Cinci prieteni din orașe diferite ale Europei au ținut un jurnal timp de o săptămână, în perioada carantinei. Am construit din însemnările lor o poveste colectivă, din care aflăm cum s-a simțit pandemia la Londra, Milano, Liverpool, Glasgow și Paris, unde începe acum să adie un aer de vară și libertate.
La 19 ani, în 2012 veneam în Londra din Carei, Satu Mare, pentru anul întâi de facultate la University College London. În prima zi de curs, am întâlnit-o pe Zoe, o tipă blondă și foarte cool din estul Londrei. Studiam amândouă limba franceză, plus latină eu, arabă Zoe. După ce am locuit un semestru la o oră jumate de facultate, cu prieteni din Carei și bulgari la vreo 40 de ani care lucrau în construcții, beau rachiu și făceau karaoke noaptea, m-am mutat la cămin. Rând pe rând, i-am cunoscut pe Evan, un tip înalt din Țara Galilor cu haine excentrice, pe Nick, un alt tip înalt, din Liverpool, înnebunit după știri și țigări Marlboro, și pe Rosa, expertă în muzică pop rusească și excelentă dansatoare.
Printr-o serie de încrucișări și apropieri, am ajuns în ultimul an de facultate să locuiesc cu toate aceste personaje într-o casă victoriană, cam dărăpănată. Deși casa noastră arăta exact ca mai toate casele victoriene din Londra, am descoperit fascinați că aveam câte-o bucătărie la fiecare dintre cele trei etaje. Zona din nord-vestul Londrei în care locuiam atunci, Finsbury Park, e cosmopolită și aglomerată. Într-o zi tipică acestui colț londonez, puburile sunt pline de suporteri Arsenal, iar trecătorii colindă cele 46 de hectare ale parcului Finsbury. În aer se amestecă arome de la numeroasele restaurante din zonă care servesc mâncare de toate felurile, din Algeria, până-n Bangladesh. Într-o seară de iarnă, l-am întâlnit pe Jeremy Corbyn, fostul lider al Partidului Laburist, în timp ce cumpăram amândoi halva de la un magazin îndrăgit de cartier.
La scurt timp după ce ne-am instalat în noua noastră casă, pe 13 noiembrie 2016, s-au întâmplat în Paris atacurile de la Bataclan. Eu lucram la un eseu pe care trebuia să-l predau a doua zi, în timp ce restul colegilor de casă se plângeau despre cât de plictisitor e The Mission de Roland Joffé, film pe care n-au mai apucat să-l termine. Ne-am strâns cu toții în camera lui Nick, care se uita oricum non-stop la știri și care între timp a devenit jurnalist. Eu cu Zoe tocmai ne întorsesem de la o bursă Erasmus din Paris și tot ziceam: am fi putut să fim acolo. În decembrie 2015, Marea Britanie a decis în parlament să bombardeze Siria. Țin minte dezbateri aprinse în diferitele bucătării din casă, despre implicarea Marii Britanii. Rosa mi-a povestit atunci că în drum spre facultate asculta piesa Someday at Christmas a lui Stevie Wonder și a început să plângă în hohote în metrou.
În casă și în lume s-au întâmplat multe în acel an: am organizat un chef cu tema Club Tropicana, după piesa lui George Michael, Rosa și Evan s-au cuplat, am aflat că referendumul Brexit chiar urma să se întâmple, am găzduit în camera mea un dozator Jagermeister împrumutat de la pubul unde lucra Zoe, iar Donald Trump a fost în plină campanie electorală.
Rezultatul referendumului pentru Brexit ne-a luat pe nepregătite în bula noastră liberală din Londra. Plănuiam de ceva vreme o petrecere pentru a doua zi după votul Brexit, ca să sărbătorim ziua lui Nick și rezultatul care urma să decidă, credeam noi, atașamentul Marei Britanii față de valorile Uniunii Europene. N-a fost să fie. Pe 23 iunie, seara, Evan, Rosa și alți prieteni au ieșit în oraș la cluburile nasoale din zona în care locuiam, încercând să se detașeze de stresul votului prin muzică siropoasă și vodcă ieftină. Nick, Zoe și cu mine ne-am uitat în direct la numărătoarea voturilor. La un moment dat, eu m-am culcat, Zoe la fel. Nick a stat cu ochii pironiți pe ecran toată noaptea, iar când și-a dat seama că Marea Britanie a decis să iasă din Uniunea Europeană de ziua lui, i-au dat lacrimile. A doua zi, ne-am înfruptat dintr-un mic dejun continental, în cinstea Europei, pe o măsuță instalată în fața casei. Un trecător ne-a remarcat și ni s-a mărturisit neașteptat de sincer: „E cea proastă zi din viața mea”. Între timp, la radio, Nigel Farage, fost lider al partidului de dreapta UKIP, anunța „ziua independenței” pentru Marea Britanie. Am început pregătirile pentru petrecerea ce avea să devină mai mult o tristețe colectivă, transformată în dans și prea mult punch.
De atunci, în viețile noastre și în lume s-au schimbat multe. Donald Trump aproape că a încheiat un mandat de președinție cel puțin tulburent, iar misiunea Brexit, remarcabil de anevoioasă, continuă fără vreun final clar. Rosa și Evan s-au despărțit, ea s-a mutat în Glasgow pentru un masterat, iar el la Milano, pentru o slujbă. Zoe e la Paris pentru un alt masterat, Nick e acasă la el în Liverpool, unde lucrează pentru un ziar local. Eu am rămas la Londra. Ultima dată ne-am văzut cu toții la ziua mea de naștere, când au venit care de pe unde să mă serbeze și i-am găzduit pe toți pe canapele țepene. Mi-am ținut ziua chiar după ultimele alegeri parlamentare din Marea Britanie, când conservatorii au câștigat detașat. La petrecere, discuțiile au oscilat între discursuri anti-Boris Johnson, anti-Partidul Conservator și critici ale Partidului Laburist pentru o proastă conducere și strategie electorală. Totuși, am avut parte și de dans, de Cher, de vișinată.
Acum, în pandemie, suntem cu toții împrăștiați prin lume, dar vorbim unii cu alții mai mult decât am face-o în mod normal. Îmi place când în apelurile video, ceilalți merg la magazin sau la plimbare și apuc să văd, prin micile pătrate pixelate, cum trăiesc alte orașe perioada asta zbuciumată. Lucrurile au progresat diferit în fiecare țară în parte, iar ca să înțelegem cum am trăit fiecare, pe cont propriu, o experiență care ne leagă pe toți, mi-am rugat foștii colegi de casă să-și scrie gândurile zilnic, timp de o săptămână. A fost un fel de experiment care să ne ofere o ocupație comună. La final de jurnal de carantină, tragem linie și reflectăm la cum merg lucrurile acolo unde ne aflăm acum, când în Europa numărul de morți și îmbolnăviri pare să scadă și în orașe începe să se simtă briza verii.
Îmi face mult bine să citesc că unii dintre ei sunt acum cu un picior în afara carantinei, liberi să se tundă în Paris, să se dea cu bicicleta prin orășelul Gorgonzola sau să împartă grisine cu prietenii din Milano. Chiar și de la distanță.
Mai jos, în dreptul fiecărei ferestre, găsiți însemnările noastre de jurnal în carantină.
Cuprins
Editor: Andra Matzal
Design & programare: Anagrama
Dacă v-a plăcut în casa din Finsbury Park, sigur o să vă placă și în Blocul Liric, chiar în inima Bucureștiului.
