Pandemie / Coronavirus

Capitolul 1: Oana (Londra)

de Oana Lohan, Oana Țenter

Publicat pe 10 iunie 2020

După 7 ani de schimbat case dubioase prin Londra, carantina mă găsește într-o situație norocoasă. Locuiesc în sudul Londrei cu un cuplu de treabă, avem mult spațiu (pentru Londra), și îl avem și pe Jeff, cățelul cuplului. Situația în Marea Britanie e confuză. În timp ce în martie alte țări europene impuneau restricții serioase și trimiteau armata pe străzi, Marea Britanie își păstra în mare parte ritmul de viață. Strategia Marii Britanii se baza pe conceptul de „imunitate de turmă”, prin  care aproximativ 60% dintre britanici ar deveni infectați, dezvoltând astfel imunitate în fața virusului. Apoi guvernul s-a răzgândit, a încheiat orice activitate comercială considerată neesențială și a impus o carantina strictă. Oricum, știu o grămadă de lume care își creează propriile reguli și e frustrant. De obicei, reușesc, zic eu, să nu prea judec pe nimeni pentru nimic, dar acum mi se pare din ce în ce mai greu să fac asta, având în vedere că alegerile noastre individuale ne afectează în mod direct ca și colectiv. Mă enervează în primul rând guvernul pentru comunicarea proastă și confuză care lasă mult loc de interpretare. Nu e poliție pe străzi, deci strategia Marii Britanii se bazează pe umilire socială, ceea ce face pe toată lume să fie nasoală, inclusiv pe mine în jurnalul ăsta. Aud de persoane care se trezesc cu mesaje-graffiti pe ușa casei pentru că nu respectă carantina -  și asta e trist.

Joi, 23 aprilie

E joi, așa că am aplaudat pentru NHS, sistemul național de sănătate. Azi fost cald și am mi-am petrecut ziua în grădină, unde mi-am instalat un fel de birou de vară de care sunt tare mândră. Nu mai muncesc la cinematograf de cam o lună: am intrat într-un fel de șomaj tehnic și suntem plătiți 80% din salariu, deci sunt în regulă. Acum lucrez la articole și proiecte noi sau vechi, într-o încercare constantă de a-mi da mie însămi de lucru pe termen scurt. Azi am terminat și 10 zile din antrenamentul online pe care l-am început cu Rada, fostă colegă de baschet din liceu, care e acum mega antrenor personal. 

Seara, am comandat mâncare indiană cu colegii de casă și ne-am uitat la High Fidelity. E ușor să te uiți la comedii romantice cu viniluri și Zoe Kravitz și îmi distrage atenția de la neputința pe care o simt și care mă neliniștește. E aceeași neputință care mă împinge să vreau să fac o mie de chestii productive. Nu prea pot să descriu exact CE mă frământă, dar are de-a face cu frica de boală și de moarte, frica de a pierde pe cineva drag. În unele zile, mă necăjesc că irosesc timp prețios din viață, dar nu-i ca și cum n-am pierdut o grămadă de timp și până acum, cu sau fără carantină. Azi însă, a fost ușor. Nu am simțit că mă sufoc, deși n-am ieșit din casă deloc. 

Poate mă mai uit acum la Gimme Shelter despre Rolling Stones și concertul de la Altamont care a fost Woodstockul nasol, care a marcat sfârșitul utopiei aniilor 60. Mâine o să citesc știrile.

Vineri, 24 aprilie

Azi e ziua Rosei și am făcut karaoke virtual cu mulți dintre prietenii mei. Am băut prosecco combinat cu un pic de vișinată - o rețetă personală preferată - și mi-am amintit de cât de tare îmi plac prietenii mei. Înainte de pandemie eram deseori stresată să nu pierd prea mult vremea (inclusiv cu prieteni), ca să reușesc să fac și treabă. Ce prostie de gând, îmi dau acum seama. Toată lumea a cântat, de la Enrique Iglesias, Natalia Imbruglia și la final am cântat cu toții Cher - Believe, o piesă pe care o punem mereu la chefurile noastre. Nu m-am mai culcat de mult la 1.30 AM, mi-e dor să nu mă intereseze treburile astea. Mai trimit câteva mesaje siropoase, o activitate preferată de-a mea după un pic de vișinată, și mă culc. 

Sâmbătă, 25 aprilie

Azi am lucrat la un articol până la 5 pm. Am o rutină mai convențională decât înainte de pandemie, care mă ajută să-mi planific ziua și să am un pic de control asupra vieții mele, măcar. Am mers la o plimbare la distanță de și cu Fra, o prietenă de-a mea care locuiește foarte aproape. Înainte să plec de acasă, am frământat aluat de pizza, în timp ce colegii de casă recreau o scenă din Jaws pentru un quizz la care lucrează - câinele Jeff joacă rolul rechinului ucigaș. Râdem cu colegii de casă despre o posibilă paralelă între guvernul de acum și  primarul din Jaws, care păstrează plajele deschise în ciuda numeroaselor dovezi că un rechin uriaș îi atacă pe oamenii plajei.

Fra ne-a cumpărat 2 beri de la magazin, în timp ce eu am așteptat-o afară. Se auzea muzică de pe acoperișul de vizavi, unde erau cocoțați 3 băieți foarte trendy, sub soarele de seară. Ne-au făcut cu mâna și am ciocnit de la mare distanță. Atmosfera e de vară între frumoșii nebuni ai marilor orașe și mă simt ca o adolescentă. În momente ca astea, Londra pare neschimbată, dar neliniștea de care îmi amintesc repede transformă episodul din seara asta într-un fel de Dazed and Confused în varianta apocaliptică. Ne-am întors pentru ca Fra să-și recupereze bicicleta din fața casei mele - avea nevoie urgentă la baie și i-am zis să fugă la mine-n casă, dar a fost ciudat că a trebuit să ne gândim de două ori dacă e în regulă. Seara asta am mâncat pizza și am strâns câinele în brațe.

Duminică, 26 aprilie

Încerc să citesc cel puțin 50 de pagini în fiecare zi, altfel mă lenevesc - mi-e greu să mă concentrez pe citit zilele astea. Vorbesc cu ai mei și maică-mea îmi spune râzând că se enervează pe taică-meu pentru că reușește să citească câte-o carte pe zi. Frate-meu se uită pe Youtube la cum se joacă alții table și râd de el. Mi-e tare dor de ei, dar mi-e frică să merg acasă - dacă îi infectez? Și dacă nu, stau în Carei o juma de an - un an, cât mai ține toată treaba asta?

Și eu și prietena mea bună Nico suntem obsedate de Saturday Night Live și ne uităm mereu la clipulețe și sketchuri împreună. Cei de la SNL au un episod nou de când cu pandemia, de care am făcut rost de pe filelist (nu sunt mândră...) și i l-am trimis lui Nico pe wetransfer. Am linte de mâncare, apă minerală, preferatele mele, și aștept să ne sincronizăm cu Nico, să apăsăm play deodată. Mă simt extrem de fericită. Evit să mă gândesc prea tare de ce sunt așa de fericită, că mă dezfericesc.

Luni, 27 aprilie

Aud și bune și rele despre pandemie, nu prea știu cum să mă simt, pentru că reacția mea constantă e să rămân echilibrată. Îmi place să fac sport și să transpir ceea ce nu înțeleg.

Marți, 28 aprilie

Azi a fost o zi stresantă. Vecina mai în vârstă pe care o ajut cu cumpărăturile a fost suspectă de tromboză și a trebuit să meargă la urgență. Am mers cu ea, ea în mașină, eu cu trenul, dar pe mine nu m-au lăsat să intru deloc în spital, așa că am așteptat afară. Trenul a fost mai gol ca niciodată și m-am străduit din răsputeri să nu ating nimic. La urgență, multe ambulanțe veneau și mergeau și toată operațiunea a durat vreo 6 ore (vecina mea așteptase o oră jumate pentru un loc în parcare!). 

Până la urmă, rezultatele au fost în regulă și i-am luat vecinei pizza congelată, de care i se făcuse poftă, ca să sărbătorească victoria zilei lungi de azi. Eu am sărbătorit cu două episoade din Rupaul’s Drag Race și am dormit tun.

Miercuri, 29 aprilie

Dorm cam prost și visez tot felul de chestii enervante: continuarea zilei de lucru, emailuri stresante și plictisitoare dar și chestii total aiurea…. am avut și un vis cu un Mirel Rădoi tânăr la un moment dat?! Ciudat.

Azi am petrecut o bună bucată de timp căutând produse cosmetice care să nu fie testate pe animale, să nu aibă parfum și să fie în recipiente reciclabile. Intenția a fost pozitivă, zic eu, dar a devenit o preocupare compulsivă, mult prea îndelungată și cam îngrijorătoare. Bineînțeles că nu am cumpărat nimic. 

Joi, 30 aprilie

A fost liniște azi în mintea mea. Am avut o jumătate de zi productivă, în care am lucrat la articole. Mi-am aprins o lumânare parfumată de vanilie, beau ceai englezesc fără cafeină, cu lapte - ce face Anglia din om! Urmează să mă uit la All that Jazz pentru că am, ca niciodată, chef de un musical. Cred că le înțeleg, în sfârșit farmecul. Dacă mai de mult mă enerva și mi se părea implauzibil că toată lumea se apucă dintr-o dată să cânte, acum apreciez mai mult ca niciodată distanța dintre realitatea mea și lumea musicalurilor. De fapt, prima dată când am înțeles cu adevărat care-i treaba cu musicalurile a fost când am împlinit 25 de ani anul trecut și Evan, Rosa, Nick, Zoe, foști colegi de casă, m-au dus să văd Company de Sondheim în West End, după o cină într-un restaurant în care ne-am simțit ca pe bordul unui vapor. În timpul pauzei ne-am luat înghețată și toată seara a fost o una magică.

Evadările cinematice din pandemie care m-au ajutat o grămadă au inclus și comedii romantice clasice (50 First Dates), filme care se întâmplă la mare (Blue Crush) și filme clasice pe care îmi doream de mult să le văd. Vreau să mă uit la toate filmele lui Fellini; ultima dată am bocit la Nights of Cabiria, un film liric, plin de melancolie, dar și foarte amuzant, despre căutările Cabiriei, o damă de companie din Roma anilor ‘50.

Acum, în Londra

În Marea Britanie carantina e încă destul de strictă (câte lume ține cont de ea e altă treabă), dar avem voie să ne întâlnim în grupuri de maxim 6 persoane, în curte sau parc, păstrând o distanță de 2m. Dacă lumea ar respecta într-adevăr aceste reguli, mă îndoiesc că cei șase s-ar auzi unii pe alții. Pare că numărul morților scade și că lucrurile se îmbunătățesc, dar cine știe? În săptămânile următoare, școlile și anumite activități comerciale urmează să se redeschidă. Am fost în parc de câteva ori, m-am bronzat cu ghiozdanul în spate și remarc mult mai des și profund frumusețea grădinilor și florilor sălbatice care cresc peste gardurile din Londra, vara. Am o relație întortocheată cu țara asta pe care am ajuns s-o îndrăgesc și pe care plănuiam să o părăsec în septembrie, după aproape 8 ani. Mă simt tristă că perioada asta din viața mea se sfârșește așa, în atmosfera asta apocaliptică. Dar, ca mulți alții, poate mă simt mai pregătită pentru următoarea noastră viață colectivă, mai răbdătoare, mai ușor de satisfăcut, mai înțeleaptă.

Revino în casa din Finsbury Park

Citește capitolul 2: Nick (Liverpool)

Citește capitolul 3: Evan (Milano)

Citește capitolul 4: Rosa (Glasgow)

Citește capitolul 5: Zoe (Paris)

10 iunie 2020, Publicat in Pandemie /

text de

  • Oana LohanOana Lohan
    Oana Lohan desenează și-și petrece viața pe drumuri. Când nu desenează, face fotografii și scrie. Sau le face pe toate trei în același timp. 
  • Oana ȚenterOana Țenter

    S-a mutat dintr-un oraș foarte mic în unul foarte mare. Când e în Carei, vrea la Londra. Și invers.
     


Tema de gândire

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK