul de sub noi e tot mai moale și, deși avem geci impermeabile sau pelerine, simțim cum aerul umed ne intră în oase și ne macină moralul. Undeva jos, în vale, văd o curte împrejmuită de clădiri cu etaj, cu acoperiș albastru, și o poartă în stil tibetan. Riken îmi spune că e școala unde studiază copiii de la satele din zonă și mă gândesc imediat la mema „pe vremea mea mergeam la școală și prin viscol și n-am murit”. Spre deosebire de harneala părinților noștri, copiii Himalayei chiar străbat poteci înguste de munte ca să ajungă la școală.

Ajungem la primul zid mani, un turn de lespezi inscripționate cu mantra budismului tibetan – Om mani padme hum („Laudă bijuteriei din Lotus”, metaforă pentru atingerea luminării și a compasiunii, fiind asociată cu Avalokiteshvara, figură budistă care reprezintă compasiunea universală). Rahul ne spune că, conform tradiției budiste, aceste monumente trebuie depășite mereu pe partea stângă, în sensul acelor de ceas, direcția în care s-ar învârti pământul, și corespunzător ciclicității universului. Ne conformăm.

Pe măsură ce ploaia se întețește, din peretele muntelui ies fire noi de apă, mici cascade care mai devreme nu erau, de parcă a explodat ceva în stâncă. Trecem cu atenție una care spală pietrele lucioase ale drumului. Un pas greșit aici și ești pa. În 20 de minute ne oprim să luăm masa la un tea house ornat în culorile tibetane: albastru, galben, verde, roșu, maroniu, negru, portocaliu și alb. Pe poarta masivă care dă în curtea interioară sunt pictate diverse simboluri, precum Dharmachakra – roata care semnifică învățămintele lui Buddha.

Ploaia e atât de violentă că peretele impunător al muntelui care străjuiește gospodăria e ciuruit de cascade pământii.

Suntem murați. Uzi, transpirați. Unora ne-a intrat apă și în rucsacuri, cu tot cu pelerinele noastre. Ne îngrămădim în afumătoarea familiei, în jurul sobei și-al femeii care întețește focul pentru ceai și mâncare. Ea ne vorbește în tibetană, noi îi răspundem în engleză, dar ne înțelegem mai mult prin zâmbete. Ne face semn să ne așezăm pe unde putem. Are cercei, brățări și un colier tibetane – bijuterii masive, unele dintre ele aurite. Afumătoarea, o mică încăpere de doi pe doi metri, are câteva rafturi cu ceainice și ustensile de gătit frumos ornate și două sfori în X care străbat încăperea. E esențială în gospodăriile de munte ceva mai mari, atât pentru prepararea cărnii, dar și ca loc de adunare în serile geroase.

De sforile de care în mod normal ar atârna carnea stau acum agățate hainele noastre. În timp ce mâncăm, Rahul ne spune că putem rămâne aici peste noapte. Deși am parcurs doar jumătate din cei 20 de kilometri pe care ar fi trebuit să-i facem azi, suntem toți de acord că e decizia mai înțeleaptă și că, dacă ne ajută mâine vremea, vom recupera. În curând se ia și curentul și, fără lumină și fără internet, ne bucurăm de adăpostul tea house-ului, mergând din când în când să ne mai încălzim în afumătoare. Pe vremuri, înainte să se dezvolte turismul pe potecile Himalayei și localnicii să construiască tea house-urile, așa procedau drumeții: se adăposteau în casele sătenilor și stăteau cu ei în jurul sobei.

Pe seară primim de la gazde cartofi în coajă, făcuți la jar, pe care îi mâncăm cu sare, nesaț și un sos picant. Apoi ne retragem iar în afumătoare, unde Rahul și proprietarul cabanei stau la povești. Are un fiu plecat în Franța și la anul urmează să plece și nepoata sa. La fel ca multe familii nepaleze din zona de munte, și ei se retrag în afara sezonului turistic, adică iarna sau în timpul musonului, la rudele din Kathmandu. Tot acolo vând piperul Sichuan care, deși poate fi cultivat oriunde, e mai de calitate când e crescut în solul fertil al munților Himalaya. Datorită pământului de aici, mai bogat în minerale, umidității din aer și diferențelor mai mari de temperatură între zi și noapte, piperul e mai aromat și mai bogat în sanshool, compusul chimic care dă senzația de amorțeală pe limbă. _{Soiul Sichuan} e folosit în rețetele nepaleze, dar și în medicina tradițională. 

Îl întreb pe Rahul cum îi afectează evenimentele recente pe oamenii din zonele de munte, îndepărtate de marile orașe, unde au avut loc protestele. Îmi spune că mulți nu simt că ar urma să se schimbe ceva în bine pentru ei. Singura diferență e scăderea vizibilă a turismului. De când am părăsit capitala am fost complet deconectat de evenimentele lumii. Fiind constant pe drum și aproape mereu fără semnal, nu știu ce se întâmplă mai departe de cât pot vedea cu ochii. Ca om care are o relație nesănătoasă cu rețelele sociale, mă bucur mereu de ieșirile în natură, printre puținele momente când nu simt nevoia de doomscroll. Se spune că atunci când nu vezi ți se ascut simțurile, și într-un fel asta simt și eu când stau departe de internet – sunt mai atent la ce văd, ce miros și ce aud.

Ploaia s-a oprit, cerul e senin și o parte din cascadele care se revărsau azi noapte din munte au dispărut, lăsând în locul lor dâre de stâncă lucioasă. Pornim devreme și cu spor. Azi ar fi trebuit să fie zi scurtă, de patru-cinci ore de mers, însă trebuie să recuperăm și cei zece kilometri de ieri. La nici câteva minute de tea house vedem o urmă de urs pe potecă și-mi aduc aminte amuzat că azi noapte am ieșit singur în drum. Din când în când, ne oprim să facem loc coloanelor de catâri care cară echipament de expediție, cel mai probabil de la taberele de bază de-a lungul traseului înspre vârful Manaslu.

În apropiere de Namrung, ne oprim la o tarabă să bem câte un pahar de suc de mere. Rahul ne povestește că zona asta e bogată în livezi de măr. În urmă cu patru ani, autoritățile au adus puieți de mai multe varietăți din Italia, pe care fermierii de aici i-au luat cu subvenții de 70%. Una dintre livezi funcționează și ca centru de studiu al cultivării merelor.

Ajunși în Namrung, la 2.630 de metri, unde ar fi trebuit să înnoptăm ieri, ne oprim să mâncăm plăcinte de mere și să bem un ceai de lămâie și ghimbir. După ce vorbește puțin la telefon, Riken ne spune că au fost ploi puternice în mai multe regiuni ale țării, nu doar pe munte. Mai multe persoane au murit și principalele drumuri care duc înspre Kathmandu sunt blocate.

Nu mai zăbovim, încercăm să profităm de vremea bună și să revenim în grafic. Băieții își iau bagajele de la tânărul porter, pentru că până în Namrung le-a fost înțelegerea, și ne pornim la drum. Câteva ziduri mani mai târziu ajungem la 3.000 de metri și, undeva pe dreapta, suspendată în coasta muntelui, văd o mare livadă. Din norii care mângâie vârfurile stâncoase se scurg două mici fire de apă fix înspre copacii fructiferi. La intrarea în următorul sat, trecem fiecare de câte trei ori, în sensul acelor de ceas, și învârtim roțile de rugăciune ale turnului de piatră decorat cu steaguri tibetane de rugăciune și pietre mani.

Aici, cele mai multe gospodării au curțile și gardurile pline de gălbenele, flori despre care, în cultura nepaleză, se spune că aduc noroc și bunăstare, și din care se fac mala (ghirlande) în perioada Dashain sau Tihar, festivalul luminilor și al culorilor. Intrăm puțin și în templul de la ieșirea din localitate, care găzduiește în una din încăperi o imensă roată de rugăciuni. Pe drumul care urmează, mă opresc sub fiecare poartă kani să admir picturile de pe tavan cu zeități budiste, despre care se spune că ar proteja drumeții de spiritele rele.

Cu jumătate de oră înainte de destinație vedem urmele altei recente alunecări de teren – un bolovan imens care s-a oprit la numai câțiva metri de o casă, cruțând-o. Ne facem loc printre crengi și pământul umed.

Reușim pe după-amiază să ajungem în Lho, la 3.180 metri. La intrarea în sat, vedem un localnic care cară patru pari imenși de lemn legați de spate – pe puțin 40 de kilograme. Plătim câte 100 de rupii pentru un duș cald și ne instalăm în sala călduroasă de mese a tea house-ului, unde diverși drumeți și-au înșirat pe sârme în jurul sobei hainele la uscat. Sărbătorim faptul că am reușit să reintrăm în grafic cu niște beri Gorkha, un nou dal bhat și niște momos. Pe seară, cerul senin și lumina puternică a lunii ne arată pentru prima dată vârful Manaslu, un turn masiv și amenințător de zăpadă.

Încă o zi însorită. Înainte ca fiecare grup să plece, patronul tea house-ului îi dă ghidului câte un măr. Ne îndreptăm spre Samagaon, cel mai mare sat din drumeția în jurul vârfului Manaslu și o bază importantă pentru expediții montane. Vedem și primii iaci, mamifere rumegătoare specifice Himalayei, Tibetului și altor regiuni înalte, pe care localnicii le-au domesticit similar altor bovine. În Shyala, micul sat tibetan aflat la 3.575 de metri, începe în sfârșit să se schimbe aerul și simt că ne apropiem de zona alpină.

Intru să fotografiez școala din localitate, din a cărei curte pavată cu piatră se văd vârfuri înzăpezite de jur împrejur. În lunile de iarnă, din cauza temperaturilor foarte scăzute, cei 250 de elevi de clasele I-X și 30 de profesori de aici se mută în Kokhetar, localitate la doar 830 de metri. Însă tranziția e grea, aceștia fiind nevoiți să meargă patru zile pe potecile de munte, cărând documente, materiale de studiu și de laborator.

Îmi pun un polar pe mine și urc după băieți, care sunt deja pe platoul unde se construiește o nouă gompa, o mănăstire budistă care stă ca o bijuterie între munți, cu pereții ei roșii și acoperișuri aurite. Lângă ea, un teren de sport unde tinerii din satele din zonă se întâlnesc să joace fotbal și volei. La intrarea în Samagaon, văd șase copii în bluze albastre stând cu caietele pe masă și un tânăr care îi ajută și le explică. În spatele lor, într-un cort galben, sunt câteva ceainice, cafetiere și termosuri.

Pe măsură ce ne apropiem de centru, cocioabele de piatră cu grădini de zarzavaturi în față sunt înlocuite de clădiri tot mai mari și colorate. Ne cazăm la hotelul lui Mingma T. Lama, primul om din districtul Gorkha care, în septembrie 2021, a urcat pe vârful Manaslu (8.163 metri). Aici urmează să stăm două nopți și putem în sfârșit să ne tragem puțin sufletul. Pentru câte 100 de rupii pe fiecare obiect vestimentar, ne lăsăm și hainele la spălat. Ies cu Marius să explorăm satul aflat la 3.530 de metri altitudine. Intrăm într-un magazin să luăm ceva dulce și câțiva tineri localnici care dansează în jurul unei mese ne cheamă să ne alăturăm.

Pe seară, ieșim cu toții cu Rahul, care ne-a promis că ne duce în locurile în care merg de regulă doar ghizii și localnicii să bea și să mănânce, fără turiști. După un pic de crâșming, ne oprim în barul lui Angel, care ne servește cu băutura casei. De regulă, oamenii din zonele de munte, pentru a face față frigului, beau rom cu apă fierbinte și uneori cu miere și lămâie sau raksi cu ghee și boabe de orez prăjite. Angel are propria rețetă: raksi cu boabe de orez, ghee și cafea. Fata scoate un mare kukri, un cuțit curbat folosit ca armă de soldații nepalezi, dar și ca unealtă în gospodărie, și începe să taie bucățile de carne pe care urmează să le pună pe foc.

Ceilalți s-au culcat, am rămas numai eu cu Rahul în sala de mese, să împărțim o bere și să vorbim despre viață. Ghidul îmi povestește cum a făcut prima dată singur drumul de nouă-zece zile în jurul vârfului Manaslu, înainte să înceapă să ghideze oamenii pe aici, și despre cum a lucrat în trecut într-un program pentru prevenirea adicției la tineri. În sudul țării, în regiunea Tirai, marele trafic profită de granița liberă și poroasă cu India pentru a transporta droguri în și din țară. Pe lângă drumeții, mai organizează și ture foto sau pe motocicletă. Însă nu face niciuna dintre cele trei activități foarte des, ci doar de câteva ori pe an, mai mult de plăcere și cu grupuri cu care are deja o conexiune. În felul acesta se bucură mai mult de experiență și nu o vede doar ca pe o afacere.

Rahul ne-a păcălit că e zi de odihnă, dar tot ne trezim devreme și, până să ne dăm seama ce se întâmplă, am trecut de 4.000 de metri. Iacii ne privesc impasibil în timp ce urcăm spre un punct de belvedere de unde putem vedea Birendra Tal, un lac glaciar cu semnificație spirituală pentru localnici, format sub Punhyen, unul dintre ghețarii Manaslu-ului.

Din cauza schimbărilor climatice, recesiunea ghețarilor în Himalaya e tot mai accelerată, cu efecte în cascadă pentru comunitățile de munte, precum avalanșe, căderi de pietre sau inundații. În aprilie 2024, o bucată din ghețarul care alimentează lacul Birendra a căzut în acesta, făcând ca apele să se reverse în râul Budhi Gandaki. Tot din cauza schimbărilor climatice, rhododendronul, floarea națională a Nepalului (diferită de cea din munții noștri), începe să dispară de la altitudinile mai mici, migrând către zone mai înalte, și înflorește mai devreme – factori care creează dezechilibre în polenizare.

În drum spre punctul de belvedere trecem și pe lângă peștera unui fost călugăr budist, decorată acum cu steaguri de rugăciune. Aici ar fi trebuit să decidem dacă urcăm și până la prima tabără de bază a Manasluului, însă vremea schimbătoare ne îndeamnă să coborâm. Ca să scurtăm drumul până la lac, nu mai căutăm poteca și bălăurim până ajungem pe malul apei de smarald, din care se ridică stânca ce susține ghețarul. Ploaia deja a început, așa că hotărâm să trecem prin râul care pornește din lac, pentru a scurta drumul spre sat. Ne descălțăm și legăm bocancii de rucsacuri. Paul, care are crocșii la el, trece ca un tanc, restul bâjbâim.

Wim Hof să mă judece, dar apa unui lac glaciar la 4.500 de metri nu e deloc terapeutică pentru cineva cu circulație periferică proastă. În timp ce traversez râul, încet și atent să nu mă vărs pe pietrele alunecoase, simt cum mii de lame înghețate îmi taie picioarele. Când mai am câțiva metri până pe mal, îmi zic „eu nu reușesc să trec”. Mă alint, desigur.

Andrei scoate cafetiera aia clasică, argintie, din rucsac, și pune repede de o cafea, în timp ce Rahul așază primele pietre ale momâii – un morman de pietre pe care îl fac toți drumeții care trec pe aici, imitând localnicii, care le construiesc în scopuri spirituale, ca ofrande pentru zeii munților sau pentru a-i pomeni pe cei care nu mai sunt. Marius începe o arcadă de pietre, iar Andrei îl consiliază. Lângă noi, cinci tineri nepalezi tocmai au traversat apa congel și se apucă și ei să-și facă propria momâie. Îl observ pe unul dintre ei, cu părul lung, în timp ce își face o poză cu lacul.

Ploaia se întețește. Bem repede cafeluța și o luăm la pas înapoi spre Samagaon. La cazare, văd ceva tentant în meniu și mă gândesc că, la câte calorii am ars până acum, n-o să se simtă prea tare această bombă calorică învelită în altă bombă calorică: momo Snickers prăjite. Da, un Snickers în aluat prăjit. Împart o porție cu Andrei și, da, e atât de oribil precum sună. Probabil aș mai.

Drumul de la Samagaon la Samdo e scurt. Acum avem și rucsacurile mai ușoare. Rahul și Riken au vorbit cu Min Bahadur și Pemba, doi localnici care ne vor ajuta cu greutatea în următoarele două zile – cele mai dificile din drumeția noastră. Cei doi bărbați au umplut câte un sac de rafie cu o parte din bagajele noastre și au luat-o înainte, proptind greutatea de frunte cu ajutorul unei fâșii groase textile – modul tradițional local de a căra echipament, materiale de lucru, orice, folosind sistemul osos în loc de cel muscular pentru a nu obosi pe distanțe lungi. Singurii care nu au lăsat nimic din rucsac sunt Rahul și Paul – care a mai fost în trecut pe El Camino și alte drumeții lungi și a știut să împacheteze mai eficient.

Călătoriile străinilor în munții Himalaya au o lungă istorie de exploatare în spate. De exemplu, un turist din vest poate plăti oriunde între 40 și 200 de mii de dolari pentru o expediție pe Everest, în funcție de nivelul de confort și acces la tehnologie pe care îl dorește. Însă cea mai mare parte din acești bani ajung la agențiile de turism și prea puțin la ghizii și porterii nepalezi, fără de care expediția nu ar putea avea loc. Un porter câștigă, în medie, 15-20 de dolari pe zi.

În nici două ore ajungem în micul sat aproape de granița cu Tibetul, unde mulți drumeți mai stau o zi pentru aclimatizare. Noi facem doar un mic popas să ne încălzim cu un ceai și o supă de usturoi – cea mai aprigă pe care am mâncat-o vreodată, m-a desfundat instant și complet. Știam că va fi cinstită încă de când am văzut-o pe proprietara micului tea house în care ne-am oprit că scoate un mojar cât o minge de fotbal și pune în el un câmp întreg de usturoi.

Samdo, un sat de câteva zeci de familii la 3.875 de metri, a fost înființat de refugiați tibetani după ce China a invadat și anexat Tibetul în 1950-1951. În ultimii 70 de ani, peste 20.000 de tibetani s-au refugiat în Nepal și peste 70.000 în India – printre ei și liderul spiritual Dalai Lama, care a plecat după revolta tibetană din martie 1959 din Lhasa, capitala Tibetului. Drumul prin munți este lung și periculos, iar unii refugiați au murit din cauza frigului, a extenuării sau împușcați de poliția chineză de frontieră.

Ieșim din sat și la scurt timp ajungem la o răscruce – dreapta, înspre Tibet, stânga, înspre următorul nostru stop, Dharmasala, refugiul de la 4.460 de metri înainte de ascensiunea finală. Ploaia ușoară care ne-a însoțit până în Samdo se întețește. Pe marginea drumului, o femeie culege plante într-un coș de nuiele. Poartă cercei tradiționali tibetani, cu aur și pietre roșii. Mai urcăm puțin și Rahul vede că i se dezlipește talpa, așa că o drege cu o șosetă pe care o trage peste bocanc. Ne oprim într-un mic refugiu de ciment să ne tragem aerul și să ne echipăm mai bine pentru ploaia tot mai neiertătoare. Rahul rupe cu dinții o folie verde de plastic și face un poncho din ea, rugându-mă să i-o trag peste rucsac.

Pe la ora 15, fiecare mai greu cu câteva kilograme din cauza ploii, ajungem la destinația de azi. Spre deosebire de toate satele prin care am trecut până acum, Dharmasala e singura localitate temporară, construită anume pentru drumeți, formată din câteva tea house-uri de piatră și alte spații de dormit – corturi sau containere. Iau cu Marius și Paul dormitorul în primire: o cameră într-un container, cu o saltea pe toată lățimea încăperii și doar jumătate de metru la intrare unde ne punem rucsacurile. Mâncăm și ne culcăm devreme, ne așteaptă o zi grea.

Ne trezim la 3 dimineața. Mă bucur că mi-a mai trecut durerea de cap. Începusem de pe la 3.600 de metri să simt câteva efecte ale răului de altitudine. Dar, deși majoritatea din grup a luat pastile pentru asta, eu m-am încăpățânat și am zis să las corpul să-și facă treaba. Acum sunt mai bine, probabil s-a mai obișnuit organismul. 

Micul dejun e între 3.30 și 4. În sala de mese, pe un perete, e afișat programul de masă, diferit pentru ghizi și turiști. Riken ne explică că e probabil pentru a eficientiza munca la bucătărie, întrucât ghizii mănâncă aceeași mâncare, pe când turiștii își comandă diverse. Chiar și aici, la 4.460 de metri altitudine, găsești clătite cu mere sau omletă, pe lângă nelipsitele chapati (turte din făină integrală) sau pâinici tibetane din cocă prăjită. La multe cabane de până în 2.000 de metri din România, chiar și la cele unde se poate ajunge cu mașina, dacă prinzi o ciorbă mediocră cu legume congelate ești norocos.

Anunțul din sala de mese mi-a amintit de un soi de segregare pe care l-am mai observat de-a lungul drumeției noastre printre celelalte grupuri. Seara, la cabană, turiștii stau puțin cu ghizii la masă, cât să discute planul pentru a doua zi, apoi ghizii se retrag la altă masă, uneori cu porterii. Iar turiștii cu porterii abia dacă interacționează. Norocul nostru a fost că Riken e cumnatul lui Ovidiu, iar Rahul prieten din copilărie cu Riken, așa că am evitat agențiile. Și, petrecând tot timpul cu ei, am apucat și să cunoaștem mai mult din cultura locului, dincolo de localurile amenajate special pentru turiști. Am încercat în același timp și să reparăm puțin din relația rece și extractivă pe care o au de regulă turiștii cu localnicii, în măsura în care ne-au permis bariera lingvistică și timpul limitat.

Pe la 4 jumate ne pornim. De la Dharmasala în sus e zăpadă, pe alocuri înghețată, așa că toți în afară de Rahul și de porteri ne echipăm cu gheruțe – mici crampoane antiderapante. În curând renunțăm la frontale, atât de puternică e lumina lunii. Înaintăm hotărât către cel mai înalt punct al drumeției – trecătoarea Larkya La, la 5.106 metri. E suprarealist drumul prin valea muntoasă, la lumina asta; simt că merg pe un corp ceresc înghețat.

În partea stângă văd primele raze ale zilei chiar pe vârful Manaslu, acum o stâncă de gheață aproape roșie în lumina dimineții. Înaintăm cu luna în față și soarele în spate, trecem pe lângă un lac înghețat și, pe măsură ce ne apropiem de 5.000 de metri, începem să simțim vântul despre care ne avertizase Rahul și unul dintre motivele pentru care ne-am trezit așa devreme – după răsărit e mai mereu un vânt aprig sus. Deși încercăm să menținem un ritm alert, rămân în urmă, mă tot opresc să admir vârful parcă înflăcărat. În afară de pașii noștri în zăpadă, în jur e liniște completă și totul îmi pare supranatural – pe măsură ce crepusculul se retrage și munții se luminează, e ca și cum lumea înghețată prinde din nou viață.

Revine durerea de cap, respirația se îngreunează și pulsul e pe la 160 de bătăi pe minut. Încerc să fac pași mici și să mă hidratez. Din stânga pornește o avalanșă fix în direcția noastră. „Pare safe”, zice Marius. E destulă distanță între ea și noi. „Famous last words”, completează apoi, râzând. „Hai să îi dăm”, zic eu. Valul de zăpadă se oprește în imensitatea muntelui și ne continuăm drumul.

În trecătoarea Larkya La atmosfera e festivă – se aprind cuie, se ascultă muzică. Sunt grupuri din toată lumea, oameni pe care i-am mai văzut și zilele trecute pe poteci sau prin tea house-uri. Eu însă sunt de vreo jumătate de oră pe pilot automat. Vântul și durerea de cap mi-au dat un pic la temelie, așa că pentru mine punctul cel mai înalt al călătoriei nu e marcat de vreo bucurie ieșită din comun sau vreun moment de introspecție – în parte și pentru că nu sunt genul care să vâneze vârfuri, mă bucur mai degrabă de lungul drum și de toate imaginile și trăirile cu care a fost presărat. Facem poza de grup și îi dăm repejor la vale.

Coborând din trecătoare încep să-mi revin. Încă suntem pe la 5.000 de metri, dar nu ne mai bate vântul ăla nenorocit și mi-a mai trecut și capul. Până la Larkya La am mers susținut și am luat rapid în altitudine. Încep din nou să mă bucur de peisaje. Uitându-mă înapoi, văd un strat gros de nori care pare că taie zarea în două și ne separă de vârful Manaslu. Înainte, în depărtare, e alt lanț muntos parcă scos dintr-o carte de Tolkien, un zid impenetrabil mângâiat de câțiva nori.

Intrăm în nor și se schimbă iar vremea, cu vânt și vizibilitate foarte redusă. Riken, Ovidiu și cu George se opresc să ajute un porter dintr-un alt grup, un băiat de vreo 20 și ceva de ani. E în adidași, fără gheruțe, și tot alunecă, iar partea stângă a potecii e expusă și urmează o coborâre abruptă, cu zăpadă înghețată. Ceilalți din grupul lui sunt undeva în față, nu știu de el. Inițial, George îi spune să meargă odată cu el, călcând pas lângă pasul lui și să se țină de el. Când terenul devine mai abrupt, Ovidiu și Riken îi cedează câte o gheruță. Ei se descurcă și cu una singură. Bagajul pe care-l cară tânărul e inscripționat cu numele unei firme de expediție, probabil una din multele companii care maximizează profitul în felul acesta – iau bani buni de la turiștii care vin aici pe munte, fără să pună prea mare preț pe ghizii și porterii care-i ajută, neasigurându-le nici măcar echipament de siguranță de bază.

Trece toată lumea cu bine de porțiunea înghețată și ne luăm la revedere de la băiat. Încă avem o coborâre înainte de ne plâng genunchii, cât o Piatra Craiului și-un pic, dar măcar e uscat. În față, trei limbi sterpe de pământ coboară din munte, taie valea și se unesc într-un șanț și mai lat – ce-a mai rămas din plapuma de gheață care învelește muntele, ghețarul Ponkar, acum acoperit de pământul care accelerează și mai mult procesul de topire.

„Bimthang e timid, se arată foarte târziu, când aproape ai ajuns”, ne spune Rahul. Și așa și e. După o coborâre de câteva ore care ne-a făcut balamalele să scârțâie, satul apare ca într-o revelație, singurul punct luminat de soare printre nori. Traversăm o pajiște plină de iaci și ajungem la tea house, unde luăm camerele în primire. Îl strâng pe Marius în brațe, parcă abia acum dându-mi seama de toate prin care am trecut în călătoria asta. Am fost în multe aventuri împreună, de la drumurile cu trenul cu nașul în liceu și apoi cu autostopul în facultate, însă asta e cea mai lungă și cu cele mai multe peripeții.

După duș ne adunăm în sala de mese. Băieții au dat deja drumul la beri Gorkha. Gabi scoate din rucsac o bucată de slănină adusă tocmai din România și îi întreabă pe proprietari dacă o pot prăji puțin. Andrei, foodie și bucătar amator, se insinuează în bucătărie, să ofere o mână de ajutor. Azi nu mai mâncăm dal, ne burghezim cu pui gătit în mai multe feluri. Îi chemăm și pe porteri la masă, mâncăm, apoi ne strângem în cerc în jurul sobei, ascultăm muzică și povestim despre toate provocările prin care am trecut. „Chiar mi-am făcut griji pentru tine”, îmi spune Rahul, amintindu-ne de alunecarea de teren din prima zi. Pare că a trecut un an de atunci. Drumeția e aproape gata, mâine e zi ușoară, de coborât.

Trebuie să ajungem de la Bimthang (3.720 metri) la Tilje (2.300 metri). E singura zi în care ne trezim ceva mai târziu, la 7. Riken ne anunță că s-a tocmit cu cei doi porteri să ne mai însoțească și azi, ca să ne putem bucura de ultima zi de drumeție fără greutate mare în spate. Spune că e mai avantajos și pentru ei; din Tilje, o localitate mai mare, au șanse să mai prindă ceva de muncă înapoi spre casă. Sezonul ăsta a fost slab pentru ei. Din cauza protestelor din orașele mari și a pozelor cu clădirile în flăcări care au circulat în întreaga lume, mulți turiști și-au anulat concediile, iar ministerele de externe ale mai multor țări au avertizat împotriva vizitării Nepalului. Pentru porterii care locuiesc în satele de munte, perioadele turistice, adică primăvara și toamna, sunt cele în care pot câștiga mai mulți bani. În rest, lucrează în construcții sau agricultură sau mai cară materiale pentru proprietarii de tea house-uri.

În stânga vedem cum vântul puternic spulberă zăpada de pe vârful Manaslu. Dar aici, la 1.500 de metri mai jos, nu se simte nimic. În curând intrăm în pădure, revenim la verdele atât de puternic și viu că parcă poți să-i simți gustul și prospețimea doar uitându-te la el. Apropo de verde, lângă curtea tea house-ului la care ne oprim să luăm masa de prânz găsim o mare plantă de purple haze. Scoatem câteva forfecuțe din kit-urile de prim-ajutor și, cât așteptăm să fie gata mâncarea, facem un mic atelier de curățat planta. „Cum ar fi să-ți crească asta în spatele casei în loc de ambrozie”, zice Gabi.

Reluăm drumul și la scurt timp suntem prinși din urmă de un bărbat cu o turmă de câteva zeci de catâri. Sunt atât de mulți că stăm vreo zece minute pe marginea potecii înguste și abrupte până trec toți. Ajungem pe o potecă înclinată care pare că a fost recent măturată de o alunecare de teren. Îmi aduc aminte de prima zi și nu stau prea mult pe gânduri, încerc să trec cât de repede pot. În stânga noastră e râul, iar din sens opus vin doi băieți cu o plantă mare de cannabis și o capră. Animalul, speriat și el probabil de potecuța abruptă și înclinată, nu vrea să meargă mai departe.

Ieșind din pădure, mă opresc să admir încă o imagine tolkieniană: satul Gowa, în perfectă simetrie în valea dintre munți și înconjurat de pădure. În apropiere de localitate Rahul intră în vorbă cu patru tineri nepalezi care merg în aceeași direcție. Ne oprim toți în Gowa și ne odihnim picioarele și spatele, rezemați de un gard. Riken prinde ocazia și nu stă pe gânduri – se urcă alături de un localnic pe scuter și ne zice că ne vedem în Tilje.

Cei patru tineri îi povestesc lui Rahul că unul dintre prietenii lor a murit ieri, sus, înainte de trecătoare. L-a luat tare răul de altitudine, a căzut în zăpadă și nu s-a mai putut ridica. Neavând semnal la altitudinea aia și până au reușit prietenii lui să găsească un telefon prin satelit, să cheme ajutor și să ajungă elicopterul, a fost prea târziu. Sunt cei cu care ne-am întâlnit acum două zile pe malul lacului Birendra – a murit chiar băiatul cu părul lung, care făcea poze. „Am încercat să-l ajut”, avea să ne spună Rahul mai târziu, la masă. „Când ne-am oprit la ultimul refugiu am văzut că nu se simte bine. I-am dat sucul meu și electroliți. Le-am zis să se întoarcă dacă se simte rău. Unii drumeți cred că dacă sunt din Nepal nu au nevoie de aclimatizare, dar răul de altitudine poate să ia pe oricine.” Continuăm drumul mai triști și abătuți. Mersul pe munte, pe lângă satisfacții și beneficiile pentru sănătate, e adesea și o negociere între corp și natură și ambele pot fi de multe ori imprevizibile. Uneori poți să faci totul „ca la carte” și tot să o pățești.

În sfârșit în Tilje, chiar când se lasă seara. Riken strânge banii pentru Min Bahadur și Pemba, cei doi porteri care ne-au fost alături în ultimele trei zile, iar Gabi și Andrei îi cinstesc cu câte un rom Khukri. Ne-am vorbit să îi plătim mai cinstit decât ar câștiga în mod normal și am strâns câte 150 de dolari pentru fiecare, pentru cele trei zile în care ne-au ajutat. Rahul ne povestește că cel mai mare dintre ei, Min Bahadur Ghale, pe la 50 și ceva de ani, a urcat chiar recent la a patra și cea mai înaltă tabără de bază de pe Manaslu, la peste 7.000 de metri. „E foarte experimentat. Deși nu avea gheruțe și doar niște bocanci ieftini, merge foarte bine, mă tot uitam cum calcă pe poteca înghețată, să mai prind de la el.” Ne îmbrățișăm, facem poze împreună și le mulțumim pentru ajutor.

Ghizii mai multor grupuri petrec în bucătăria din tea house. E tradiție să sărbătorească finalul unei unei drumeții lungi și extenuante. Mă cheamă să dansez cu ei în jurul mesei, în timp ce patroana și două fete trebăluiesc în jurul nostru. „Asta e muzică de șerpași!”, îmi spune unul dintre ghizi. Șerpașii sunt un grup etnic tibetan nativ munților din Nepal, India și Tibet. Pentru că mulți dintre ei lucrează ca ghizi sau porteri, termenul de „șerpaș” a ajuns să fie asociat și cu ghizii și porterii nepalezi care nu aparțin acestui grup etnic.

Petrecerea se mută când afară, când în bucătărie, când în sala de mese. Ascultăm aceleași câteva melodii pe repeat, mai ales „Resham Firiri”, o melodie folk nepaleză culeasă în 1969 în sate de munte, care a cunoscut multe variante de-a lungul timpului și foarte populară acum pe potecile și printre șerpașii Himalayei. În piesa care s-ar traduce ca „fluturatul mătăsii”, sunt evocate aspecte ale vieții și culturii nepaleze pe muzică cântată la instrumente tradiționale precum sarangi (similar viorii), basuri (fluier) și madal (tobă de mână). Cu sticla de Khukri în mână, Min Bahadur cântă și dansează. Cu treaba pe ziua de azi gata, ni se alătură și cele două fete care lucrează la tea house.

11 octombrie dimineața, traversăm satul ca să ajungem la drumul unde ne așteaptă mașinile. Aproape de ieșirea din Tilje ne întâlnim iar cu porterii. Au prins un job să care două saltele pentru proprietarul unui tea house. Traversăm ultimul pod suspendat al drumeției.

Coborând din munți, ne oprim în Pokhara, capitala turismului nepalez și un punct important de plecare pentru expedițiile către Annapurna, Manaslu sau munții din vestul țării. Orașul se află pe malul lacului Phewa, parcă scos dintr-o carte poștală, cu apele sale înconjurate de dealuri și munți. Aici, într-una din seri, mă desprind de grup și găsesc un mic panou de cățărat în aer liber, unde petrec vreo două ore. Tot în Pokhara îl cunoaștem și pe prietenul bun al lui Riken, Suresh, la barul său, All in One Blues Cafe. Povestim și îl ascultăm pe fratele lui Suresh și trupa lui de rock psihedelic, Monkeys on Drugs, care cântă live în micul dive bar din apropierea lacului. Suresh îmi povestește despre Ruma Music Festial, un festival de muzică pe care îl organizează de trei ani în satul Ruma, o mică localitate la vreo opt ore cu mașina de Pokhara. Îmi spune că în felul ăsta vrea să dea ceva înapoi comunității în care s-a născut și a crescut.

Străzile orașului despre care Riken ne-a spus că are mai multe temple decât case și mai mulți zei decât locuitori sunt din nou colorate și aglomerate. Acum, că festivalul Dashain s-a terminat, oamenii au revenit din localitățile natale în marele oraș, care e din nou un ghem de energie.

După tot timpul petrecut în munți, protestele par acum un eveniment îndepărtat, de care îmi mai aduc aminte doar cele câteva clădiri incendiate sau cu geamuri sparte pe lângă care trecem. În ultima seară în Kathmandu, Riken și trupa lui de gypsy jazz încing un concert în curtea hotelului administrat de el.

Mai e o oră și jumătate până trebuie să ne pornim spre aeroport. Tocmai am ieșit din oficiul poștal din Lalitpur, unde am aflat că nu pot trimite cărți poștale în România. Mă urc în primul taxi și îl rog pe șofer să mergem la Parlament. Semnele protestului de luna trecută sunt încă aici: gardul exterior este rupt în câteva locuri, un punct al gardienilor de la o intrare laterală e distrus, iar pereții clădirii principale încă sunt negri de fum. În fața porții principale e scris cu șprei roșu „Sincere condoleanțe” și, dedesubt, „GEN-Z”. Gardienii nu mă lasă să intru în curte, așa că fac câteva poze prin gard. Bănuiala multor nepalezi este că, deși protestele au fost stârnite de generația Z a țării, distrugerile sunt tot mâna partidelor politice, care au profitat de moment și au plătit oameni să dea foc câtorva dintre clădirile importante din capitală. Asta ar explica și incendierea curții supreme, împreună cu peste 20.000 din cele 24.200 de dosare aflate în lucru. Mulți dintre politicienii din partidele mari erau judecați pentru corupție. Experți citați de New York Times spun că felul subit și puternic în care au izbucnit incendiile indică faptul că ar fi putut fi planificate dinainte. Unii nepalezi cred că în spatele protestelor ar fi și interferențe exterioare, precum din partea Indiei sau a Statelor Unite.

Pe 10 decembrie 2025, guvernul interimar și un grup de tineri reprezentanți ai mișcării gen Z au semnat un acord prin care protestele din septembrie sunt recunoscute ca o „mișcare populară”, dar care trasează și câteva direcții generale pentru viitor. Una dintre ele – accesul și implicarea tinerilor în viața politică. Însă lumea este sceptică în ce privește viitorul și așteaptă alegerile de la începutul lunii martie, când se termină interimatul prim-ministrei Sushila Karki, cu speranță, dar și cu teama că lucrurile vor reveni la business as usual. În cei 18 ani de la abolirea monarhiei, puterea a tot jonglat între cele mai mari trei partide politice. „Cred că în curând va fi o nouă revoluție, asta nu a fost de ajuns”, îmi spusese Rahul în a doua noastră noapte în Kathmandu.

În avion prind loc lângă geam. Cerul e senin și zburăm de-a lungul lanțului Himalayan, parcă urmându-l. De aici de sus se văd doar vârfurile înzăpezite și amenințătoare, dar prin mintea mea se plimbă rapid imagini cu potecile înguste și abrupte și cu satele ascunse în verdele crud.