Anul trecut, regizoarea Alexandra Badea — care din 2003 încoace a devenit o prezență importantă în lumea artistică din Franța — a decis să candideze pentru conducerea Teatrului Național din București (TNB). Din 2021 până în prezent, după moartea lui Ion Caramitru, instituția a avut doar directori interimari, ceea ce face imposibilă construirea unei viziuni pe termen lung.
În cazul Alexandrei Badea, ideea candidaturii s-a înfiripat treptat. În 2018, scrisese prima sa piesă în limba română, Perfect compus, pe care a pus-o în scenă cu actorii Teatrului Național „Radu Stanca” din Sibiu, iar trei ani mai târziu a început o colaborare cu TNB. După aceste experiențe căpătase încredere că în România lucrurile s-au schimbat și că în teatru — deși rămân destule probleme — există totuși mai multă deschidere pentru oameni și proiecte noi.
Concursul organizat de Ministerul Culturii s-a desfășurat însă în condiții total opace, cu proiecte anonimizate și fișe de evaluare secretizate. La final, în dreptul numelui Alexandrei Badea a apărut — fără vreo explicație — doar o notă: 6,83 și verdictul „respins”.
Ulterior, Ministerul Culturii a schimbat condițiile de participare la concursurile de management, printr-un proiect de lege a managementului cultural: după noile reguli, aveau dreptul de a candida doar cei care au condus instituții publice cel puțin 10 ani. În timpul unei dezbateri publice de la finalul anului trecut, Badea a atras atenția asupra acestei modificări. Ministrul Culturii, Demeter András, a contrat-o atunci cu o remarcă umilitoare, redată într-o înregistrare publicată de Cultura la Dubă: „Eu vă las să vorbiți, dar nu vă face bine. Arată că sunteți total nepregătită! Nu v-ați făcut lecțiile!”.
Între timp, Ministerul Culturii a venit cu un nou proiect, îmbunătățit pe alocuri, iar primarul Capitalei, Ciprian Ciucu, a anunțat că deblochează concursurile pentru posturile de manageri ai teatrelor bucureștene prin lansarea unui nou regulament. Nu știm însă câți oameni cu idei și energie pentru a schimba ceva se vor mai încumeta să candideze. Experiența Alexandrei Badea arată cât dispreț arată politicul față de aceștia.
- Regizoare de teatru și film, dramaturgă, romancieră, regizoare asociată a Teatrului Național „La Colline” din Paris;
- După ce a absolvit secția regie teatru în cadrul UNATC București, a studiat la Centrul Internațional de Studii Teatrale de la Universitatea Sorbona Nouă (Sorbonne Nouvelle);
- Pentru piesa „Pulvérisés” i s-a acordat Marele Premiu de literatură dramatică pentru anul 2013, sub egida Centrului Național de Teatru din Franța;
- În 2016 îi este acordat titlul de Cavaler a Artelor și Literelor (Chevalier des Arts et des Lettres) de către Ministerul culturii din Franța;
- În 2023 a primit din partea Academiei Franceze Premiul pentru Teatru pentru întreaga operă dramaturgică.
Scena9: V-ați construit cariera în Franța, unde ați primit recunoaștere pentru spectacolele pe care le-ați creat. Cum ați hotărât să reveniți (și) în viața artistică din România?
Alexandra Badea: Eu nu am avut niciodată intenția de a pleca de fapt din teatrul românesc. Au fost perioade când am dispărut pentru că nu am primit invitații de colaborare. Am ales într-adevăr să locuiesc în Paris, dar sunt ani în care îmi petrec mai mult timp în alte locuri, acolo unde am proiecte.
M-am întrebat recent dacă aș mai fi plecat din România dacă în 2003, când am absolvit UNATC, mi s-ar fi dat ocazia să fac parte din trupa unui teatru în care să dezvolt un proiect artistic așa cum mi-l doream atunci, în care aș fi putut experimenta. Probabil că nu.
Cred că asta mi-am dorit cel mai mult: să am un loc într-un teatru în care să mă simt acasă, în care să pot construi proiecte cu o trupă de actori, așa cum a făcut Cătălina Buzoianu la Bulandra, regizoarea datorită căreia am ales această meserie. Mi s-a întâmplat asta doar în Franța între 2017 și 2022, cât timp am fost asociată proiectului lui Wajdi Mouawad la Teatrul Național de la Colline și am putut construi o mică trupă și un repertoriu de spectacole. Este destul de rar în sistemul francez să poți dezvolta un astfel de proiect.
Experiența asta m-a făcut să vreau să revin în România pentru a construi același lucru în paralel. Asta a coincis cu o invitație primită de la Teatrul Național din Sibiu. În Franța lucram atunci pe poveștile nespuse ale istoriei recente și mi s-a părut necesar să vorbesc despre aceleași lucruri în România. Așa am scris Perfect compus (primul meu text în limba română), despre istoria unei familii care traversează pogromul de la Iași, anii ‘50, anii ‘70. Cred că întâlnirea cu trupa de actori de acolo m-a făcut să îmi doresc să revin, și faptul că reușeam în sfârșit să scriu în limba mea maternă.
Cu toate limitele și dificultățile de producție, teatrul românesc are un mare avantaj, prin prezența trupelor permanente de actori în teatre. Asta face loc pentru experimente. În România reușesc să repet un timp mult mai îndelungat decât în Franța. Ca termen de comparație: pentru spectacolele făcute acolo pot repeta maxim 8 săptămâni cu un colectiv redus de cel mult șase actori. În România la Secundar, ultimul spectacol pe care l-am făcut la TNB, am repetat 13 săptămâni — textul scriindu-se în mai multe etape de lucru —, iar la Exil am putut lucra cu 15 actori.
De ce ați decis să candidați pentru conducerea TNB?
Nu mi-am dorit neapărat să conduc un teatru, pentru că mi-a fost teamă mereu că munca administrativă și birocrația ar putea să mă afecteze ca artistă. Dar lucrând la două spectacole în TNB în ultimii 5 ani, am fost foarte prezentă în teatru și în afara repetițiilor, pentru că am urmărit evoluția spectacolelor. De multe ori chiar am venit special în București pentru reluarea lor la început de stagiune, și pentru că sunt foarte complexe din punct de vedere tehnic, dar și pentru că îmi făcea plăcere să îmi petrec timp cu actorii din trupă.
„A mai fost și un lucru pe care mi l-a spus la un moment dat una din actrițele cu care lucram: «Bine că voi criticați sistemul de pe margine, aveți idei ca să îl schimbați, dar nu vreți să vă băgați. Dacă nimeni nu își sacrifică nimic din confortul său personal și nu își asumă niște riscuri nu se va schimba nimic.» Mi-am dat seama că avea dreptate.”
În toată această perioadă m-am confruntat cu tot felul de probleme sau am auzit care erau problemele cu care teatrul se confruntă și am început să mă gândesc la cum s-ar putea rezolva. Și de multe ori vorbeam despre lucrurile pozitive din sistemul francez pe care îl cunosc foarte bine, sau despre sistemul german în care nu am lucrat ca regizoare, dar în care am fost prezentă ca autoare. Iar unii actori îmi spuneau mai în glumă, mai în serios: „Dar tu de ce nu te prezinți la concurs?”.
În paralel, în Franța eram întrebată de Ministerul Culturii sau de alți directori de teatre dacă mi-aș dori să candidez la un teatru, unde ar fi pertinent să o fac. Și din mai multe discuții mi s-a părut mai interesant să candidez la TNB pentru a putea aduce ceva din experiența mea de acolo și pentru a dezvolta proiecte de cooperare europene cu teatrele pe care le cunosc. Cred că fix acest termen folosit în caietul de obiective — „integrare internațională” — m-a convins de fapt să o fac. A mai fost și un lucru pe care mi l-a spus la un moment dat una din actrițele cu care lucram: „Bine că voi criticați sistemul de pe margine, aveți idei ca să îl schimbați, dar nu vreți să vă băgați. Dacă nimeni nu își sacrifică nimic din confortul său personal și nu își asumă niște riscuri nu se va schimba nimic.” Mi-am dat seama că avea dreptate.
Cum a decurs concursul? Ce nereguli ați constatat?
S-a vorbit foarte mult despre acest concurs. Au fost mai multe nereguli pe care le-am observat eu, atât cât am putut să observ, pentru că nu am avut acces la nici un document emis de comisie, iar asta mi se pare cel mai ciudat. De ce după un concurs de proiecte, o comisie a Centrului Național al Cinematografie (CNC) trimite caselor de producție notele de evaluare ale scenariilor cu explicațiile depunctării — evident secretizând numele membrilor care au scris acele lucruri, ceea ce mi se pare normal —, în schimb Ministerul Culturii nu ne poate da acele fișe? Este întrebarea pe care am pus-o în contestația care a fost respinsă.
Un alt element a fost secretizarea proiectelor. Noi am fost obligați să scriem acele proiecte în așa fel încât să nu se poată ști cine ar fi scris acel proiect, dar comisiei i s-a spus de la început care sunt candidații. Nu li s-a spus care este proiectul care ne aparține, dar deja de la început s-a creat această impresie: „nici unul nu e bun, nici unul nu e la înălțimea lui Ion Caramitru”. Nu cred că despre asta era vorba în acest concurs. Eu știu sigur că s-a vorbit despre mine ca persoană la această etapă de evaluare, ceea ce nu a fost corect. La această etapă ar fi trebuit să fie evaluate doar proiectele. Eu ca persoană, capacitatea sau incapacitatea mea, parcursul meu profesional, lipsa de experiență instituțională si relevanța ei ar fi trebuit evaluate în etapa interviului.
Ministerul se apără, spunând că altfel nu ar fi putut membrii comisiei să verifice dacă se află într-un conflict de interese cu candidații, dar legea nu spune asta. În Regulamentul de organizare și desfășurare a concursului este stipulat că „membrii comisiei au obligația să informeze de îndată autoritatea în cazul existenței unui caz de incompatibilitate”. De aici reiese că membrii comisiei au obligația să informeze autoritatea pe parcursul perioadei de evaluare asupra acestui aspect în momentul în care îl constată citind proiectul, și nu obligă în nici un fel autoritatea să se asigure la începutul procedurii că membrii comisiei sunt în situație de imparțialitate, divulgându-le numele candidaților.
Ar mai fi de spus multe și despre alinierea notelor membrilor comisiei în ultima rundă de notare, dar despre asta unii membrii ai juriului s-au exprimat deja public. Ceea ce reiese destul de clar este că nu s-a dorit finalizarea concursului și organizarea interviului. Pe mine asta m-a deranjat, nu m-am simțit respectată nici de membrii comisiei care au hotărât acest lucru, nici de către Minister, care ar fi putut cere ca acei candidați care se apropie de nota 7 să își poată susține proiectul, mai ales că ne lipseau câteva sutimi și că existaseră diferențe de notare mari.
De ce are nevoie politicul de interimari la conducerile teatrelor?
Cred că primul motiv este controlul. Un manager interimar poate fi condiționat mai ușor de către autoritatea căreia îi este subordonat. Contractul lui fiind reînnoit la 3-4 luni, el poate fi influențat prin presiunea că ar putea fi schimbat în scurt timp, așa că este mai ușor să i se dea un telefon pentru a angaja pe cineva, a invita un artist care face parte din grupul de influență al „autorității” sau a acorda un contract unei anumite firme. Eu nu susțin că asta se întâmplă cu toți managerii interimari, dar acest mod de funcționare poate permite mult mai ușor aceste practici decât în cazul unui manager care a câștigat un concurs pe bune, și care nu are nici o datorie politică. Un al doilea motiv cred că este dorința partidelor și a altor grupuri de influență de a recompensa anumite persoane care le-au dovedit loialitate.
Care sunt consecințele acestei permanentizări a interimatului asupra calității actului artistic?
Consecințele sunt dezastruoase. Un manager interimar — oricât de bine intenționat este — nu poate construi un proiect artistic coerent pe termen lung. Nu are o legitimitate pentru a negocia pe picior de egalitate cu autoritatea, nu are aceeași credibilitate în fața echipei și a trupei. În timp, trupa și echipa tehnică și administrativă obosesc, pierd sensul muncii lor, apar frustrări, demotivări, nimeni nu mai vrea să facă nimic, se așteaptă.
Pentru regizorii invitați este foarte greu să aibă o vizibilitate asupra proiectelor propuse, se instalează o nesiguranță care devine paralizantă, se încep proiecte care se opresc. Eu, de exemplu, am fost invitată de Dorina Lazăr în ultimele luni ale mandatului său pentru a scrie un text pentru trupă și a face un spectacol. Proiectul a fost preluat cu entuziasm de primul manager interimar Adrian Titieni, am început să scriu la text, urma să vin pentru a începe o etapă de lucru cu actorii și a continua să scriu mai departe, însă managerul interimar s-a schimbat și proiectul a fost oprit. Eu am rămas cu jumătate de text conceput pentru acea trupă, ne blocasem și eu și scenograful niște perioade de lucru.
Din păcate nu este singurul caz. În septembrie, Florin Caracala a făcut la TNB un casting pentru un nou spectacol, actorii erau entuziasmați de întâlnire, repetițiile au fost amânate din cauza Ordonanței 52 și a lipsei fondurilor. Între timp un manager interimar a fost înlocuit cu altul, actorii așteaptă să vadă dacă va mai fi reluat. Toate aceste experiențe creează un climat de incertitudine și neîncredere, așa că oamenii încep să se protejeze, implicându-se din ce în ce mai puțin.
Despre coproducții internaționale, participări la festivaluri importante sau proiecte europene nici nu poate fi vorba într-un interimat. În 2028 sunt artistă asociată la Bourges — capitala europeană a culturii. Mă aflu în perioada construcției proiectului și ne-am fi dorit un partener din România, pentru că proiectul este conceput ca o călătorie cu trenul între Bourges și București. Însă mie îmi este imposibil să construiesc un parteneriat cu un teatru din București, pentru că nici un director nu știe dacă va mai fi acolo în 2028 și nu se poate angaja de pe acum. Din cauza acestor interimate prelungite teatrul românesc este într-o precaritate, un provizorat și un amatorism în care lipsa de viziune se adâncește și mai tare.
În prezent, ministrul Culturii, Demeter András, promovează o nouă lege privind managementul cultural, a cărei formă inițială dădea dreptul de a ocupa funcții de conducere doar persoanelor care au o experiență de minimum 10 ani în fruntea unor instituții publice. Într-un interviu publicat la finalul lunii ianuarie, ministrul spunea că e interesat să atragă „un suflu tânăr, dar nu la TNB”. Ce probleme creează un asemenea document?
Este o măsură absurdă și discriminatorie, luată de ministru în primul rând pentru a-mi îngrădi posibilitatea de mă prezenta la un nou concurs, probabil pentru că l-am deranjat cu luările mele de poziție și poate pentru că îi era teamă că proiectul — într-o formă ameliorată — ar putea convinge o altă comisie, dar și pentru a elimina alte candidaturi din mediul independent sau alți profesioniști care nu fac parte din cercul agreat de „autoritate”.
La primul concurs din 2022 s-au prezentat șase candidați. La al doilea, doar o candidată din cei șase a revenit și în total am fost patru, un candidat fiind respins de la analiza dosarului administrativ. Limitarea criteriilor s-ar fi justificat dacă ar fi fost zeci de candidaturi și comisia ar fi fost asaltată de proiecte. În condițiile în care la ultimul concurs au avut de citit doar trei proiecte, nu văd cum s-ar putea argumenta altfel această decizie.
Dacă într-adevăr îngrijorarea ministrului ar fi fost că un artist manager fără experiență de management în teatrul public nu ar putea face față la TNB ar fi putut prelungi interimatul lui George Călin, care a fost un manager interimar foarte bun, reușind să dea o direcție artistică curajoasă, menținând un echilibru și ar fi putut lucra între timp la un proiect de lege după modelul german, în care conducerea este asumată de un director administrativ și un director artistic, ale căror responsabilități sunt delimitate de la început.
Teatrului Național din București nu îi lipsește un specialist pe juridic, administrativ, financiar, ci o viziune artistică și un manager care să aibă o credibilitate pe plan internațional pentru a putea crea noi parteneriate și a scoate teatrul din izolare. Nu cred că sunt mulți manageri cu experiență de 10 ani în teatrul public care să o aibă. În schimb, în mediul independent, acești oameni există. TNB are avantajul de a avea un colectiv numeros, sunt oameni foarte competenți pe partea administrativă. Cineva din interior chiar îmi spunea: „teatrul ăsta poate funcționa administrativ și fără manager, îi lipsește însă o direcție clară și o persoană care să dea din nou un elan colectivului artistic.”
Faptul că ministrul culturii spune că vrea să atragă „un suflu tânăr, dar nu la TNB” este foarte periculos și contrazice toată politica culturală europeană. Franța, Germania, Marea Britanie, Belgia, Olanda au înțeles că pentru a se schimba ceva semnificativ, pentru a racorda teatrul cu lumea de astăzi care se schimbă atât de rapid, pentru a atrage un public nou, tânăr, trebuie aduși oameni din afara sistemului în instituțiile culturale emblematice. În Franța, de exemplu, noii directori de la Teatrul Național Odeon din Paris sau Teatrul Național din Strasbourg au condus aceleași tipuri de companii ca a mea, și au reușit încă din primele stagiuni să dea un suflu nou teatrului francez, să apară artiști necunoscuți, forme noi.
Peisajul teatral al unei țări se schimbă prin teatrele mari, cu bugete importante și vizibilitate. Eu citesc mesajul ministrului astfel: „vreau să atrag un suflu tânăr, dar acolo unde nu sunt mijloace, și unde miza este mult mai mică.” Este clar o voință de a monopoliza resursele importante de către același grup de influență care controlează teatrul românesc de 10-20 de ani.
Ce efect a avut întreaga experiență — proiectul respins, discuția cu ministrul de la finalul anului trecut — asupra dumneavoastră? În ce măsură mai sunteți dornică să vă implicați în viața artistică din România?
Eu m-am simțit deja respinsă de teatrul românesc. O dată după absolvire, când nu mi s-a propus nimic și când primele tentative de comunicare cu directorii din aceea perioadă au fost umilitoare, apoi în 2009, după participarea în FNT cu spectacolul Cum traversează Barbie criza mondială, scris de Mihaela Michailov, creat la Teatrul Național din Timișoara. Din 2009 până în 2018 nu am fost invitată în teatrele publice din România.
În 2018, când am revenit la Teatrul National din Sibiu și apoi în 2021 la TNB am avut senzația că lucrurile s-au schimbat, că a apărut o nouă generație de manageri mult mai deschiși spre un alt mod de lucru și spre alte subiecte și estetici. Credeam că în acești zece ani România s-a schimbat. Altfel nu aș fi participat la concurs. Am avut încrederea că selecția se va face pe un proiect dezbătut într-un dialog constructiv, din care să înțeleg ce nu este viabil, cum ar putea fi ameliorat.
Am crezut că membrii comisiei ar putea fi chiar plăcut surprinși de intenția mea de a contribui cu ceva în teatrul românesc, chiar dacă alegerea lor ar fi fost alta. Prin faptul că posibilitatea de a susține a proiectului a fost anulată, prin tonul folosit în dialogul cu ministrul și prin schimbarea criteriilor de selecție mesajul pe care eu l-am perceput a fost: „Nu avem nevoie de tine aici, nici n-avem ce discuta cu tine, cum ai îndrăznit să vii tu din afară să ne deranjezi când nu te-a invitat nimeni să te prezinți?”.
Și cred că acest mesaj a fost perceput de mulți alți artiști care ar avea legitimitate să se prezinte la următoarele concursuri. Cred că asta a creat și mai mult o senzație generală că nimic nu poate fi schimbat. Întâmplarea face că în ziua în care am aflat de anularea concursului, se juca Exil la TNB și am asistat la spectacol. Replicile au sunat cu totul altfel și am simțit foarte puternic că asta mi se întâmplă cu această experiență: un fel de exil din teatrul românesc. Cel puțin temporar. A fost o emoție foarte puternică.
Mi-am dat seama că am trăit acești ani într-o iluzie, că de fapt nimic nu s-a schimbat substanțial și că tot ce am construit în acești 8 ani, în care am scris la fel de mult sau poate chiar mai mult în română decât în franceză, se poate dărâma atât de ușor. Și a mai fost tristețea că a trebuit să mă despart de această trupă de actori cu care am făcut două spectacole care sunt importante pentru public, după semnalele pe care le primim. Nu faptul că am fost respinsă mi-a creat aceste sentimente, ci modul în care acest lucru a fost făcut de către niște oameni pe care eu chiar îi apreciam ca manageri și în care aveam încredere.
N-am plecat însă supărată, am plecat chiar împăcată. Dacă va fi nevoie de mine aici, voi reveni să fac spectacole. Eu încă sper că ceea ce s-a întâmplat va schimba cândva ceva în teatrul românesc. Sper ca și alți artiști care nu sunt „invitați” să se prezinte la următoarele concursuri, sper ca acest monopol să fie spart într-o zi, sper ca ceea ce generația mea nu a avut să i se ofere generațiilor următoare. Și sper mai ales ca ceea ce are bun teatrul românesc să nu fie distrus.
