În Revista Scena9 #2, filosoful Constantin Vică se întreba ce câștigi când dai Internetului o bucată cât mai mică din viața ta. Articol publicat în 2019.
Marea e frumoasă și are vocea lui Borges când era tânăr. Seara e Borges cel bătrân. Dar deocamdată e zi cu soare și tu privești cât de departe poți, dincolo de diguri și de saltul delfinilor, până la navele care stau aliniate în radă, apoi privești cerul și te apropii ușor de apa care pare întotdeauna prea rece. Te arunci repede în valurile mici, apoi din ce în ce mai mari, faci pluta, te mai odihnești, privești direct în soare și dincolo de el. Aici e sublimul, ți-e bine și ești totul cu apa, oglindit acum în norul adânc ce se perindă pe cer înghițind lumina. Marea devine neagră și verde deopotrivă, fâșii luminoase și foițe de plumb se amestecă-n privirea ta. Veni-va furtuna? Vom vedea.
E vremea să ies, îți zici, și ieși, dar pașii tăi se mișcă aiurea pe rafinatul nisip. În față, pe plaja imensă, cam cât un deșert de jucărie, toți ceilalți par zombies, în spate nimic, doar marea de plumb chemându-te înapoi.
Ai fost singur în apă, acest proto-ocean de informație moleculară, vie și plină de vietăți; ceilalți stau unde i-ai lăsat, umflați pe nisip de zăduful adânc al unei zile cu nori aproape uniți de pământ. Sunt tot acolo, în corpul comun al rețelei, conectați la sursele (artificiale) ale unei trăiri din ce în ce mai binare (da/nu, stânga/dreapta, love/hate). Înghițind notificări în culori, tastând cuvinte alese până la urmă de procesor, apăsând fiecare inci al ecranului arzător, comandând și blocând, excitând și urând, urlând cu LITERE MARI și plângând fără cuvinte mari, prin emojiticon, toți se fac că au ceva de făcut în singurul lor timp doar al lor. Pixel și control? Scufundați până la tăcere în zumzetul infernal al rețelei. Uitând că fiecare dintre noi e doar un terminal, un punct local care trebuie administrat, așa cum cetatea din Pont de greci a fost administrată. Nici măcar un soldat care colonizează, doar o minte de colonizat. Și, spre folosul civilizației, colonizată.
Cea mai simplă schimbare din viața mea a fost să nu fac nicio schimbare atunci când internetul a devenit putere. Când aproape toți am devenit parte a lui, după ce două decenii fusese mai degrabă o parte a noastră, niciodată însă o parte pentru întreg, ci o parte dincolo de o graniță invizibilă, dar descriptibilă, cea a lumii „halucinației consensuale”, dincolo de forțele reale, deci raționale, ale capitalismului colectivist al supravegherii. Care a și venit.
Nu e nimic în genul rezistenței sau curajului, e mai degrabă ceva care semnalizează lehamitea și neîncrederea, un act foarte individualist, fără a fi totuși atomist. Alegerea de a nu fi tot timpul conectat printr-un dispozitiv pe care nu-l pot controla a fost una pornită mai mult din grecesc-orientalul „dăm cu sâc/ Din Isarlâk” decât din frecventatele teorii ale sferei private și autodeterminării informaționale. Faptul de a studia ani la rând aceste moduri de a privi, problematiza, conceptualiza și rejuca semnificații a fost, fără îndoială, de folos (mai ales că pentru un subiect vechi de doar câteva sute de ani nici nu se cere prea mare disciplină), dar nu aici stă cheia voinței. Degeaba aș fi citit dacă nu aș fi trăit. Unii o pot numi nostalgie, alții doar paranoia. Eu o numesc alegere, exersarea capacității de a fi agent, capabil să-mi urmez scopurile. De pe vremea când încă se mai făceau alegeri influențate doar de psihopompele rusești și mcdonaldizarea de rit apusean.
Primul lucru de care te prinzi când nu ai internet pe telefon, când nu ai internet la discreție tot timpul, oriunde, este că nici nu ai nevoie de el. O observație pe care ți-ar face-o orice psiholog care te va trata cândva de tromboză informațională. Sau overload, supra-încărcare informațională, exces incontrolabil, pentru cei neobișnuiți cu termeni basa. Așa e, psihologul e corect, doar că la mine găsești aproape pe gratis. Când mergi cu metroul și ființele-s dense, ca-n conservă, nu știi cum să scapi mai repede cu ochii-n ecran. Să afli dacă ai spart bula de nimic strălucitoare din joc, să vezi dacă-n jos ți-au luat-o criptomonedele, și-n sus contul de instagram, poate chiar să citești puțin înfiorat/ă mărturisirea din postarea unui amic din corporație sau mic boutique. E timpul cel bun în care conștiința poate să-și dea resetare, dar tu nimic, te afunzi tot mai jos în malaxorul intelectual al epocii noastre. Aici, în vagonul-conservă, ești multitudine, dar tu preferi să fugi. Eu stau, cu nimic concret nu m-aleg, și după ce fac acest exercițiu hegelian, mă întorc la cartea mea care nu mă bombardează crepuscular luminos.
Nicio notificare, ore întregi, e binecuvântare. Urgență e doar numele unei secții de spital, viața e explorare. Multă atenție care poate fi trimisă aiurea – de exemplu, să numeri câte ferestre au casele de pe o stradă, câte persoane care trec te-au observat și câte n-ar fi vrut etc. –, dar măcar pleacă din propria-mi inabilitate de a avea, uneori, intenții despre intenții. Sunt pe cont propriu în explorarea teritoriului – așa cum sper să fiu întotdeauna și aici și online, adică peste-tot-aici –, cu hărți mentale, simț de orientare și repere imaginare, în sensul întâlnirii dintre ce văd și conceptul său. Nu mă mai satur de cât de frumoasă e lumea și mă întristez cât de puțin vrem s-o navigăm sub propria cârmuire. GPS-ul e o invenție revoluționară, doar că eu posed, ca toți oamenii, unul deja bricolat natural, interior. Căștile-cu-acces-prin-telefon-la-Spotify sunt minune, dar când mai are memoria timp să fredoneze, să amestece și să devieze sunetele ei proprii? Orașul e haos, cu oameni sau fără, dar când să mai detectezi complexitatea când urmezi un singur fir, căci traseul e dat? Eficiența ne obligă să fim la timp (un timp la dispoziția altora), să ajungem fără să ne rătăcim pe drum. Desigur, e bine să vinzi visul flaneurului în lumea calculatorului, îmi răspunzi, însă noi, oamenii, chiar folosim tehnologia cu scopuri foarte serioase, precise. Da, însă problema e una mai simplă: atunci când nu mai ești la dispoziția altora în sceneta socială, de ce te lași în continuare jucat de dispozitivele digitale și suveranii lor?
Nicio notificare, nicio urgență, nicio punere la dispoziție. Totuși, acest timp extras din producția tehno-socială, pus deoparte doar pentru tine, are și el prețul său. De exemplu, ajungi acasă după câteva ore total deconectat (totuși, o poză ai făcut cu felul frumos în care ninge afară) și afli că ai fost în centrul atenției altora, că algoritmii rețelei sociale au încercat să te împingă sau să te ascundă, dar n-a ieșit, tu n-ai fost la timonă și nu ai dat prinosul tău de date, mulțumiri, plăcuturi și mirări simulate mașinii la timp. Asta e, uitarea oricum e rapidă, fă curat, să nu-ți mai iasă din nou numele iar pe firman. Ce-i bine e că nicicând FOMO nu ai dacă nu vrei să dai prea multă atenție sieși, păstrându-te cât mai bine pentru sine. Problema pare a fi cea că internetul, prin designul său, lasă impresia că e pentru noi, pentru fiecare, că lumea vine spre noi, iar centrul imobil e-n mâinile mele, ecranul tactil ce tiptil îți intră sub piele. N-ar fi o problemă dacă am păstra aceasta la nivelul eficienței – e mai ușor să aduc spre mine informația necesară decât să călătoresc eu spre ea în timp și spațiu –, dar o mutăm în cel al atenției și stimei de sine. A fi pe dinafară, a te simți pe dinafară e ceea ce bântuie compulsiv și înfricoșează omenirea conectată. E ceea ce caut.
Totuși, nu e singurul preț. Exersez, cu voluptate, a fi pe partea greșită a fracturii digitale, fractura dintre cei care au și cei care nu, cei care știu și cei care nu, cei care găsesc oportunități și cei care nu. Însă, iar aici cercetarea etnografică e bază, a fi printre săracii cu datele nu înseamnă a fi sărăcit de tot duhul și toată ființa. Dimpotrivă. Știu că sunt o furnică prost producătoare pentru platformele online care domină nu doar economia, ci și oikonomia, administrarea casei sufletului, cu toate acestea discriminarea care apare nu mă afectează foarte mult. Amazon îmi vinde mai scump, Facebook mă așază mai jos, internetul provider-ul nu-mi face nicio ofertă, agentul de telefonie mobilă se uită ca la homo habilis teleportat aici. Cu timpul, Google mă va trăda și el, cu toate că am fost printre primii care au adus profeția sa în vremea aceea, la sfârșitul copilăriei internetului, spre adolescența sa creativă, când internetul devenise un gras și apoi slăbise brusc. Sunt sărac cu datele și acest capital slab mă face atât prost profilabil (nu merită să afli ce reclame primesc), lipsit de interes. Unde merg și cam cât? Google nu știe, Waze nici atât. Într-o zi, mi s-a spus, voi fi chiar un rebut dataficat și astfel uitat de tot. Atunci nici ușile nu mi se vor mai deschide, căci orașul inteligent mă va crede stafie. Acest slab capital mă face de neinvestit. Rămâne de văzut dacă și cum acest lucru duce la scăderea capitalului social din viața de zi cu zi. Până atunci, mă bucur de faptul că nu fac aproape tot timpul muncă ascunsă pentru suveranii digitali, GAFA prescurtați, ci doar când vreau. Și atunci mă laud cu ce am descoperit prin scufundările mele în arhive și colecții digitale, căci vanitatea totuși e prețuită aici, punând astfel demonul reflectoarelor pe datele crude și brute transformate în lucru, cu sens, deci monetizabil.
Comunicarea e adesea fracturată. Nu cu pierderi de date și conținut, ci în durate. Mai bine zis, fragmentată. Vorbesc și scriu în continuarea în containere, nu stau în flux continuu, uneori automat. Nu sunt găsit, nu reușesc să trimit o poză la timp. Multe nu pot să fac așa cum poate un puștan de clasa a doua. Nici nu vreau. Îmi aleg calea astfel încât să nu fie nevoie de mine tot timpul.
Lipsa conexiunii permanente mi-a lăsat oamenii. Sunt cu ei peste tot, am nevoie de ei, mă las la mâna și puterea lor. Nu știu, nu mă descurc, întreb pe stradă. Nu prind taxi la telefon (și el cu robot), cineva mă trimite c-un Uber. Las o urmă în viețile voastre digitale și e evident că undeva, poate deja, o rețea neurală a văzut și m-a extras bit cu bit, recompus – astfel sunt și mai monitorizat. Dar, cum spuneam, nu obsesia de a scăpa neprofilat mă împinge, de a fi ambiguu, sub multiple veșminte, ci bucuria de a ști că există ceilalți, care îți vor oferi atenția și chiar grija lor. Funcționează și cu studenții, în mod neașteptat, dacă te iei după bocitoarele educațiunii naționale. Dacă uit, dacă mă încurc, dacă vreau să descoperim ceva împreună, dacă avem nevoie de date și fapte, dacă am uitat distincții (știu, am multă uitare pentru cineva care-și ferește creierul de stimulii păcănelilor online), dacă e rostul, pornim și navigarea online. Știm ce, cum și, mai ales, de ce căutăm. Ne oprim odată rezolvată sincopa intelectuală și ne imersăm înapoi în discuția actuală. Eu nu pot fi în/din lume fără a fi și pentru lume, adunându-mă și răspândindu-mă prin ceilalți. Așa încerc să înțeleg distincția dintre a te baza pe un sistem tehnic și a avea încredere în oameni. Nu se exclud, dar e mai bine să existe cineva care intermediază pentru a ne pune pe amândoi în actualitatea mediației: vreau să-mi mediezi tu lumea ca să înțelegem amândoi că nu internetul e primul mediu, în ordinea existenței, ci limbajul în care se încarnează gândirea și acțiunea noastră.
Ar mai fi o rațiune pentru care rămân neschimbat în obiceiul deconectării. Vreau să înțeleg de ce mă obsedează imaginile dintr-un sat al Moldovei, aproape de capitala ei, unde odihnește cel dintâi internet al românilor, Dimitrie Cantemir, imagini ale unor copii care nu intraseră niciodată în lumea noastră pentru că nu aveau electricitate. Vreau să înțeleg de ce țăranii indieni nu au folosit internetul la început, de ce Africa e întotdeauna conectată în mers, prin telefon, și rar pe loc, prin computere. Nu pot avea experiența lor, dar măcar pot experimenta o altă viață de deconectare, care nu implică, cum ziceam, neapărat mai multă concentrare. Una în lumea în care suntem tributari unei ideologii a hiperconectării, a prezenței în chip ubicuu în aplicații, platforme și ecosisteme informaționale. Întinse agnostic față de geografia planetei, oriunde ajunge omul, munte sau mare. Situațiile nu sunt aceleași, dimpotrivă. Bătrânii care nu înțeleg aceste minunate dispozitive ale urmăririi și performanței de sine trăiesc o altă fractură decât cea a copiilor sau a mea. Ei cu adevărat ajung a fi deconectați, nu doar de la internet, ci de la orizontul unei vieți bune…
Internetul nu a adus ameliorarea cognitivă a tuturor, după cum s-a așteptat și încă se mai profețește. A adus extrem de multe beneficii vieții umane, dar a dărâmat un mit: cel al accesului la informație ca putere catalizatoare pentru cunoaștere (concept imposibil fără cel de adevăr). Informațiile abundă, datele tranzitează continente ca într-un videoclip futurist la MTV în 1984, însă peste tot vedem accese de emoționalism și ecouri ale unor ademenitoare cântece de sirene. Peste tot unde ni se cere să dăm ceva pentru a primi ecran și vedere, atenție și multă discuție, tocare de timp. Efectul neașteptat, în orice plan, este amestecul și spargerea sferelor vieții. Trec lucruri dintr-o zonă într-alta, din baie în telefon, din telefon în cont, din cont în lume sub formă de dorințe ambalate. Economia duduie, căci aproape totul a ajuns pe piață, la vedere, iar semnul îl dau aglomerările de date.
Departe de a fi o apocalipsă, lumea noastră trăiește o accelerare. Creierul poate să ducă el singur atâta efort? Probabil că da, doar că nimeni nu cunoaște care ar fi toate cheile de care e nevoie să-i descoperim cifrul. Invitația mea, precum cea baudelairiană, e către un nou voiaj. Tehnologiile când devin dominante nu mai lasă loc inovației, căutării, descoperirii. Internetul a făcut loc puterii celor care au datele, iar aceștia și-au ratat mesianica menire pe care, din prostie și marketing, oamenii le-au oferit-o. Aici suntem, într-o utopie totalizantă care produce, din resursele noastre cognitive, bani, dând cea mai ieftină plăcere, oglinda. Avem nevoie de ameliorare, dar una care să răspundă lumii mediate prin telefon și întreg circul său de animale digitale, dresat-programate mai bine sau mai rău. O alianță între puterea informațională a creierelor și computația (pe vechi arhitecturi von Neumann sau una nouă, cuantică) artificială, care să se constituie ca techno-holobiont, o identitate colectivă bazată pe extensii neuronale (care presupun sau nu un implant), care nu pot fi transformate în canale Youtube de publicitate, și capacitatea de a rula pe rețele neurale (nu neapărat artificiale, de ce nu produse de biologia sintetică?) și de a fi coordonate de creierul tău. Nu ceva care ni se dă, ni se face, ci o trecere experimentală spre extindere.
Techno-holobiontul se învață, se descoperă, se crește. Este opera ta, prin care te învrednicești în offline.
