Noul titlu al italianului Paolo Sorrentino, La Grazia (în cinematografe din 17 aprilie), este o recapitulare aproape comică a trucurilor din jobenul cineastului, mai toate așezate sub zodia lipsei de inteligență artistică. Nici nu e de mirare că filmul se strofoacă să găsească grația numai în lucrurile grațioase. Până la greață.

Filmele lui Paolo Sorrentino sunt lumi încremenite. Drama lor unică pare să fie spleen-ul aristocratic: regrete eterne – și etern mulțumite de sine – într-o lume autarhică a desfătărilor mai mult sau mai puțin vremelnice. Lumina de aici e aceea a blitz-urilor de la serate haute couture, iar tonul, per ansamblu, conștient că răspunde marii moșteniri renascentiste – niciun etaj mai jos. Sorrentino vorbește despre figuri politice de la vârf și despre lorzi ai plăcerilor elevate, uneori contopite în aceeași persoană. Atât de mult timp pare să fi petrecut acesta fasonând asemenea universuri exclusiviste (mentale și materiale) ale boierilor contemporani – Loro (2018), adică „Ei”, e chiar titlul unui film recent –, încât pare să fi pierdut cu totul contactul cu lumea de aici, a noastră. Când președintele Italiei, protagonistul din La Grazia, merge să viziteze o închisoare, oamenii din sala de așteptare, cu fețele lor muncite, schimonosite, țâșnesc ca o ruptură aproape didactică în diorama împăiată din care tocmai am ieșit. Încă puțin și te-ai crede în vreun film de-ale lui Eisenstein despre oropsiții țarismului.

Ca mai toate proiectele recente ale italianului, La Grazia se vrea a fi un tur ghidat prin Sorrentinoland – ceva la intersecția dintre muzeu de ceară, revistă de fashion și reclamă la paste. Îl urmărim, așadar, pe președinte (Toni Servillo) în ultimele luni de mandat, asaltat de dubii, măcinat de angoasele unui viitor necunoscut, căzut în auto-contemplație. Președintele e un om distins și un om de treabă: se spovedește la papă – un bărbat de culoare, cu dread-uri, care merge pe scuter – și ascultă rap. Unicul punct pe ordinea de zi (sau de lună) pare să fie o viitoare lege a eutanasiei. Apoi mai apar două cereri de grațiere care se cer soluționate. Viața președintelui e tihnită până peste poate; în comparație, până și Klaus Iohannis ar trece lejer drept un Stahanov al funcției. Odată rămas văduv, omului nu-i dă pace gândul că soția l-a înșelat în urmă cu patruzeci de ani: se vor fi văzut și griji mai presante în viață. Să fie oare La Grazia un film à clef despre pericolele unui trai de huzur și langoare care se maimuțărește drept activitate politică?

Sorrentino îl caută pe Dumnezeu la buticul Ferragamo. E omul slow motion-ului, peste care toarnă mereu un sos (cacio e pepe?) de muzicuțe bombastice. La finalul mandatului, președintele înaintează, tot în slow mo, pe o arteră turistică de shopping, flancat de bodyguarzi. Imagine mai reprezentativă pentru arta plăsticos-marketabilă a regizorului nici că se putea găsi – un triumf general al simulacrului. Pe tot parcursul lui La Grazia, Sorrentino ne asaltează din nou cu ceea ce știam: că e apostolul frumuseții și al luxului, hotărât să fellinizeze în legea lui, incapabil să observe că tocmai această îngustime „șic” a viziunii transformă arta în insectar glossy numai bun să epateze publicul cultural. Într-o altă secvență, președintele întinde timid mâna spre ecranul LED pe care un astronaut, aflat în imponderabilitate, varsă o lacrimă: kitsch și iarăși kitsch, camuflat sub sigle de firmă (Festivalurile de la Cannes, Veneția), care umflă numaidecât scorurile. Aidoma acestei găselnițe, La Grazia e compus aproape exclusiv din imagini văduvite de ancoră, scornelile aeriene ale unui temperament țopesc care aduce laolaltă pânzele lui Botticelli și emisiunile de teleshopping: nu în sensul unei permutări radicale între referințe înalte și plăceri dezinhibate, ci ca o traducere a pretinsului ideal poetic prin poetisme de suprafață.

În mod inevitabil, La Grazia e simultan gravissim și auto-parodic, chiar dacă Sorrentino, de bună seamă, nu posedă simțul ridicolului. Rudimentele de noblețe procesată chimic care alcătuiesc filmul sunt presărate prin tablouri insuportabil de emfatice (soția întrevăzută prin ceața zorilor, arhitectura străveche care se profilează fotogenic în beznă). Filmul nu e niciodată mai mult decât acest fetișism al sclipiciului. Chiar și în Loro, care se cerea citit ca o dezavuare a vulgarității „domniei” lui Berlusconi, pare că pentru Sorrentino a fost un efort prea mare acela de a se abține să glamourizeze tot ce prinde, în acord cu niște concepții simpluțe asupra ideii de cool în artă. Iar È stata la mano di Dio (2021) – căruia nu i-ar fi stricat titlul alternativ Gioco di mano – era pur și simplu o vitrină băloasă înălțată propriului ego artistic. La Grazia pare mai potabil doar în măsura în care se refugiază într-o lume închisă etanș, care măcar nu mai pretinde să acționeze în vreun fel pe planul istoriei. Totul, aici, e vis febril de băiat căruia îi plac chestiile scumpe, generatoare de statut. Dar un paradox rămâne: ce treabă mai are politica în viața acestui pensionar de lux, dincolo de alibiul exotismului? La Grazia e versiunea abstractă a politicului, o transformare a ei în mașinărie seducătoare.