Arte vizuale / Plante

Despre supă și artă

de Diana Meseșan

Publicat pe 24 iulie 2019

Adriana Bogdan și Oana Lohan ne arată că poți să faci artă și fără încrâncenare. 

Proiectul Tăiței pentru Căței e un cont de Instagram cu fotografii cu căței și desene cu plante. În curând va fi publicat și ca fanzin. Aparent e ceva mai simplu. Dacă te uiți mai profund, e la fel de simplu, spun râzând Oana Lohan și Adriana Bogdan, mințile și mâinile din spatele proiectului.

E un manifest despre bucurie. Despre cum trăiești arta fără să adaugi tone și tone de filtre.
Ca o bucată de viață.
Ca o supă de tăieței. 

Oana e o ilustratoare din Paris care nu se consideră ilustratoare, deși a scos până acum trei cărți de ilustrație, București Proaspăt, Cum să faci o căsuță dintr-un măr și Enjoy București Vulgar. Adriana e o fotografă din Brașov care nu se identifică ca fotografă, deși a avut expoziții și fotografiază de peste 15 ani. S-au împrietenit pe Instagram, când Adriana a postat o poză cu câinele ei, Romeo, cu un brusture pe cap. Oana a întrebat-o: Ăla e chiar un brusture? 

Am vorbit cu cele două despre ce înseamnă să (nu) te iei în serios ca artist, despre emigrare, distanțe, descoperirea propriei identități și despre bucurie. 

Cum a început proiectul?

A: Prin ianuarie era ziua mea și mă gândeam că nu am nimic special de făcut. Ce naiba să fac, ce naiba să fac? Hai să mănânc eu o supă de tăiței cu cățeii mei. 

O: Știi că Adi are o gașcă foarte faină de căței.

A: Da, am cinci căței la fermă. Ea e Romeo, Albișoru, Gigel, Fetița, Mariko, și era și Piftie care a murit în aprilie. Eram cu cățeii mei, și mâncasem în decembrie supe Ramen cu Oana la Paris, cumva am rămas cu gândul la ea, și m-am gândit să refac supa cu tăieței. 

O: Cred că prima imagine din cont este practic cu o supă pentru căței, un Ramen pentru căței. De la asta a început practic. Iar eu am o chestie amuzantă. Desenez orice în afară de ființe vii. Nu mă pricep să desenez oameni, căței. Nici nu am încercat. Nu mi-a venit și sunt un pic circumspectă legat de capacitatea mea de a desena chestii vii. Atunci bun, ce aș putea să fac eu? Și cum la fermă la Adi ește și o pepinieră foarte mișto cu multe plante, am zis, bun, aș putea să desenez plante. Nu am desenat niciodată, dar cum nu se mișcă foarte tare poate reușesc să desenez plante. 

E gândit ca un fel de dialog? Cum comunică ilustrațiile cu fotografiile? 

O: Nu știu dacă e vorba de dialog sau comunicare, cred că mergi un pic prea departe. Nu este o chestie construită. Singura condiție pe care ne-am dat-o și am respectat-o până acum este o zi postează Adi, o zi postez eu. Să avem un ritm. Ea face un fel de jurnal al vieții fermei prin căței, iar eu cu plăntuțele. Ce vedeam sau mai îmi trimitea Adi [fotografii] de la fermă. Sunt chestii care au existat în momentul în care au fost desenate, aici sau acolo. 

Cred că cel mai mișto e când văd ceilalți sensul, că dacă încerci să dai tu sens, e un pic greu. E ca și cum ai mânca tocăniță, ciorbă de perișoare și desert în același timp.

A: Proiectul pare foarte închegat. Cumva curge. Faza e că nu stăm să ne gândim. 

Care e povestea cu ferma?

A: Fermă e mult spus. A fost a lui tăică-meu, o fermă de animale într-un fost IAS, CAP. Sunt două grajduri mari cu o livadă de meri. Taică-meu a murit acum opt ani. Când a murit el, aveam doar trei câini. Între timp am adunat. Într-o vreme aveam nouă, acum sunt doar cinci. Și mă apuc eu de pepinieră cu maică-mea. Cumva am rămas eu în chestia asta. 

Nu locuiesc acolo, mă duc zilnic. E la 20 de km, e în Râșnov. Eu de fel sunt traducător, din germană și engleză. Uneori traduc de acolo direct, dacă e vremea bună. Stau în curte. Nu prea poți să stai [acolo permanent]. Sunt în tratative cu mine dacă să construiesc sau nu ceva. Dar câinii sunt acolo, au o gaură în gard pe unde ies dimineața, se duc și se plimbă în jur. Se întorc. Decid să se întoarcă în fiecare zi.

O: Mi-a făcut și mie o mini grădină aici, a fost genial. 

A: Cum prind, cum amenajez ceva. (Râde.) Am tuia, buxus, lavandă. 

O: Are și trandafiri și rubarbă.

A: Au rămas de la taică-meu. E o poveste mai lungă. Taică-meu a crescut mulți ani animale, până când nu a mai mers și după s-a axat pe plante. Și acum eu mă axez tot pe plante și încerc să o fac cât de cât povestea mea. Dar deocamdată e încă foarte mult a lui taică-meu. Încerc acum să îmi fac loc și să iau cumva decizii fără să cer aprobarea lui taică-meu.

Oana a ales să plece, Adrana a rămas să ducă mai departe povestea tatălui. 

A: Chiar nu mi-a trecut niciodată prin cap că aș putea să plec.

O: Eu am plecat în ‘91. Aveam 20 de ani în ‘89 și am plecat când s-a deschis granița, în ghilimele, că pe vremea aia chiar dacă aveai un pașaport era complicat să mergi. Momentul în care am hotărât că ne cărăm a fost după Mineriadă, 13-15 iunie, când am zis nu e ok, e complet absurd. Am plecat unde am reușit, în Franța. A fost contextual totul. Ai mei au murit înainte de Revoluție, eram doar cu bunica, deci aveam o formă de libertate. Am făcut ce am vrut, cu ghilimelele de rigoare. Asta a fost. 

De când desenați/fotografiați?

O: Am desenat dintotdeauna, dar nu am desenat întotdeauna. Am făcut și fotografie, am făcut design de mobilă. Și m-am reapucat să desenez când m-am întors în România în 2004. Fotografia digitală nu era de foarte bună calitate, costa foarte mult. Costa foarte mult să printezi fotografia. Asta am învățat-o de la francezi. Principalul e să faci chestii cu mijloace cât mai puține. Ce costa mai puțin la produs. Și îmi plac cărțile pentru că circulă. Eu nu sunt un fan al expozițiilor. Le respect, le înțeleg, dar e prea mult ego acolo. Ego-ul în general mi se pare prost plasat oriunde. Nu e vorba despre tine, e vorba despre noi, despre oameni. Vorbeam și cu Adi de o formă de solidaritate. E important să existe, că altfel ne ducem dracu toți. De aia îmi plac cărțile. Și nu cărțile frumoase, albume de artă. Cărțile cele mai simple. 

A: Poze fac cam de când a plecat soră-mea. Stă în Germania cam din ‘99. Când am primit o cameră digitală, era ea curioasă cum îmi petrec eu zilele. M-am apucat să fac poze și să le urc pe Flickr. Era chiar de ținut legătura. Ceea ce cred că e și contul ăsta [Tăiței pentru căței]. E întreținerea unei legături până la urmă.

O: E vorba și despre bucurie. 

De unde vine bucuria asta?

A: Bucuria cea mai mare e când deschid poarta și văd că sunt toți cățeii acasă și sunt întregi. Bucurie mai mare eu nu am. E cea mai concretă. 

O: Eu mă bucur foarte tare că pot să împart chestia asta cu Adi. 

A: (râde) Până la urmă facem contul ăsta una pentru alta. 

O: Băi, și îmi face plăcere pentru că eu am avut o perioadă în care dura foarte mult orice desenam. Intrasem într-un fel de macrame desenat. Acum este ceea ce se numește un fel de crochiu. Am redescoperit culoarea pentru că nu mai folosisem culoarea de 1.500 de ani. Este foarte juisiv. Stau maxim un sfert de oră, 20 de minute ca să fac o chestie. Asta pentru că între timp mă mai uit pe Instagram sau îmi fac un ceai sau mai vorbesc cu motanii. Se întâmplă repede și în același timp e clar. 

Cum ai scăpat de perfecționism?

O: Cum am scăpat? Habar n-am. Cred că m-am săturat. Eu sunt un om care nu are deloc răbdare. Toți amicii râd de mine, da cum dracu stai ca proasta acolo 200 de ore și faci liniuțe. Îmi găseau ei explicații că asta e forma ta de meditație. Lăsați-mă frate cu meditație. Când desenam nu mă gândeam la absolut nimic. Ascultam radio-ul franțuzesc și desenam. Cred că mi-am dat seama că e prea mult timp și pot să fac și alte chestii. Sau pur și simplu să stau, să mă plimb sau să citesc. Toate desenele sunt făcute ori la fermă ori aici. Dar toate desenele de pe cont, nu cred că vreunul a durat mai mult de 20 de minute. Sunt [făcute] pe niște Moleskinuri. Astea sunt mai recente. Nu sunt doar floricele.

A: Practic e un jurnal de călătorie.

O: Un iaurt grecesc. Un ghiocel. 

A: Fac poze cu telefonul. La început am făcut mulți ani cu o cameră digitală mică, după aia cu DSLR-ul mare, după care m-am lenevit oribil și mi se pare că ăsta e super ok. Țac Pac. Cu câinii trebuie să fii super rapid.  Compuneam. Mergeam mult cu teleobiectivul, că nu aveam așa tupeul să mă bag în lume. Taică-meu într-una mă amenința de nu te întorci tu bătută într-o zi. Mergeam zile în șir în Brașov. Postam pe Flickr. Mult timp pierdut. Prea multe ore. 

De ce nu vă definiți ca artiste, fotografe/ilustratoare? 

A: Mă tot gândesc să mă apuc de nunți, botezuri cu telefonul. (râde)

O: Mai multe telefoane, să faci panoramice. 

În general, în lumea artiștilor sunt foarte puțini în care mă recunosc. Să mă simt eu bine cu ei și ei cu mine. E o comunitate care nu e a mea. Oamenii cu care m-am înțeles eu cel mai bine din punct de vedere al meseriei sunt oamenii ăștia care lucrează cu mâinile. Că lucrează în lemn, în metal. Cum ziceam, pentru mine e prea mult ego prost plasat [în lumea artistică]. 

A: Cred că e luatul ăsta în serios. 

Ce pierzi când te iei așa tare în serios?

O: Tot. Lejeritate, bucurie. Ești foarte preocupat de propria ta imagine. E ca și cum ți-ai sculpta statuia toată viața și nu o termini niciodată. Plus că sunt o grămadă de frustrări, probleme, disensiuni artistico-conceptuale-post coloniale. (râde). E complicat.

Arta nu este o chestie abstractă. Sunt foarte mulți conceptuali germani și americani care spuneau că arta și viața sunt același lucru. Nu e ca și cum arta e aici și altceva e aici. Eu nu cațăr arta pe un soclu. Wow ce tare. E vorba despre neluarea în serios ca să fii autentic. Să nu treci prin fel de fel de filtre tot ceea ce faci ca să corespundă unei mișcări artistice, unui momentum artistic. La urma urmei important e să fii tu bucuros. Iarăși ajungem la bucurie. O formă de bucurie sinceră, nu construită, nu pusă în scenă. Fără punere în scenă.

Vrem să facem un fanzin cu Tăiței pentru Căței. Ideea ar fi să facem niște încercări de print. Un fanzin care să apară o dată la două, trei luni.

A: Unul de sezon, de anotimp.

O: Cu desene și fotografii. Foarte simplu. Un A5. Ca să fie și ceva fizic. 

A: O fițuică. 

O: O chestie de asta poate ajunge la oricine. Nu oricine poate să intre într-o expoziție. Expoziția are o durată de viață limitată. Dacă faci un album de expoziție nu ți-l cumpără oricine. Dacă faci un fanzin care costă 20, 30 de lei, circulă. Nu trebuie neapărat să îți placă, dar trebuie să circule. E ca și cu ideile. Ideile nu trebuie să stea într-o cutie frumoasă, făcută din fildeș. Da mă, facem idei. Tăieței pentru căței.

A: Cu idei.

O: Care circulă pe hârtie. 

(Râd amândouă.)

O: O chestie foarte importantă, despre care nu ați vorbit este ce mănâncă cățeii. 

A: Supă cu tăieței.

O: Făcută de Adi.

A: În fiecare zi.  Tăieței mai rar, că nu e chiar o chestie să le dai tăieței la căței, dar mănâncă supă în fiecare zi. Mă duc la măcelarii mei din Steagu și din Râșnov, le cumpăr oase, carne și legume, am ditamai oala și mă duc în fiecare zi la ei. Zic că e diplomatul meu, sunt cu o găleată după mine de 10L cu care mă duc la Râșnov. Sunt doamna cu găleata, mă știe toată lumea din scară. 

Cum ai descoperit că le place supa?

A: Cred că taică-meu le făcea. Știi cum se fierb pentru porci tărâțe.  (Râde) Mamă, câte straturi are discuția asta. 

O: Dar e foarte important să vorbim despre supă. 

A: De acolo ne-am luat. 

Când am văzut poza cu șase boluri de supă pe contul vostru, credeam că e ceva instalație.

O: Nu, cățeii mănâncă supă.

A: Suntem mai puțin subtile decât credeai. 

O: Nu e vorba de subtilitate. E vorba de directețe. E ca și bucuria. E clară, e simplă. Deci chiar mănâncă supă.

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK