În Bucureşti sunt 568 de şcoli & universităţi, 93 de spitale şi 124 de hoteluri. Peste două milioane de locuitori, un milion şi ceva de maşini înregistrate, aproape 860.000 de clădiri şi 228 de zone unde zgomotul depăşeşte limita stabilită de lege. În centrul Capitalei, opt kilometri de pistă de biciclete costă 7,5 milioane de lei, iar un spectacol în aer liber poate ajunge la 430.000 de euro, plătiţi din bani publici. În spatele acestor cifre pulsează viaţa oraşului. M-am plimbat prin centrul Bucureștiului - nodul prin care trec oamenii, mașinile, metrourile - cu Mădălin Nicolaescu, fotograf cu pregătire antropologică, să facem materialul introductiv dintr-o serie - luna asta vom scrie mai multe despre oraş.
*
Locuiesc de 15 ani în Bucureşti, iar în ultimii şapte am aşteptat să se construiască metroul din Drumul Taberei. Când mă uit de pe terasa ghenei în jos, şantierul din faţa blocului arată ca o zonă distrusă de bombardamente. Cratere se cască din pământul scormonit de utilaje, din care a crescut vegetaţie sălbatică, praful se așterne ca zăpada pe mașinile care se înghiontesc pe străduțele din jur. Garduri din sârmă muşcă din trotuare - nu încap doi oameni unul lângă altul, rutele de acces la magazine sunt cu ocoluri & obstacole. O atmosferă sufocantă, cu oameni resemnaţi care aşteaptă.
Imaginea asta se poate extinde şi asupra oraşului: o întindere peticită, în permanentă construcţie, cu trotuare scobite și pământul răscolit pentru mereu alte conducte & borduri, cu mașini care blochează benzi pentru că s-a scumpit parcarea în Centru, cu clădiri aruncate de-a valma, copaci înghițiți de ciment și plante sălbatice care cresc din betoane. Un haos creativ, o reverie postmodernă în care oamenii împart spaţiul fragmentat cu mașini și Mega Image-uri, cu patiserii și schele de construcții.
Bucureştiul e ca un sat din asfalt, ne gândim în timp ce ne plimbăm pe Magheru. Asfaltul se răspândeşte ca iedera prin oraş, unii au ajuns să-i închine ode: „Te iubesc, pietricica mea”, scrie cu cretă roşie pe o fâşie gri de pe strada Icoanei. Mădălin vede în București o tensiune continuă între rural şi modernizare, un loc unde - adaptând vorbele filosofului Antonio Gramsci - vechiul moare, iar noul nu se (mai) poate naşte, aşa că, la mijloc, apar simptome morbide care scriu poezia oraşului.
Clădiri bizare răsar ca buruienile atunci când nu cultivi nimic, boturile mașinilor, panouri electrice, saci de ciment, grămezi de gunoaie, țevi de gaze ne împung pe trotuarele strâmte, unde ne ferim unii de alții și ne dăm la o parte ca să ne facem loc. „De când sunt mic, n-am mers niciodată pe trotuarul ăla”, spune un băiat la 30+, arătând spre o porțiune de pe Sfinţilor, unde maşinile aproape că sunt lipite de perete.
Au apărut peste tot trotinete - electrice sau mecanice - ca să accelereze slalomul pietonal printre obstacole şi să dea iluzia libertăţii de mişcare într-un oraș sufocat de trafic. Uneori, troleele sunt atât de pline, că geamurile mai au un pic și se sinucid de la caniculă şi de la tensiunea care se adună între oameni. Bătrâni de 70 de ani, în cârje, sunt gata să te sfâşie pentru un pic de aer. Simţi alienarea, cruzimea călătorilor, au niște priviri de parcă te-ar lăsa să zaci acolo dacă te-ar găsi inconștient în deșert.
Și eu sunt la fel când mă simt strivit din toate părțile - e ca o anestezie locală, ca şi cum cineva ar umbla prin corpul meu fără să ripostez, amorţesc, sunt neputincios şi-mi doresc să-i văd pe toţi înghițiți de napalm. Alteori, troleele se golesc dintr-odată, de parcă s-ar depopula orașul, bulevardele se lăbărțează și se face atât de liniște, că distingi strănutul unui muncitor de la etajul șapte al unei clădiri în renovare.
Spre seară, pe străzile dintre blocuri nu vezi aproape pe nimeni, ca la țară. Pe Eminescu se aude uscătorul de păr dintr-un apartament. Miros de gunoi, praf, nisip, urme de var până pe Dumbrava Roşie, unde apare brusc, dintre blocuri, o macara uriaşă. În jurul ei miroase a pilitură de fier, apoi, de cum apar casele şmechere, se simte parfumul florilor. După parcul Grădina Icoanei - unde rapper-ul Raku filmează cu un cameraman ecranul unui telefon public pe care scrie „Terminalul este în revizie permanentă” -, din curtea unei case vechi adie îmbâcseala. „Ia uite şi tu ce mizerie în Bucureşti”, îi spune o bătrână bărbatului ei, pe Batiştei, arătându-i o movilă de gunoi.
De după colţurile clădirilor te mai izbește aerul încărcat de vomă sau urină - toaletele publice sunt ca fantomele în oraș -, amestecat cu miresme de vanilie sau pepperoni. La amiază, pescăruşii țipă deasupra blocurilor. Pe străzi urlă motoarele, excavatoarele undeva în spate. Acum o săptămână, muzica populară și trompetele triumfătoare ale unei fanfare speriau păsările din Parcul Cișmigiu și tulburau liniștea din blocurile din jur, într-una din multele petreceri pe mulţi bani publici cu care ne-a obișnuit Gabriela Firea - mai preocupată să arunce fonduri pe festivaluri şi show-uri urbane decât pe măsuri de combatere a sărăciei, a poluării sau a traficului.
Anul trecut, în București erau 228 de zone unde se depășeau, ziua și noaptea, pragurile-limită de 70, respectiv 60 de decibeli stabilite prin lege, afectând 54.000 de persoane. Zgomotul ăsta poate însemna hipertensiune, tulburări de somn, stres sau creșterea riscului de boli cardiovasculare. În plus, oraşul nu respectă din 2009 valorile-limită impuse de UE pentru calitatea aerului – s-au adunat prea multe particule în suspensie (PM10) în atmosfera lui, atât de multe, că România a fost amenințată, recent, cu un proces de către Comisia Europeană; potrivit instituției din Bruxelles, în 2016, Bucureștiul a depăşit valorile-limită zilnice pe o perioadă de 38 de zile. Abia după asta s-a trezit Primăria Capitalei să finalizeze Planul integrat de calitate a aerului - care ar putea fi aprobat până la sfârșitul lunii.
Bucureștiul e și o gură de scurgere pentru energie, fără vreun plan de adaptare la schimbările climatice. Clădiri înalte blochează orizontul și înghit căldura emisă de utilitățile & poluarea din oraş, spațiile verzi și luciurile de apă sunt prea puține ca să-l răcorească. În 2014, Bucureştiul ar fi avut 9,86 mp de spații verzi pe cap de locuitor - norma europeană fiind de 25 mp. Dincolo de ele, oamenii par tot mai agasați – primăvara asta, de exemplu, au pus pe o hartă, într-o singură lună, peste 3.800 de probleme legate de Capitală și nu numai, dintre care jumătate erau gropi în carosabil, trotuare și străzi deteriorate, zone murdare și gunoaie aruncate în spațiul public.
Dincolo de ele, încep să simt tot mai mult neîncrederea şi lipsa de apropiere dintre oameni. Îmi îndoi genunchiul de câteva ori în pasajul de la Universitate, așteptând niște sărățele de la o patiserie și o bătrână mă întreabă cu ţâfnă: „Sunteţi cal de daţi aşa din picior? Aveţi şi rucscacul ăla în spate, nici nu mă pot apropia de dumneavoastră.” În cel de la Victoriei, doi homeleşi tineri, la bustul gol, stau în fund în vârful scărilor rulante, iar unul dintre ei strigă: „Cumpăr sărutul, cumpăr sărutul.”
Bucureştiul e și un teatru al viselor şi-al plăcerilor, unde, vorba lui Raku,„mă pierd în mulțime dup-ai mei oameni.” Cel puțin centrul e așa - oamenii defilează mereu, unul după altul, cu privirile înainte, seduși de egouri & fantezii, prinşi în „dormiveglia”, vorba lui Mădălin - sinonimul italian pentru starea aia în care eşti pe jumate adormit şi pe jumate treaz, aşteptând ceva ce nu mai vine - cum ar fi metroul din Drumul Taberei. O faună amestecată, unde categoriile sociale se contopesc și totul e permis. Asta se simte mai ales vara, când orașul e leneș, iar Barbra Streisand cântă Woman in Love - încet, cât să nu deranjeze - în boxele din Piața Revoluției.
Pe Regina Elisabeta, șoferul unei ambulanțe merge agale pe stradă și împrăștie o sirenă stridentă, privindu-i impasibil pe oamenii care sar ca broaștele din fața lui. Un bătrân vinde pălării de damă în faţă la Cocorul şi se uită, plin de griji, prin oamenii care trec pe lângă el. O femeie cade într-un extaz involuntar în timp ce trage după ea portiera unei mașini. O fată deschide geamul unei limuzine albe și se unduieşte pe banchetă. Peste toate plutește parcă un optimism dezolant și îmi amintesc de vorbele unui om al străzii de la mine din cartier, pe care le-am notat pe telefon: „Bebe, suntem amândoi singuri, am văzut eu. Dar trec apăsătoarele astea, se duc. Să mai vii pe la mine. Sora mea, verișoara ta, e aici pentru tine. Zeița Gena.”
