Relația dintre om și munte ascunde câteva paradoxuri. Există o tensiune între frumusețea naturală, impunătoare, a vârfurilor și versanților, pe de o parte, și vremea aspră care face viața aici dificilă și solicitantă, pe de altă parte. Peisajul spectaculos are un potențial turistic uriaș – dar turiștii lasă invariabil în urma lor dâre de sticle de plastic și ambalaje de batoane proteice pe poteci.

Gestionarea deșeurilor în zonele montane nu e deloc o treabă ușoară, iar Carpații nu fac excepție – nici în partea românească, nici în cea ucraineană. Dincolo de locurile greu accesibile prin natura lor, ambele țări se confruntă cu probleme sistemice când vine vorba de colectarea și eliminarea gunoiului. Printre ele se numără infrastructura subdezvoltată, nivelul scăzut de conștientizare publică privind importanța protejării naturii și, adesea, lipsa de finanțare pentru soluții moderne de gestionare a deșeurilor.

Această investigație transfrontalieră, realizată în colaborare cu publicația ucraineană Rubryka, ne poartă prin Carpați, de o parte și de alta a graniței dintre România și Ucraina, pentru a vedea cum gestionează oamenii deșeurile în trei locuri diferite. În județul Suceava, o luptă de decenii între activiști și autorități pentru închiderea unei rampe de gunoi nesigure, situată pe un vârf de munte, pare să se apropie de un deznodământ – dar drumul până la o soluție sustenabilă pentru localnici și deșeurile lor e încă lung. În Ucraina, stațiunea montană Dragobrat se confruntă cu lipsa unui sistem centralizat de colectare a gunoiului, ceea ce îi determină pe unii proprietari de hoteluri să recurgă la soluții proprii – uneori ilegale. În același timp, orășelul Târgu Lăpuș din Maramureș ne arată cum poate funcționa eficient un sistem de salubritate, cu colectare selectivă, reciclare și ridicare regulată a deșeurilor – chiar și în lipsa sprijinului din partea autorităților centrale.

Aceste trei cazuri împărtășesc rădăcini comune – și, împreună, ne ajută să ne întrebăm cum ar putea arăta bunele practici atunci când vine vorba de a ne păstra munții mai curați și mai siguri pentru toată lumea.

[Nota editorului: Dacă vrei să sari direct la un capitol anume, poți folosi meniul de navigare din colțul stânga sus al ecranului.]

În inima pitorească a Bucovinei de Sud, acolo unde o șosea ce leagă Europa de Rusia se intersectează cu cel mai lung traseu de drumeție din România, localnicii duc de aproape 20 de ani o luptă împotriva amenajării unei gropi de gunoi pe un vârf de munte. Proiectul a fost inițiat fără consultare publică și reprezintă o amenințare la adresa sănătății publice, a mediului și a turismului din zonă. Principalul promotor a fost baronul local Gheorghe Flutur, lider al Partidului Național Liberal și președinte al Consiliului Județean Suceava până de curând. Groapa a fost finalizată în 2019 – o cicatrice de 6 hectare pe munte –, dar nu a fost încă utilizată pentru depozitarea deșeurilor datorită vigilenței câtorva activiști locali. Noua conducere județeană spune că analizează alternative pentru relocarea gropii de gunoi într-un loc mai potrivit și pentru reamenajarea depozitului nefolosit.

„Ce ne facem cu groapa de gunoi?” „Nu știu, dar trebuie să facem ceva!” – doi localnici discută în timp ce iau apă de la un izvor din Valea Putnei. „De ce să cumpăr apă îmbuteliată de la magazin, când am aici apă de izvor?”, îmi spune femeia. Deși autoritățile județene au anunțat recent că groapa de gunoi de la Mestecăniș nu va mai fi folosită pentru depozitarea deșeurilor, locuitorii satelor din apropiere se tem că aceasta ar putea totuși deveni funcțională – la urma urmei, proiectul îi bântuie de 18 ani. Localnicii știu că, odată depozitat gunoiul aici, izvoarele din zonă, de la care se aprovizionează, ar fi compromise.

„Ia și tu o sticlă să-ți iei niște apă, să ai pe drum”, îmi spune femeia și scoate un PET de doi litri din portbagaj. Umplu sticla și mă urc în mașină. Este aprilie, vremea începe în sfârșit să se încălzească după o perioadă cu ninsori abundente și de câteva ore fac autostopul între Câmpulung Moldovenesc și Valea Putnei, în județul Suceava, pentru a mă întâlni cu cei doi activiști care au încercat să oprească autoritățile din a finaliza proiectul gropii de gunoi.

„Pentru mine, au fost ani de bătălie ca să pot opri dezastrul asta, care deja e pe jumătate îndeplinit. Cealaltă jumătate era și mai gravă, dacă era depozitat acolo gunoiul. Dar practic au distrus un munte”, îmi spune Aristide Maxim-Samuilă, un localnic de 68 de ani din Valea Putnei, care a fost în prima linie a luptei legale împotriva construcției gropii de gunoi.

„Când o să mă întrebe nepoții mei ce-am făcut să opresc asta, nu vreau să bag capul în pământ și să zic „Nimica”. Chit că nimeni nu mi-ar fi dat șanse de câștig, să opresc proiectul gropii de gunoi, măcar știu că m-am străduit. Să nu-mi fie rușine că am fost comod și am stat acasă, nefăcând nimic”, îmi spune Gheorghe Sologiuc, cunoscut și sub numele de Solo, un bărbat de 40 de ani din Câmpulung Moldovenesc, care a atras atenția la nivel național asupra cazului controversat al gropii de gunoi de la Mestecăniș.

Totul a început la sfârșitul anului 2006, când Consiliul Județean Suceava a decis să înlocuiască vechile gropi de gunoi din județ cu unele moderne și ecologice, prin proiectul „Sistemul integrat de gestionare a deșeurilor în județul Suceava”, co-finanțat din fonduri europene. Gropile de gunoi vechi existente erau amplasate pe malurile râurilor, deci trebuiau desființate, iar proiectul prevedea două noi gropi pentru întregul județ: una în Moara, lângă municipiul Suceava, care urma să primească deșeurile din orașele și satele aflate în zonele de câmpie și dealuri, și una în comuna Pojorâta, care urma să primească gunoiul din regiunile montane vestice ale județului. În cazul acesteia din urmă, în 2007, autoritățile au ales un teren de 9 hectare în Pasul Mestecăniș, situat la o altitudine de 1.096 metri – bucată de pământ folosită de localnici ca pășune pentru animale. Această groapă de gunoi ar fi fost activă până în 2037 și ar fi depozitat aproximativ 350.000 de tone de deșeuri, inclusiv nămoluri din fosele septice și deșeuri de la curățarea canalizărilor.

Pasul Mestecăniș este o trecătoare frumoasă și unduitoare care străbate Obcina Mestecănișului, grupă muntoasă a Carpaților Maramureșului și Bucovinei, parte a Carpaților Orientali. Este un punct turistic important – chiar în dreptul gropii de gunoi se intersectează cu Via Transilvanica, un traseu de drumeție de 1.400 de kilometri care traversează țara de la nord-est la sud-vest. Localnicii încă își mai amintesc că pe vremuri bucata aceasta de traseu se numea „Drumul Tătarilor”, deoarece a fost folosită în secolul al XIII-lea de hoardele de invadatori de la est. De asemenea, șoseaua face parte din drumul european care leagă Viena, Austria, de Rostov pe Don, Rusia.

„Am lucrat cu greșelile lor”

„Aici avem un studiu geotehnic făcut de un profesor de la Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava în care prezintă clar situația necorespunzătoare în care se află muntele pentru a suporta o încărcătură de asemenea anvergură”, îmi spune Aristide și întinde câteva documente pe masă. Teancuri și teancuri de dosare îi umplu casa din Valea Putnei. Când era tânăr, câștiga competiții adesea de concursuri de strungari. A lucrat ca inginer mecanic și a predat la Facultatea de Tehnologia Construcțiilor de Mașini de la aceeași universitate din Suceava. Este pensionar din 2009, însă încercarea de a opri groapa de gunoi de la Mestecăniș a devenit pentru el un fel de slujbă cu normă întreagă. A fost de sute de ori în instanțele din Suceava, Târgu Mureș, Cluj-Napoca și București și a petrecut nenumărate ore vorbind cu experți, avocați, politicieni și mass-media.

„Am lucrat cu greșelile lor, cele care apar chiar în documentele lor”, spune Aristide. În 2007, când autoritățile au ales Pasul Mestecăniș pentru a construi groapa de gunoi, nu comandaseră încă un studiu de fezabilitate. Au susținut că au ales acest loc deoarece se află la jumătatea distanței între Vatra Dornei și Câmpulung Moldovenesc, cele mai mari două orașe din vestul muntos al județului, fiind astfel cel mai ieftin să trimită aici deșeurile din zonă. Dar terenul avea multiple probleme: este foarte aproape de drumul național DN17 (la doar 42 de metri), de două tuneluri de cale ferată (la 141, respectiv 166 de metri) și de așezările din apropiere: cea mai apropiată casă se află la 465 de metri distanță. De asemenea, este situat pe un vârf de munte cu pante destul de înclinate.

Două companii germane, C&E Consulting and Engineering GmbH și Louis Berger SAS Poyry Environment GmbH, au finalizat studiul de fezabilitate în 2010. Deși acesta conține mai multe greșeli, evidențiază totuși problemele terenului ales și concluzionează că nu este adecvat pentru o groapă de gunoi. Studiul menționează riscurile de mediu, precum vânturile puternice de munte, care ar fi împrăștiat gunoiul, și impactul negativ asupra turismului din zonă. De asemenea, studiul de fezabilitate spune că groapa de gunoi se află „în sau în apropierea unei arii protejate de apă” – pârâul Cîrjoaia, aflat la mai puțin de 1 km de groapă, care este un corp de apă conservat conform legislației UE, pentru extragerea apei sau aprovizionarea locală cu apă potabilă.

În ciuda tuturor acestor avertismente, autoritățile au mers mai departe cu proiectul. „Noi am intrat în posesia acestui studiu de fezabilitate abia în 2017, după șapte ani, cerut în instanță de către casa de avocatură. Nouă nu ne-au prezentat niciun document din această procedură de atribuire, de autorizare și de construire a unui obiectiv de o asemenea importanță. N-au ținut cont de noi, de populație, ne-au mințit și ne-au tratat cu indiferență”, spune Aristide. De asemenea, și proiectul în sine al gropii de gunoi nu a putut fi consultat de localnici – aceștia au reușit să obțină și aceste documente abia în 2020, cu ajutorul Partidului Verde.

Una dintre greșelile identificate în studiul de fezabilitate este că evidenția că există o singură casă situată la mai puțin de 1,5 kilometri distanță de groapă, specificând că aceasta este distanța minimă pentru a evita expunerea la emisiile toxice. Dar un alt studiu independent comandat de localnici în 2017 arată, folosind imagini din satelit, că există 16 clădiri civile și o fermă la mai puțin de 1 kilometru distanță, majoritatea dintre acestea aflate la aproximativ 400-600 de metri de groapă. Acest lucru a fost confirmat de activistul local Solo, care a folosit un tracker GPS și a parcurs terenul dintre groapă și cele mai apropiate case.

O altă problemă majoră este levigatul – lichidul rezultat din descompunerea deșeurilor, precum și lichidul contaminat ca urmare a precipitațiilor și a topirii zăpezii, care se amestecă cu gunoiul. Instalația prevăzută în proiectul de la Mestecăniș poate trata doar 40 de metri cubi de apă în 24 de ore, însă ploile puternice de munte ar fi generat mult mai mult levigat decât atât. Aceste ape netratate s-ar fi revărsat peste canalul de evacuare și ar fi contaminat solul dimprejur.

Canalul de evacuare de la groapa de gunoi Mestecăniș se varsă în râul Putnișoara, primul dintr-o serie de râuri din ce în ce mai mari, ape care ajung într-un final să se verse în Dunăre, în apropierea Deltei. Apa și malurile acestui lung sistem de râuri reprezintă habitate pentru specii protejate, precum buhaiul de baltă cu burta roșie (Bombina bombina), vidra de râu (Lutra lutra) sau țiparul (Misgurnus fossilis). Un segment din râul Moldova a fost desemnat sit Natura 2000 în 2022. De-a lungul acestor ape, oamenii au construit ferme de păstrăvi, care aprovizionează restaurantele locale cu pește proaspăt. De asemenea, există și o stație de pompare a apei subterane aproape de Pasul Mestecăniș, iar orașul Câmpulung Moldovenesc își obține apa potabilă din pompe amplasate pe râul Moldova. Toate aceste corpuri de apă ar fi fost expuse riscului de contaminare.

Mai mult, canalul de evacuare se află la doar 60 de metri de calea ferată, deși legea prevede o zonă de protecție de minim 100 de metri pentru infrastructura feroviară. De-a lungul acestui canal au apărut deja șanțuri formate de ploile puternice de munte. „Aici nu era eroziune înainte”, spune Aristide.

Pentru că groapa de gunoi este atât de aproape de calea ferată care leagă Vatra Dornei de restul țării, autoritățile județene aveau nevoie și de o autorizație de la CFR Iași. În 2009, filiala ieșeană a căilor ferate, condusă de Sorin Flutur, vărul lui Gheorghe Flutur, a spus că proiectul este în regulă. În 2015, când autoritatea feroviară era sub o altă conducere, a acordat aviz negativ proiectului. În 2018, CFR Iași, din nou sub conducerea lui Sorin Flutur, iar s-a răzgândit și a acordat aviz pozitiv.

La început, Aristide și localnicii din Valea Putnei, un sat de aproximativ 300 de locuitori, aflat la mai puțin de 2 km de locul unde ar fi trebuit să se construiască groapa de gunoi, au încercat să discute cu autoritățile. Însă, după șase ani de petiții și alte forme de implicare civică, în ciuda tuturor apelurilor lor, au început excavările. Când au văzut că nu sunt luați în seamă, s-au îndreptat către instanță. „Aici curenții de aer persistă în mod permanent dinspre munte încoace, 70% din an predomină dinspre sud-vest (n.r: dinspre groapa de gunoi), toate mirosurile vor veni și vor persista aici”, spune Aristide.

Pe celălalt front, Solo punea presiune pe autorități prin filmări și postări pe rețelele sociale. Primul lucru la care s-a gândit a fost să urce într-un copac și să filmeze excavatoarele care săpau în munte. Apoi s-a dus la o groapă de gunoi din alt județ, a intrat și a mers pe mormanele de deșeuri cu o mască de gaz – încercând să arate localnicilor de acasă cum ar putea arăta Mestecănișul peste 20 de ani.

Nu s-a ajuns încă acolo – cel puțin nu încă –, dar locul a fost alterat iremediabil. Terenul a fost defrișat și nivelat, iar acum ploile abundente de munte, înghețul și dezghețul provoacă eroziune și alunecări de teren. Solul și pietrele excavatate, depuse împrejurul perimetrului, alunecă la vale peste terenurile localnicilor din zonă. Acest lucru se datorează și faptului că înclinația este de aproximativ 30 de grade pe panta estică și de 45 de grade pe latura sudică. Cu cele 350.000 de tone de deșeuri prevăzute în proiect peste acest sol acum instabil, alunecările de teren și gunoi ar fi fost și mai frecvente. „Ce se va întâmpla cu mormanul ăla de gunoi de sus când va fi ca un tort umed? Că oricât l-ar compacta, ăla nu o să fie niciodată beton. Creează plane de alunecare și o ia la vale”, spune Aristide.

De la Mestecăniș la Elbrus

Solo mă duce la groapa de gunoi acum abandonată, păzită doar de doi ciobănești românești de Bucovina. Din loc în loc, brăduți au început să răsară în mijlocul gropii. Înconjurăm perimetrul, încercând să găsim un loc pe unde putem intra mai ușor. Găsim pe una dintre pante o zonă unde terenul care a alunecat a luat cu el și gardul de sârmă împletită. Activistul a sărit peste aceste garduri de nenumărate ori pentru a face filmele virale, care le-au arătat localnicilor dezastrul care îi aștepta.

În timpul uneia dintre acțiunile sale, a găsit o bucată de plastic aruncată de muncitori în pădurea din apropiere, parte din stratul de protecție a gropii de gunoi. Gropile de acest fel sunt căptușite cu o zonă multistratificată de impermeabilizare, compusă dintr-un strat de argilă, pietriș și minerale și o geomembrană din polietilenă de densitate înaltă (HDPE). Deși autoritățile au încercat să-i liniștească pe localnici spunându-le că vor folosi o membrană mai rezistentă, de 5 mm, materialul găsit de Solo pe teren avea doar 2 mm grosime.

Agenția de Protecția Mediului din Statele Unite afirmă că „chiar și cel mai bun sistem de căptușire și de captare a levigatului va ceda la un moment dat, din cauza uzurii naturale”. Astfel, levigatul toxic de la Mestecăniș ar fi ajuns, în final, în apele subterane, într-o zonă cu mai multe izvoare montane.

Activismul lui Solo a început după ce s-a întors în Câmpulung Moldovenesc de la Cluj-Napoca, unde a studiat farmacia. Un om de afaceri local voia să transforme un parc din micul oraș sucevean de munte în sală de nunți, așa că tânărul s-a aliat cu câțiva copii din Câmpulung, pe care i-a inspirat să „adopte” copacii din parc. Apoi, cu o postare pe social media care s-a viralizat în comunitatea locală, a reușit să-l convingă pe antreprenor să renunțe la proiect.

Apoi a participat la faimoasele proteste de la Pungești, din județul Vaslui (2012-2014), împotriva extracției de gaze de șist prin fracturare hidraulică. În 2016, a candidat ca independent la Consiliul Local Câmpulung Moldovenesc și a câștigat un loc de consilier, iar ulterior s-a înscris în partidul Uniunea Salvați România, pentru că i se părea că e mai greu ca independent să facă lucrurile să se miște. Între timp s-a distanțat de politică, iar acum se ocupă de afacerile familiei și încearcă mereu când e prin pădurile din zonă să îi oprească pe cei care taie lemne ilegal, sunând la Garda Forestieră când vede ceva care i se pare suspect. „Nu îi poți opri complet, dar măcar știu că nu pot face ce vor”, îmi spune.

În iulie 2017, a fost într-o expediție românească de șase persoane pe Elbrus, cel mai înalt vârf din Rusia și Europa (5.642 m). Pe vârf, montaniarzii s-au fotografiat un banner pe care scria „Nu vrem gropi de gunoi în vârful munților! Luptăm pentru Mestecăniș!” „Asta m-a ținut motivat, în ciuda faptului că am prins o vreme super nașpa, «Nu renunț, trebuie să urc până pe vârf și să pun bannerul»”, își amintește Solo. Tatăl său, „care mă susținea în toate prostiile pe care le făceam”, a făcut apoi o fotografie cu același banner într-o excursie la Dubai.

În octombrie 2018, autoritățile au încercat să facă în secret predarea proiectului gropii de gunoi, dar Solo a aflat de eveniment și s-a dus acolo. Deși era consilier local în acel moment, i s-a refuzat accesul. „Așa că mi-am parcat mașina în poartă și le-am blocat accesul, n-au mai putut intra cu mașinile lor, au trebuit să meargă pe jos până la groapă”, râde el.

Însă probabil activitatea sa cu cel mai mare impact public a fost în februarie 2020, când s-a dus în satele de lângă groapa de gunoi de la Moara, unde gunoiul ajungea în gospodăriile oamenilor din cauza vânturilor puternice. Deși într-o zonă de șes, la aproximativ 350 de metri altitudine, vânturile ocazionale de 80-90 de km/h aruncau gunoi peste tot, inclusiv în curțile oamenilor din localitățile din jur. Oamenii din zona Mestecănișului au fost revoltați, imaginându-și cât de des s-ar fi întâmplat acest lucru în zona lor muntoasă, unde, la 1.100 de metri altitudine, astfel de vânturi puternice sunt mult mai frecvente. „Și era și plastic peste tot, chiar dacă în proiect scria că plasticul ar fi trebuit sortat înainte și să nu ajungă la groapa de gunoi. Atunci au văzut oamenii cu adevărat ce înseamnă să ai o groapă de gunoi lângă casă. Impactul vizual a fost mai eficient decât orice altceva”, spune Solo.

Un turn de 7 etaje de gunoi

În 2018, după ani de lupte în instanță cu cetățenii din Valea Putnei, Consiliul Județean Suceava a angajat firma de avocatură a lui Valeriu Stoica, de trei ori fost ministru al Justiției și colegul de partid al baronului local Gheorghe Flutur. Șase ani mai târziu, în aprilie 2024, autoritățile au câștigat și ar fi trebuit în sfârșit să poată folosi groapa de gunoi, a cărei construcție fusese finalizată încă din 2019. Dar, între timp, Curtea de Apel Cluj anulase un ordin din 2014 al ministrului Sănătății, care permisese autorităților județene să ignore distanța minime de distanță de siguranță de 1 kilometru până la așezările umane. Acest Ordin fusese semnat tot de un ministru liberal, Gheorghe-Eugen Nicolăescu.

Gheorghe Șoldan, noul președinte social-democrat al Consiliului Județean, spune că nu dorește să continue proiectul gropii de gunoi de la Mestecăniș și este dispus să colaboreze cu experți și cu localnicii pentru a găsi un loc mai potrivit. Pentru că abandonarea proiectului ar presupune returnarea a aproximativ 7 milioane de euro din fonduri europene, încearcă să obțină acordul Ministerului Investițiilor și Proiectelor Europene pentru a muta groapa într-un alt loc și pentru a folosi echipamentele deja achiziționate. „Vreau să găsesc soluția crea mai optimă și corectă atât pentru turiști, cât și pentru mediu, dar în același timp să pot deservi și localitățile care au nevoie de acea groapă de gunoi”, spune Gheorghe Șoldan.

În afară de riscul de infringement, Suceava are într-adevăr nevoie de o altă groapă de gunoi în zona montană. În prezent, acea parte județului care ar fi trebuit să folosească situl de la Mestecăniș își trimite deșeurile la groapa de gunoi de la Moara – o procedură foarte costisitoare, care implică un drum dus-întors de 200 km pentru mașinile de gunoi.

Șoldan spune că analizează și modalități de reutilizare a terenului excavat, printre care o piață țărănească pentru producătorii locali. Activiștii ar dori, de asemenea, să vadă zona transformată. „Ne gândeam să facem o replantare. Sunt multe idei, chiar și un azil de bătrâni poate fi construit acolo. Altfel, cine știe ce se va întâmpla peste patru ani? Poate că altcineva care va conduce Consiliul Județean va spune: «Hai să folosim totuși groapa»”, spune Solo.

El sugerează, de asemenea, ca viitoarea groapă de gunoi să fie amplasată într-o zonă deja compromisă din punct de vedere ecologic: „Sunt multe mine vechi, nefolosite în zonă, una ar putea fi un loc potrivit pentru un depozit de deșeuri.”

„Noi nu ne-am opus niciodată existenței unei gropi de gunoi, pentru că ea este necesară, dar trebuie făcută într-un mod calculat și adaptat timpurilor noastre. Alte țări încep să scape de ele, pentru că sunt învechite, ocupă mult spațiu și poluarea pe care o produc persistă sute de ani”, spune Aristide. Folosirea gropii de gunoi de la Mestecăniș la capacitate maximă ar crea un turn de gunoi înalt de 20 de metri, echivalentul unei clădiri cu 7 etaje, ușor vizibil din șosea și de pe traseul de drumeție.

La fel ca în multe zone muntoase ale României, oamenii din Obcinele Bucovinei nu au multe variante pentru a-și asigura existența. Aceștia se descurcă crescând oi sau vite, culegând ciuperci, fructe de pădure și plante medicinale și, mai nou, prin turism. Toate aceste activități ar fi grav afectate de imensa groapă de gunoi din vârful muntelui.

„Este evident o decizie proastă să construiești o groapă de gunoi într-o zonă recunoscută ca fiind printre cele mai pitorești ale țării, cu un cu totul alt potențial. Să nu uităm că nu este vorba doar despre groapa de gunoi în sine, e vorba și de miile de camioane de gunoi care merg la ea în fiecare săptămână, pe o rută pe unde tu vrei să circule turiști. Acest tip de infrastructură trebuie gândit având în vedere un disconfort cât mai mic, chiar dacă ar fi generat provocări suplimentare de natură financiară. E un subiect complicat, dar atunci când ai vrut să fii om politic și să dispui de bunul mers al unei comunități ți-ai asumat că va trebui să faci și genul ăsta de efort”, spune Raul Pop, director de programe la asociația de mediu ECOTECA și fost secretar de stat în Ministerul Mediului.

Toate aceste nuanțe și complexități pot fi explorate și abordate de factorii de decizie, având în vedere interesul oamenilor din zonă, cât și al mediului – pe timp de pace. Dar ce se întâmplă când autoritățile și localnicii se confruntă cu aceleași dificultăți pe fundalul epuizant și sfâșietor al unei invazii la scară largă?

În cele ce urmează, trecem granița spre Carpații Ucrainei pentru a vedea cum abordează comunitățile de acolo gestionarea deșeurilor în timp de război.

Problema colectării și eliminării gunoiului în Carpații Ucraineni rămâne în continuare deschisă. Războiul, complexitatea peisajelor și lipsa finanțării sunt adesea date drept motive. Cu toate astea, există o soluție. 

Nu e ușor să ajungi la Dragobrat, stațiunea de ski aflată la cea mai mare altitudine în Ucraina. Iarna, mașinile mici nu pot să urce până acolo și chiar și jeepurile se chinuie, în absența șoferilor locali pricepuți.

Stațiunea, care se află pe teritoriul comunității din Iasinia (sau Frasin, în română), a fost deschisă la finalul anilor ‘90. Pe-atunci, era prevăzută doar cu câteva teleschiuri și fuseseră construite primele case de oaspeți. Dar chiar și acum, turiștii care vor să ajungă la Dragobrat trebuie să ia trenul de dimineață, iar la sosire sunt imediat repartizați în „pâinici” – adică vehicule UAZ-452 din anii ’60. Urmează o oră în care se țin cu toate forțele de mânere, de bănci metalice sau unii de alții.

Schiorii și snowboarderii sunt zdruncinați fără milă, aruncați dintr-o parte în alta, peste scaune sau direct la podea. Uneori trebuie să te ferești de rucsacurile și sacoșele pasagerilor din față, care nu reușesc să se țină de lucrurile lor, într-o mașină care hurducăie pe drumul accidentat. Dacă te uiți pe fereastra mică și aburită a UAZ-ului, vezi mașini răsturnate prin șanțuri – o imagine recurentă pe drumul spre Dragobrat. Sunt ale celor care s-au încrezut prea tare că ar putea urca în vârf și singuri.

Deci care e problema?

Dacă ai norocul să urci la Dragobrat în afara sezonului, când instalațiile de schi sunt oprite, dar zăpada nu s-a topit încă, e posibil să întâlnești căprioare. Aici trăiesc multe animale sălbatice – Dragobrat e înconjurat de toate părțile de Rezervația Biosferei Carpaților. Turiștii își montează corturile ca să admire peisajele și fauna. Însă, uneori, în loc de natură, dau peste gropi de gunoi.

În prezent, stațiunea numără 86 de hoteluri mici, situate la altitudini între 1.300 și 1.700 de metri. Ele trebuie aprovizionate – cu lemne și mâncare, dar și golite de gunoiul pe care turiștii îl produc constant. Doar că nu există un sistem centralizat de colectare a deșeurilor.

„Fiecare hotel își rezolvă problema gunoiului cum poate. Eu duc deșeurile la groapa de la Rîbne, în Ivano-Frankivsk, pentru că locuiesc în apropiere”, explică Yuriy Sikun, proprietarul Hotelului Peak. [N. red.: Se referă la depozitul de deșeuri Polygon KP din satul Rîbne, Ivano-Frankivsk. În 2020 s-a anunțat că groapa va primi doar deșeuri din orașul Ivano-Frankivsk, din cauza capacității aproape epuizate.] „Nu există soluții generale. Fiecare face cum îl taie capul”, adaugă acesta.

Howard Philips e un alt localnic din Dragobrat, care a cerut să-și păstreze anonimatul. Născut și crescut în Iasinia, bărbatul și-a petrecut aproape toată viața în Dragobrat, pe care-o știe ca-n palmă – fiecare potecă, pârâu și copac. Stațiunea a crescut sub ochii lui. La fel și munții de gunoi.

„Am fi prea optimiști să ne bazăm doar pe conștiința oamenilor”, spune Howard. „Un patron de hotel a îngrămădit anvelope pe marginea unei prăpăstii și aruncă acolo toate deșeurile, susținând că astfel întărește versantul... Alții le ard – ceea ce, culmea, e probabil cea mai puțin rea opțiune. Tot ce poate arde e ars, iar plasticul, conservele și sticla sunt duse la Iasinia.”

Dar uneori, spune Howard, gunoiul e incendiat direct în stradă. Plastic, pungi, ambalaje – toate sunt aruncate în iarbă și arse. Fumul se ridică pe versanți și intră în camerele turiștilor, umplând aerul de mirosuri toxice. La unele cabane de pe culme, deșeurile sunt lăsate pur și simplu să se adune. Sacii de plastic se sparg, iar gunoaiele se scurg la vale – așa cum se întâmplă, de exemplu, în apropierea Hotelului Malva.

Care ar fi soluția?

Cea mai bună soluție pentru zonele montane, crede Howard, este să eviți generarea de deșeuri inutile și să alegi produse cu ambalaj reciclabil sau cât mai compact. Apoi – sortarea obligatorie. Unele hoteluri din Dragobrat au instalat containere separate pentru deșeuri organice, sticlă, plastic și metal.

Ambii interlocutori menționează două puncte de colectare a deșeurilor în Iasinia. Antreprenorii din Dragobrat au două opțiuni: fie duc acolo deșeurile sortate și primesc bani pentru materialele reciclabile, fie le aduc nesortate și plătesc o taxă, calculată la metru cub. Taxa acoperă transportul deșeurilor până la groapa din Ivano-Frankivsk. Cele două puncte de colectare se află unul lângă altul și împart aceeași presă pentru plastic.

Primul e un proiect al activistului civic Frans Byilo.

Organizația lui, „Apă curată, râu curat”, administrează o stație de sortare. Aici se primesc hârtie, PET-uri, plastic, sticlă, metale colorate și feroase – toate sortate. Pentru acestea, oamenii primesc bani.

Cel de-al doilea e administrat de Serviciul Municipal de Gospodărie Comunală Iasinia. Cei care aduc gunoiul aici trebuie să plătească. Sortarea e recomandată, dar nu obligatorie.

De două-trei ori pe lună, mașinile companiei de salubrizare din Iasinia circulă pe un traseu prestabilit, ridicând sacii de pe străzile comunității. Însă nu urcă până la Dragobrat: „Nu avem echipamentele necesare pentru drumurile de acolo. Dar câțiva antreprenori – nu toți – angajează camioane, cară gunoiul și plătesc”, explică directorul Andriy Vizaver.

Deci, alternative există.

Dar chiar funcționează acest sistem?

Howard, care deține și el un hotel în Dragobrat, are pubele pentru colectare separată. Dar sunt folosite? Rar. Și prost: „Oamenii aruncă coji de banane în tomberonul pentru deșeuri organice – dar în pungi de plastic”, spune el.

Dintre cele 86 de hoteluri din stațiune, doar cinci colaborează cu organizația lui Frans Byilo. Câteva duc deșeurile la compania municipală. Aproape toate au propriile restaurante – ceea ce înseamnă mult mai mult gunoi și mult mai mulți bani, din care doar o mică parte (circa 3.000 de grivne, adică 63 de euro, per transport) ar fi suficientă pentru a rezolva problema deșeurilor.

Lucrurile n-ar trebui să stea așa. Legislația ucraineană – Legea „Despre deșeuri”, Legea „Privind îmbunătățirea localităților” și o hotărâre a consiliului local Iasinia – obligă locuitorii să semneze contracte de salubritate cu compania locală. Altfel, riscă sancțiuni administrative.

Și totuși, atât Vizaver, cât și Howard spun că, deși au sesizat consiliul local și poliția, nimic nu s-a schimbat. În comunitățile mici, toată lumea se cunoaște, iar sistemul relațiilor personale predomină. Rezultatul: o lipsă de responsabilitate și zero consecințe legale, care i-ar motiva pe oameni să ia mai în serios eliminarea deșeurilor. Firmele locale, rezidenții și turiștii nu conștientizează problema și n-au nici un simț al răspunderii – și asta este principala problemă.

Nici compania de salubritate nu o duce mai bine. Le lipsesc echipamentele pentru a urca în zone greu accesibile, iar condițiile de lucru sunt precare. Sediul se află într-o clădire veche. O grămadă de gunoi ambalat zace în curte – „recolta” culeasă în ziua respectivă de pe străzile comunității. Sacii zac pe pământul umed, înconjurați de bălți și noroi, în timp ce muncitorii sortează manual fiecare categorie – sticlă, plastic, carton.

Lucrătorii continuă să facă munca asta pentru că banii din contractele pe care le au abia le acoperă salariile. Materialele reciclabile sortate sunt vândute de Iasinia MHUE către intermediari, pe sume mică. Acești intermediari pot colecta materiale reciclabile în volume mai mari și le pot vinde pe mai mulți bani, care se împart între muncitori. „În prezent, acesta este singurul mod în care putem stimula oamenii să muncească”, spune directorul Andriy Vizaver.

Dar chiar și-așa, profiturile din reciclare sunt minime. Pentru a vinde materiale reciclabile la un preț mai mare, trebuie să se acumuleze volume mari. De exemplu, pentru a vinde PET-uri direct către un producător, e nevoie să aduni un camion întreg de sticle identice.

„Ca să lucrezi direct cu fabricile, ai nevoie de un camion plin de un anumit tip de sticle. Dar noi avem circa 40 de tipuri. Afacerile mici ca a noastră nu pot lucra cu fabricile”, spune Vizaver. Colectarea unor astfel de volume necesită timp și nu există spațiu de stocare în incinta MHUE. Așa că sunt nevoiți să vândă intermediarilor la un preț mai mic.

Singura soluție pentru companiile mici de utilități ca aceasta este să se unească, să adune colectiv materiale reciclabile și să lucreze direct cu producătorii care acceptă materialele lor specifice.

„Autoritățile locale intenționează acum să cumpere o stație de sortare. Dar mai întâi, avem nevoie de infrastructură de bază – vehicule și hale de depozitare. Acea bază este esențială ca să construiești o stație de sortare și să demarezi procesul”, explică Vizaver.

Problema gunoiului în Carpații ucraineni încă se află în „punctul zero”

Prin urmare, problema deșeurilor în Carpați rămâne nerezolvată. Lipsesc structura și coordonarea între comunități. Iar comunitatea din Iasinia e, în mod paradoxal, un exemplu relativ pozitiv. În Rahiv (Rahău, în română), de pildă, groapa de gunoi se află în intravilan – chiar pe malul râului Tisa.

Groapa din Rahiv e subiect de scandal de ani buni. A fost criticată în anii 2010, apoi din nou în 2020. Când sunt inundații, deșeurile ajung în râu și sunt purtate până în Ungaria – motiv pentru care Ucraina plătește amenzi anuale. Chiar și fără inundații, vântul împrăștie gunoiul, iar localnicii îl aruncă uneori direct de pe mal, fără să se mai obosească să ajungă la groapă.

Gropile ilegale sunt și ele frecvente. La Kvasy (Borcut, în română), de exemplu, există un depozit ilegal chiar lângă calea ferată, între două izvoare de apă minerală. Presa a relatat despre el în 2020, iar autoritățile promiteau atunci să-l închidă. Unii localnici ne-au spus, chiar, că a fost acoperit. Dar Rubryka a verificat – groapa încă există.

Având în vedere toate problemele menționate mai sus – încălcările legii care rămân nepedepsite, lipsa de conștientizare și conștiință, abordarea dezorganizată a soluționării problemelor și indiferența – oare este posibil ca Ucraina să se confrunte cu problema pe care o are cu deșeurile?

Pentru un posibil răspuns, ne întoarcem în regiunile muntoase și greu accesibile din România – o țară care se confruntă, de altfel, și cu provocări similare celor din Ucraina. Printre aspectele comune se numără corupția, dezvoltarea imobiliară necontrolată, cuplată cu o infrastructură de gestionare a deșeurilor slabă și/sau îmbătrânită, precum și lipsa de educație a publicului larg cu privire la importanța gestionării corecte a deșeurilor.

Și totuși, cel puțin un oraș din munții României a reușit să îmbunătățească modul în care își gestionează gunoaiele. Cum a reușit?

Marțea este ziua de colectat gunoiul în Borcut, un sat cu 418 suflete așezat la poalele Munților Carpați, în județului Maramureș. Este mijlocul lunii aprilie, iar copacii și pământul abia încep să înverzească. A început „Ninsoarea mieilor”. Numele i se potrivește: curțile din Borcut sunt pline de miei jucăuși. Dar, o imagine și mai comună sunt pubelele negre de 65 de litri, scoase în fața porților, așteptând gunoierii.

Marțea asta, unul dintre ei este Ștefan Folman, 38 de ani – un tip slab, dar puternic, care, pe ploaie sau soare, lucrează cinci zile pe săptămână colectând gunoiul. Asta e de multe ori o provocare, mai ales că aici iarna, temperaturile  pot coborî până la -15°C. Iar din cauza schimbărilor climatice, verile au devenit tot mai călduroase, cu temperaturi de peste 30°C – altădată o raritate în acești munți. Totuși, Ștefan nu se plânge. „Nu-i greu. E o slujbă destul de bună.”

Merge agățat în spatele mașinii de gunoi, ridicând pubelele și verificând dacă deșeurile au fost sortate corect. În Borcut, oamenii nu doar aruncă gunoiul – îl și separă. O pubelă pentru plastic, metal și carton, alta pentru sticlă, și o a treia pentru bio-deșeuri și resturi menajere nereciclabile.

Borcut este unul dintre cele 13 sate administrate de Târgu Lăpuș, un mic oraș de munte care reușește să recicleze aproximativ 50% din deșeuri – mult peste media națională a României, care este de doar 12%.

Cum a reușit un oraș ceea ce o țară întreagă nu a putut

Totul a început în 2009, când primarul de atunci, Mitru Leșe, a aplicat pentru fonduri europene destinate gestionării deșeurilor. Cu aproape un milion de euro, a cumpărat trei mașini de gunoi, 5.000 de pubele de 120 de litri și aproximativ 800 de containere metalice, le-a distribuit în tot orașul, i-a învățat pe oameni cum să le folosească – și i-a amendat când nu respectau regulile.

„Aceste sancțiuni sunt modice. Sunt mai mult un semnal de alarmă pentru cetățean: Uite, nu faci corect.”, spune actualul primar, Vlad Herman, succesorul politic al lui Leșe. Dar într-o comunitate mică, unde toată lumea se cunoaște, rușinea de a fi amendat costa mai mult decât amenda în sine. „Era suficient de exemplu, să dea pe o stradă la o singură persoană și atunci se transmitea mesajul”. Fiecare amendă venea însoțită de un pliant care explica cum se reciclează corect – ce a greșit persoana și cum să procedeze data viitoare.

A durat ceva până când locuitorii au înțeles importanța sistemului, dar administrația locală spune că procesul a fost destul de lin. După 16 ani, aproape nimeni nu mai primește amenzi. Anul trecut, vechile containere metalice au fost înlocuite cu unități electrice automate care au făcut totul și mai simplu. Fiecare unitate are cinci compartimente: plastic și metal, deșeuri reziduale, sticlă, carton și deșeuri biodegradabile. Funcționează astfel: locuitorul scanează un card emis de primărie, compartimentul dorit se deschide, iar deșeurile sunt depuse. Așa-numita „insulă ecologică” înregistrează greutatea și notifică primăria când este plină.

Există 14 astfel de insule ecologice. La una dintre ele o întâlnim pe Roza, o localnică de 73 de ani care a venit să-și arunce sacul săptămânal cu deșeuri reziduale. „Locuiesc singură, deci nu produc prea mult”, spune ea. Ține găini, așa că o mare parte din deșeurile biodegradabile – cum ar fi cojile de cartofi – ajung la ele. Este un lucru obișnuit prin aceste părți, unde peste două treimi dintre gospodării sunt case, adesea cu animale. Acesta este unul dintre motivele pentru care compostarea nu a prins cu adevărat în oraș. „Le-am spus oamenilor că avem unități de compost la primărie – să vină să le ia – dar nu au fost prea interesați”, spune Robert Szasz, director general la Direcția de Servicii Publice a orașului Târgu Lăpuș.

Compostul nu este singura inovație în reciclare care nu a prins. Lângă unele dintre insulele ecologice au fost amplasate și pubele pentru textile uzate – dar cu succes limitat. Oamenii de aici nu prea aruncă haine, iar atunci când o fac, preferă să le doneze ONG-urilor care sunt de mai mulți ani în comunitate.

„Târgu Lăpuș este binecunoscut și consacrat în România ca exemplu de bune practici, acolo a fost foarte hotărât pe acest subiect primarul”, spune Raul Pop, director de programe la Asociația ECOTECA și fost secretar de stat în Ministerul Mediului. „În momentul când pe agenda primarului gestionarea deșeurilor este pe un loc fruntaș, el începe să aloce resurse – mai ales umane- pentru asta. Astea sunt niște măsuri care, într-o primă fază par nepopulare și care nu se întâmplă de la sine, dar care după aceea transformă întreaga comunitate. Devine normalitate să avem grijă de deșeuri nu doar un efort binevoitor dacă am o campanie.”

Înainte de 2009, când a început colectarea selectivă, orașul arăta foarte diferit. „Dezastru. Vai si-amar cum a fost ”, își amintește Roza.

Și nu era vorba doar de oraș. Astăzi în vârstă de 35 de ani, primarul Herman este în funcție de doar un an, dar s-a născut și a crescut în zonă și își amintește bine cum stăteau lucrurile înainte. „Cel mai basic exemplu e faptul că aruncau gunoi într-un șanț sau pe o vale și se înfunda. Ieșea valea, îl inunda pe X plus îl umplea de deșeuri.”

Astăzi, astfel de cazuri sunt mult mai rare – dar oamenii încă aruncă cantități mari de gunoaie în câmpuri și văi din afara localităților. Lângă Rohia, un sat aflat lângă Târgu Lăpuș și cunoscut pentru mănăstirea sa, încă mai găsești saci de gunoi și resturi din construcții aruncate ilegal.

Ori de câte ori este posibil, administrația locală verifică deșeurile în căutarea unor indicii – o factură, un bon – pentru a identifica și amenda vinovații. Dar recunosc că rareori găsesc ceva. O posibilă soluție: camere de supraveghere în locurile cunoscute ca puncte de depozitare ilegală, camere care deja există în unele zone, dar nu peste tot. Un astfel de loc fără camere este o vale de râu de lângă satul Inău – un loc care ilustrează perfect și frumusețea vieții la munte și provocările logistice ale gestionării deșeurilor în zone înalte.

Cum strângi gunoiului la munte

„Când vedem gunoi aruncat aiurea, îl luăm noi cu mâna sau încărcăm cu lopata”, spune Ștefan, lucrătorul de la salubritate. Dar gunoiul aruncat pe o pantă abruptă nu este la fel de ușor de colectat. Ne aflăm într-o pădure liniștită, tăcută – dacă oprești mașina de gunoi, nu mai auzi decât vântul printre crengi și râul. Jos, în vale, de pe șosea, se văd câțiva saci albi de gunoi împrăștiați până la apă. Diferența de nivel nu este mare, dar înclinația abruptă, combinată cu copaci, pietre și noroi, înseamnă că ar fi nevoie de multe ore de muncă pentru a curăța totul.

„Arealul geografic nu e avantajos unui serviciu de salubrizare” spune primarul Herman. Un camion care merge într-un sat îndepărtat, cum e Inău, consumă mult combustibil pentru a colecta foarte puține deșeuri – nicidecum suficient pentru ca drumul să fie profitabil. „De asta e important ca e un serviciu public și ce facem facem în primul rând pentru binele cetățenilor, nu pentru avantaje financiare.”

Iar drumurile aici nu sunt doar costisitoare – sunt și greu de parcurs. „Trebuie să ai un pic de curaj”, spune Gabriel Pop, șoferul mașinii de gunoi, în timp ce ia o curbă strânsă în urcare, pe ninsoare. „Și un pic de experiență.” Pe ambele Gabriel le are din plin. S-a pregătit ca mecanic în liceu și a petrecut decenii conducând camioane în străinătate. I-a plăcut, dar acum e mulțumit cu mașina lui de gunoi – cabina decorată cu cartonașe de fotbal și icoane.

Pe lângă frustrările obișnuite – condusul lent care îi enervează pe ceilalți șoferi și claxoanele constante – rutele montane aduc provocări aparte. Să conduci un camion de 12 tone pe drumuri abrupte și înguste. Zăpada. Acum câțiva ani, pe același drum spre Inău, Gabriel a rămas blocat din cauza gheții și zăpezii și a trebuit să aștepte ore în șir ajutorul. „Iarna, e un pic mai greu că ninge, dar în rest e frumos. Mai facem și noi o pauză. Câteodată mai frigem o slănină”, adaugă el.

Până ajungem în Inău, ninsoarea s-a întețit. Cu doar 221 de locuitori, multe case închise pe timpul iernii sau abandonate, după ce familiile s-au mutat la oraș, satul este liniștit. Nu sunt prea multe drumuri asfaltate. Pădure peste tot în jur. Singurii oameni afară sunt gunoierii.
Pe Ștefan nu-l deranjează să lucreze în aer liber – nici măcar pe ninsoare sau ploaie. Cel puțin, spune zâmbind, nu răcește niciodată. „Cred că mi-am făcut imunitatea.” Astăzi e -1°C, dacă te stai în spatele mașinii de gunoi e frig – dar suportabil. Cum astăzi se colectează plasticul și metalul, mirosul nu e prea rău. Ștefan verifică pubelele să vadă dacă s-a aruncat și altceva, dar spune că cei mai mulți oameni respectă regulile. Sigur, mai apar uneori greșeli – un carton sau o sticlă în pubela greșită – dar nu prea des. Totuși, să cauți prin gunoi nu e plăcut. Cele mai rele lucruri pe care Ștefan le găsește în pubele? Animale moarte.

„Mi-aș dori ca oamenii să încerce să aprecieze mai mult și munca și pe noi, oamenii, care lucrăm aici.”, îmi spune Ștefan. „Că nu-i ușor.”

Și mulți din sate chiar o fac. „Sunt copii buni”, mi-a spus în aceeași marți Zorica, o femeie de 68 de ani din Borcut. Ea și familia ei s-au adaptat rapid la sistem, și acum nici nu mai stau pe gânduri – e parte din rutină. La fel ca păstrarea curată a curții din față și din spate. „Așa e și omenește și creștinește.”

În ultimii ani, gestionarea corectă a deșeurilor în orașele și satele de munte a devenit și mai vitală, deoarece incendiile de pădure sunt tot mai frecvente. La începutul acestui an, o femeie și-a pierdut viața într-un astfel de incendiu în apropiere de Târgu Lăpuș, iar în urmă cu o săptămâna a mai avut loc un incendiu. Deșeurile – în special cele biodegradabile, cum ar fi frunzele și crengile – pot alimenta și răspândi focul. 

Gunoiul nostru

După ce deșeurile de plastic și metal sunt colectate, ele sunt aduse la baza de lângă biroul de gestionare a deșeurilor al orașului. Mașina este descărcată, iar reciclabilele intră în procesul final de sortare. Plasticul este sortat după culoare: transparent, albastru, verde și maro, ceea ce îl face mai atractiv pentru firma privată de reciclare, care astfel nu mai trebuie să facă această selecție. Totul se face manual. Gunoiul ajunge pe o bandă transportoare, iar patru muncitori separă culorile în saci diferiți. Când sacii sunt plini, conținutul este comprimat într-o presă de balotare.

„Cel mai rău este mirosul.” Dan Mureșan, 62 de ani, lucrează aici de aproximativ trei ani. La început i se făcea rău de la miros, simțea că vomită. Cu timpul, corpul i s-a obișnuit. Uneori îi mai curge sânge din nas. Nu poate spune sigur că e din cauza locului de muncă, dar mirosul sigur nu ajută. Pentru că acum e încă frig, mirosul nu e chiar atât de rău, dar hala este departe de a fi un loc plăcut de muncă. Gunoiul este peste tot. Sacii uriași cu sticle de plastic sunt stivuiți atât în interiorul depozitului, cât și afară, în așteptarea camioanelor care îi vor transporta către centrele de reciclare. Pe jos sunt caiete de matematică, schița unui portret, o geantă albastră. Pe peretele din spatele muncitorilor atârnă o hartă mare și murdară a lumii. Pe banda transportoare apar cele mai neașteptate lucruri: o păpușă matryoshka, ambalaje din plastic, ziare, coji de cartofi. Fiecare obiect care a fost aruncat în pubela greșită ajunge aici – când e deja prea târziu ca să mai afli cine l-a aruncat.

Cele mai oribile lucruri găsite de Dan pe bandă? „Resturi alimentare, pamperși, tampoane, pui morți.” Dan subliniază cât de important este să-ți sortezi corect gunoiul. Crede că o soluție bună ar fi ca oamenii obișnuiți să vină și să lucreze lângă el pentru câteva ore. „Nu știu dacă realizează exact ce aruncă, cum nu am realizat nici eu până când am venit aici.”

O soluție națională

Plasticul pe care Dan și colegii lui îl sortează este apoi vândut operatorilor privați care se ocupă de reciclarea efectivă, iar banii se întorc în bugetul orașului. La fel se întâmplă și cu cartonul și sticla. „Ce ne avantajează pe noi e că suntem introduși în circuitul acesta al economiei circulare și primim bonificații de la OIREP-uri”, explică primarul. OIREP-urile sunt parte a sistemului de colectare și gestionare a deșeurilor din România. Acționează ca intermediari direcționând fondurile europene și naționale către actorii locali.

Cantitățile de carton au crescut în ultima vreme, „datorită faptului că oamenii comandă mai multe pachete”, crede Robert Szasz, director general la Direcția de Servicii Publice a orașului Târgu Lăpuș. În schimb, plasticul și sticla au scăzut – de când România a introdus ReturRo Sistemul Garanție-Returnare (SGR) în 2024. În cadrul acestui sistem, o garanție de 50 de bani a fost adăugată la sticlele din plastic și sticlă. Dacă oamenii returnează sticlele, își primesc banii înapoi. Sistemul s-a dovedit destul de eficient: atât locuitorii din orașe, cât și cei din sate au început să returneze sticlele.

„Noi ne bucurăm că s-a introdus un sistem care valorifică fracția de deșeu, cu toate că pe noi ne încurcă că nu mai avem aceleași cantități pe care ulterior le valorificăm financiar”, spune primarul.

Raul Pop argumentează că, deși poate dura până când administrațiile locale vor vedea beneficiile, SGR-ul oferă avantaje reale. Când sticlele SGR sunt colectate dintr-un oraș sau sat, compania responsabilă trebuie să raporteze cantitatea adunată – ceea ce reduce birocrația pentru primărie. Un alt avantaj: volumul deșeurilor din plastic scade semnificativ. „Volumul de plastic constă în foarte multe sticle PET mari, umflate, goale. Practic era aer ambalat” , spune Pop. Aerul ambalat umple pubelele mai repede, ceea ce înseamnă că trebuie golite mai des – mai mult combustibil, mai multe curse, mai mulți bani. „Într-adevăr nu mai poți să vinzi plasticul respectiv, dar nici nu mai ai costurile de a-l colecta.” Cât despre sticlă. aceasta aduce și riscuri. Odată spartă, devine periculoasă pentru muncitorii care o manevrează.

Sistemul SGR este încă în proces de perfecționare. Au existat relatări despre automate defecte sau colectare lentă în unele regiuni – în special în zonele montane sau în Delta Dunării – dar Pop este optimist. „Până anul trecut, SGR a reușit să recupereze în total 55% din ce s-a vândut. Anul ăsta în fiecare lună a depășit 80%.” Spune că a observat o schimbare în atitudinea publicului. În 2024, când echipa sa a propus comercianților din zonele turistice să instaleze automate SGR, răspunsul a fost negativ. Un an mai târziu, aceiași comercianți îi caută ei – pentru că turiștii le cer aparatele.

SGR a contribuit și la reducerea gunoiului lăsat pe traseele turistice. „Fie pentru că oamenii le iau cu ei ca să recupereze cei 50 de bani, fie pentru că sunt alți oameni care dacă găsesc un PET, îl culeg de pe jos ca să încaseze banii”, spune Pop. „Din păcate, asta nu s-ar întâmpla în Ucraina – ei nu au un astfel de sistem.”

Ce nu pot face orașele

„Cred că e mult mai sănătos modul în care privim noi lucrurile. Nu urmărim ca orice agent de salubrizare privat să facem profit. Interesul nostru e ca zona să fie curată și să oferim un serviciu cât mai ieftin și cât mai performant, în beneficiul cetățenilor ”, mi-a spus primarul din Târgu Lăpuș. El consideră că unul dintre punctele forte ale sistemului lor de management al deșeurilor este faptul că serviciile de salubritate sunt gestionate de administrația locală și nu externalizate.

Dar sunt lucruri pe care administrația locală pur și simplu nu le poate face singură. Una dintre cele mai mari probleme pentru Târgu Lăpuș – și pentru întreg județul Maramureș – este că nu există o groapă de gunoi legală pentru deșeurile menajere nereciclabile. Județul încearcă de ani buni să deschidă una – un spațiu proiectat să primească două milioane de metri cubi de deșeuri – dar proiectul este blocat de peste un deceniu, împiedicat de dispute legale și greșeli de construcție.

Între timp, toate deșeurile județului sunt trimise în alte județe – unele aflate la peste 200 de kilometri distanță. Acest drum lung crește costurile pentru bugetele orașelor și comunelor. De asemenea, înseamnă că gunoiul rămâne în localități mai mult decât ar trebui. „Cei care au gropile de gunoi în alte județe le-au dimensionat pentru nevoile județului lor, nu pentru nevoile județului plus Maramureș”, subliniază Pop.

Târgu Lăpuș nu poate construi pur și simplu propria groapă de gunoi. Ar fi nevoie de fonduri europene și ar rezulta o instalație suficient de mare încât să deservească și orașele învecinate. „Nu avem resurse să facem asta”, spune primarul. „Comunitatea din Târgu Lăpuș nu este pregătită să accepte asemenea activități la noi în zonă”. Există beneficii – locuri de muncă, mai mulți bani la bugetul local – dar oamenii văd mai ales riscurile.

Este vorba de fenomenul „Not In My Backyard” (Nu în curtea mea), explică expertul Raul Pop. Oamenii înțeleg că gropile de gunoi sunt necesare – doar să nu fie lângă casele lor. O posibilă soluție, crede el, este implicarea cetățenilor ca acționari în proiect, oferindu-le un interes financiar. Asta se întâmplă deja în unele țări, precum Turcia.

Până va fi construită o groapă de gunoi, Târgu Lăpuș are un alt proiect în lucru. La marginea orașului, cu sprijinul autorităților județene, a fost construit un centru de colectare a deșeurilor – un loc unde cetățenii pot aduce gratuit moloz, deșeuri electrice și obiecte voluminoase. Orașul va depozita acolo și materialele reciclabile până se adună suficiente pentru a fi trimise către procesatorii privați. Plănuiesc chiar să instaleze un congelator pentru animalele moarte. Centrul ar urma să fie deschis în decursul acestui an.

Târgu Lăpuș și sistemul său de gestionare a deșeurilor sunt într-o evoluție continuă. Unele schimbări reflectă tendințe naționale – cum ar fi mai puține sticle de plastic și mai mult carton în fluxul reciclabil din afara SGR-ului. Altele indică provocări vechi și noi specifice zonelor montane: teren dificil, incendii de pădure, ierni aspre.

De la proiectul neterminat al rampei de la Mestecăniș, la pantele abrupte din Dragobrat și până la străzile (mai) curate din Târgu Lăpuș, Carpații dezvăluie întregul spectru al gestionării deșeurilor – de la avertismente dure la discrete povești de succes. Deși modelate de presiuni diferite – război și infrastructură precară în Ucraina, corupție și subfinanțare în România – provocările de bază sunt izbitor de asemănătoare: terenul greu accesibil, lipsa unor cadre publice integrate și o ignoranță generală față de educația ecologică.

Și totuși, contrastul dintre mormanele de gunoi arse în Dragobrat și eco-insulele automatizate din Târgu Lăpuș arată că schimbarea e posibilă, chiar și în regiuni montane, cu resurse limitate. Ingredientele cheie nu sunt doar banii sau tehnologia modernă – deși și ele ajută – ci inițiativa locală, implicarea comunității și o gândire pe termen lung, oricât de abruptă ar fi urcușul.

Pe măsură ce munții continuă să ne îndure toate excesele, ne și amintesc tacit că nu există scurtături către responsabilitate. Fie pace sau război, Ucraina sau România, modul în care ne ocupăm de gunoi spune o poveste mai mare – despre cine suntem, ce prețuim și cât de mult luăm în serios locurile pe care pretindem că le iubim. 

Editoare: Ioana Pelehatăi

Fotografie principală: Andrei Becheru

Acest articol a fost realizat cu sprijinul Journalismfund Europe.