Am o relație complicată cu scrisul. M-am înscris la Jurnalism după ce am văzut Fear & Loathing in Las Vegas prin clasa a XI-a și mi-am zis că asta vreau să fac cu viața mea: să stau câteva zile sau săptămâni într-un loc, o comunitate, până mă asimilează, apoi să scriu despre experiența de acolo. Mai chinuisem până atunci doar câteva texte de care mi-e și rușine să-mi amintesc, în revista liceului, Zări Alb Astre, coordonată la vremea respectivă de îndrăgitul și regretatul scriitor Mircea Țuglea.
Inițial voiam să plec la Cluj, dar ai mei au zis să încerc și Iașul. De dragul lor, am hotărât să fac un ocol prin Moldova în drumul meu spre Ardeal. În 2007 m-am urcat în rapidul Constanța - Iași cu un rucsac de munte plin cu haine, i-am dat 30 de lei nașului și m-am îndrăgostit iremediabil de orașul în care urma să-mi petrec următorii 16 ani.
Primul red flag a apărut când n-am prins loc la cămin. Prea sărac să stau în chirie și prea încăpățânat să mă întorc în Constanța, au urmat un an jumate de semi-boschetăreală, în care dormeam pe unde apucam, la prieteni sau la necunoscuți, în baruri sau la barmani acasă. De multe ori mergeam în Tavernă, luam o bere de care trăgeam cât puteam și invariabil apăreau și alte beri și cineva destul de rupt încât să ia un străin la el acasă. Când nu se găsea niciun binevoitor, mergeam la Casa de Cultură a Studenților și băteam cu o monedă în fereastră până se trezea Ghiocel, portarul, să-mi deschidă. La etajul al doilea, în redacția Opiniei Studențești, improvizam un pat din opt scaune, lăsam televizorul deschis pe un canal de știri să am ceva zgomot de fond și mă înveleam cu draperia făcută dintr-un fost sac de iută. Dimineața mă scuturam de paie și plecam la facultate.
Adevărata școală mi-a fost însă Opinia Studențească, revistă care a apărut în 1973 ca organ de presă al Uniunii Asociațiilor Studenților Comuniști din Iași și care, alături de Dialog, s-a făcut repede remarcată ca publicație „rebelă”. În timp, a devenit o veritabilă școală de presă, unde studenții mai mici furau meserie de la cei din generațiile mai mari.
Cea mai mare parte a timpului în cei cinci ani de facultate mi-o petreceam pe teren sau în redacția ziarului la care ne chinuiam săptămână de săptămână câțiva studenți. Făceam autostopul după vreun reportaj prin sate din Focșani sau din Republica Moldova sau luam zece ore „Trenul Foamei” (Iași - Timișoara), ca să schimb cu încă un tren spre Petroșani și de acolo microbuz spre Petrila, să scriu despre minerii din Valea Jiului. Și weekend de weekend stăteam cu toții până târziu în noapte să corectăm texte, să machetăm pagini și să trimitem la tipografie.
Spre finalul anului al doilea de facultate am prins un loc la negru într-un cămin de la altă universitate și, de fiecare dată când se anunța pe grupul de oDC al campusului că e control, mă băgam în dulap și îl sunam pe polițistul de proximitate din campus. „Bună ziua, de la Opinia Studențească vă deranjez, am înțeles că aveți razie în cămine azi.” Sub pretextul unei știri, încercam să aflu dacă mai ajung sau nu și la etajul meu.
Am rămas mulți ani după absolvire la Opinia, până în pandemie, când s-a închis, după aproximativ 45 de ani de funcționare neîntreruptă (a fost interzisă o vreme în anii ’90 de Ion Iliescu). A fost o școală de presă irepetabilă și îndrăznesc să spun cea mai bună din țară, un loc unde, generație de generație, o mână de studenți se încăpățâna să scoată săptămânal 16 pagini tipărite cu toate genurile jurnalistice, în ciuda dificultăților financiare și a timpului și resurselor limitate. Țin minte că prin anul al treilea de facultate făceam ziarul în doar trei oameni, cu Lina Vdovîi și George Gurescu.
Nouă ani am fost profesor asociat la jurnalism la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, unde am încercat să vorbesc despre dezinformare în presă și în social media. La fel ca la Opinia, și aici a fost mai mult muncă voluntară, pentru că salariul la plata cu ora la universitate e mai degrabă premiu de consolare.
Mi-e greu să justific de ce m-am agățat cu încăpățânare de scris, domeniul ăsta care m-a obligat mereu să am câte trei - patru joburi în paralel ca să supraviețuiesc și care m-a făcut să-mi văd burnout-ul ca pe ceva obișnuit și banal. Un motiv e faptul că altceva nu prea știu să fac. Altul e când fac autostopul de la Sângeorz-Băi la Rodna pentru un reportaj și șoferul mă întreabă dacă n-am văzut poliția cât a coborât el la bancomat, că are ITP-ul expirat. Fără să-mi dau seama, când merg câteva zile într-un sat de munte să documentez un subiect, am ajuns să experimentez în microdoze jurnalismul gonzo la care visam în liceu. Și cred că, pentru spațiul media actual, mai bine de atât nu se poate. Pentru celelalte motive încă aștept răspuns.
