Cum se leagă biodiversitatea de peisajele culturale și de păstoritul tradițional? Pentru a înțelege cum trăiesc păstorii astăzi, ce rol au aceste munci tradiționale în menținerea ecosistemelor de pășune, dar și care sunt cauzele declinului lor și efectele asupra mediului, am urmărit viața Oanei, o tânără din Posmuș, Bistrița-Năsăud, care alături de familia sa, se ocupă cu păstoritul.
Într-o seară răcoroasă și umedă de august, pe un drum de țară înnoroit și abrupt, Oana Uilean conduce cu greu tractorul. Alături de mama ei, Ioana, care stă proptită pe treapta laterală a tractorului, urcă spre stâna din deal a familiei, aflată la 4 kilometri de satul Posmuș din Bistrița-Năsăud. Acolo urmează să se întâlnească cu tatăl ei și cu doi ciobani, pentru a mulge 600 de oi. Oana se întoarce spre mine, în stânga ei, și mă întreabă râzând: „Te temi?”. A plouat mult la Posmuș în ultimele zile, iar tractorul alunecă și se clatină pe hârtoape. Ea e relaxată la volan, e un drum pe care-l parcurge zilnic.
Odată ajunse la stână, Oana se dă jos din tractor, își ia toiagul decorat cu numele ei și o ia la pas pe dealurile din jur. Înconjurată de căței de stână, mari și mici, adună oile împrăștiate pe pășune și le mână spre strunga așezată mai în vale. Odată ajunse la strungă, adică îngrăditura unde se mulg oile, Oana, tatăl ei și cei doi ciobani se așează la muls, în timp ce mama ei stă în spatele boxei și împinge oile în strungă.
Durează cam 2-3 ore să mulgă 600 de oi, iar la final, bidoanele cu lapte proaspăt sunt urcate în remorca tractorului și duse la locuința familiei. De acolo urmează să fie vândute sau transformate în brânză. Procesul acesta se repetă pe tot parcursul verii, dimineața și seara – programul familiei e dictat de turmă și de nevoile animalelor.
„Adică, dacă ești fată, nu poți mulge oile sau nu poți merge pe tractor?”
Oana are 23 de ani și studiază zootehnie la Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară din Cluj-Napoca. Își împarte viața între oraș și satul Posmuș, între facultate și oierit, ca să își ajute părinții. Face asta nu din obligație, ci din pasiune – iubește animalele și stâna lângă care a crescut; se simte acasă acolo și nu vrea să le părăsească.
Familia Oanei se ocupă cu păstoritul de generații încoace. Tatăl Oanei, Lucian, asta muncește de peste 40 de ani, din copilărie. A preluat, la rândul lui, cunoștințele tatălui său care avea și el oi. A început ca strungar, ca apoi să devină cioban și să aibă în grijă oile satului. În cele din urmă, tatăl Oanei a reușit să-și facă propria turmă, iar acum familia se ocupă de peste 1.000 de oi. Alcătuirea unei turme e un proces dificil din mai multe perspective. Este în primul rând o investiție financiară foarte mare; o oaie costă în general între 600-800 de lei, dar unele pot costa și peste 1000. Pe lângă asta, îngrijirea unei turme necesită mult spațiu, utilaje, hrană, loc de adăpost și foarte multă muncă.
Astăzi, familia are trei ciobani angajați, care îi ajută cu muncile, și deține teren de pășuni și fânețe.
Oana a copilărit aproape de turmă și de animale. Își ajută părinții la treburi de mică și a învățat de la ei toate muncile care țin de stână. La început, ea dădea oile în strungă. Pe atunci, mulgeau oile de trei ori pe zi, îndurând căldura amiezilor de vară.
„Mă uitam mereu în spate să văd câte oi mai sunt, că erau căldurile alea foarte mari la amiază și parcă nu se mai terminau să intre, să termine de muls. Ziceam în gândul meu: Lasă că cresc eu mai mare, mă învăț să mulg oi, numai să nu mai stau aici în căldură.”
Cu timpul, Oana a scăpat de datul oilor în strungă. La 12 ani a învățat să mulgă, într-o dimineață în care a ajuns cu tatăl ei la stână și și-au dat seama că ciobanii fugiseră. Cum rămăseseră singuri la muls, până le-au venit ajutoare, a fost nevoită să deprindă ea cum se face.
„M-am pus cu tata la muls, că n-avea cu cine. Am sunat acasă pe mama și pe bunicul să vină să ne ajute la muls. Așa că prima dată la 12 ani m-am învățat să mulg și capre și oi, dar mi-a fost ușor și acum mi-e de folos.”
Oana a făcut clasele primare în sat, gimnaziul în comuna Șieu, de care aparține satul, iar liceul în Bistrița. Deși avea și alți colegi ale căror familii aveau animale, niciunii nu se ocupau în principal de asta. Îmi spune, însă, că n-a simțit că este privită altfel – din contră, colegii și profesorii o respectau pentru ceea ce face. Au mai fost și cei câțiva care îi spuneau că o astfel de muncă e prea grea pentru o fată. Nu i-a lăsat să o demotiveze.
„Când vedeam pe cineva că zice «nu mai merge că ești fată, nu mai merge că ți-i greu», parcă mai tare mă ambiționam. Adică dacă ești fată nu poți mulge oile sau nu poți merge pe tractor?”
„Carpații sunt cel mai bine conservat peisaj montan natural cam din toată Europa”
Activitățile pastorale tradiționale ale comunităților din România au jucat un rol crucial în crearea unor peisaje culturale foarte biodiverse. Pajiștile, pășunile și fânețele care constituie aceste peisaje au apărut în urma nevoilor oamenilor și sunt foarte bogate în floră și faună. Secole la rând, păstoritul a fost una dintre principalele ocupații pe teritoriul actual al României și a contribuit decisiv la crearea acestor peisaje.
„Carpații sunt cel mai bine conservat peisaj montan cultural cam din toată Europa, pentru că aici abia în ultima vreme a început declinul activităților pastorale”, explică Cosmin Ivașcu, biolog și lector al Facultății de Chimie, Biologie, Geografie, Universitatea de Vest din Timișoara. Ivașcu cercetează cunoștințele ecologice tradiționale și peisajele culturale – o latură a biologiei preocupată, printre altele, de conservarea biodiversității.
Pentru a hrăni pe timpul verii animalele pe care le creșteau, oamenii aveau nevoie de pășuni unde acestea să pască. Pe timpul iernii, hrana le era asigurată de fânul pe care îl coseau tot vara, în fânețe. „Deci, cumva, ei au înlocuit o vegetație naturală care exista acolo și pășunile astea s-au extins în dauna pădurilor. Prin defrișări repetate, oamenii au creat ecosistemele astea, cărora noi le zicem seminaturale, dar care sunt foarte bogate în specii de plante și de nevertebrate. Prin utilizarea tradițională – adică pășunau de la o anumită dată de primăvară sau mai din vară până în toamnă –, ecosistemele astea își reveneau de la sine. Capacitatea de suport a ecosistemului nu era depășită”, adaugă biologul.
„E greu, e de lucru, nu-i numai vreme bună la oi”
Câteva luni mai târziu, într-un februarie mai cald decât ar fi normal, am revenit la Posmuș, ca să văd și cum arată munca Oanei pe timp de iarnă.
Viața la stână are o ciclicitate specifică – muncile se schimbă odată cu anotimpurile. Turma își petrece vara pe pășunea familiei aflată mai departe de sat, unde oile sunt mulse de două ori pe zi și se face brânză. Odată cu toamna, se mută pe pășunea comunală, mai aproape de casă. Iarna începe fătatul, iar oile și mieii sunt aduși treptat la ferma familiei din sat, unde stau până în aprilie, când mieii sunt vânduți. Apoi turma se mută din nou pe pajiștea familiei, unde se reiau păscutul, mulsul și, făcutul brânzei. Tot așa, an după an, de secole.
În februarie, turma familiei este împărțită – o parte din oi și mieii se află la ferma din sat, în timp ce restul de oi, cele care nu au fătat încă, sunt pe pășunea comunală. La fermă ciobanii sunt ocupați cu tăierea copitelor la berbeci. Copitele ovinelor se taie regulat, pentru a evita creșterea excesivă, care poate duce la deformări, probleme de mers și infecții. Procesul nu e dureros pentru animale.
După ce Oana trece pe la toate țarcurile de la fermă, ca să inspecteze oile și mieii, ne urcăm în mașină ca să mergem la oile rămase pe pășunea comunală. E foarte aproape de sat, așa că ajungem repede, după un scurt drum pe dealul acoperit de zăpadă. Imediat ce coboară din mașină, Oana e din nou întâmpinată de de câinii stânei, care o salută lătrând și îi urmează ordinele. Odată intrată în țarcul făcut din gard electric, ea scrutează turma și caută să vadă dacă a fătat vreo oaie, cât timp au fost singure.
Privirea i se oprește asupra unei oi care stă separat de restul, în colțul opus al țarcului. „Oaia aia o să fete imediat, în câteva minute”, îmi spune. Văzându-mi confuzia, Oana îmi explică că se vede din poziția în care stă. Se apropie de ea încet, iar turma, și cei doi măgari, se strâng în liniște în jurul scenei, privind. În timp ce Oana ajută oaia să fete cu o relaxare și hotărâre care mă iau prin surprindere, privesc și eu, ținându-mi respirația în timp ce fotografiez, de teamă că aș sparge liniștea profundă.
Înapoi la ferma din sat, e timpul mesei pentru oi. Oana ajută ciobanii să împartă fânul în toate țarcurile. Desfac rapid baloții cu furcile și cară în iesle fânul, care împrăștie în aer un nor de praf fin. Imediat ce termină, pornim din nou spre pășunea comunală, de data asta cu tractorul și remorca încărcate de sfeclă de zahăr, care va hrăni turma de acolo timp de câteva zile. Ni se alătură și ciobanul Mihai, care o ajută pe ciobăniță. Pe pășune, se lasă întunericul și se face tot mai frig, în timp ce cei doi împrăștie sfecla lângă țarcul turmei.
Chiar și ajutați de trei ciobani, viața familiei nu e ușoară. Munca e grea și deloc atractivă, dacă nu îndrăgești turma. Fie ger, ploaie, ninsoare, oile trebuie hrănite, îngrijite și mulse.
„E o muncă dificilă. Dacă nu ți-e drag și nu ai crescut printre ele sau nu ai habar de ele, nu mai e nicio atracție. În ziua de astăzi toată lumea fuge, că e greu, e de lucru, nu-i numai vreme bună la oi”, spune Oana.
Pentru că astfel de munci nu mai au căutare, găsesc ciobani tot mai greu. Iar cei de acum nu mai au la fel de multe cunoștințe ca în trecut, când păstoritul se practica la scară largă, cu mai multe cunoștințe dobândite prin tradiție.
„Pe mulți ciobani îi aduce tata iarna. Îi înveți să țină o furcă în mână, să facă lucruri, și când crezi că l-ai învățat și că o să-l ai și pe primăvară, când scoți oile la iarbă, pleacă”, explică ciobănița.
Depopularea zonelor rurale este una dintre principalele probleme cu care se confruntă păstorii de azi, pentru că mâna de lucru este din ce în ce mai greu de găsit.
„Pentru că mulți localnici se reorientează spre alte activități, aleg să emigreze sau să muncească în mediul urban, nu mai există animale domestice – sau există mult mai puține. Fără animalele domestice, o mare parte din pajiștile astea nu mai sunt folosite. Multe sunt transformate în alte tipuri de terenuri”, spune biologul Cosmin Ivașcu.
Cercetătorul explică cum activitatea umană, cositul și păscutul, întreține prețioasele ecosisteme ale peisajelor culturale. Când ele rămân abandonate, încep să adune biomasă, adică să se împădurească și să se sălbăticească. „Multe din plantele și animalele care depind de zonele astea dispar”, iar biodiversitatea specifică pășunilor se pierde.
„Această biomasă care se acumulează poate fi și foarte periculoasă pentru natură. Fiind uscată, ea este un combustibil pentru incendiile naturale. În Spania de exemplu, ea e una din motivele pentru care au loc acele incendii vara în toată zona mediterană; acolo regresul de la activitățile pastorale este mult mai accentuat și crează și problemele astea.” Pe fondul încălzirii accentuate a climei în România, completarea lui Ivașcu sună ca un avertisment privind viitorul peisajelor culturale locale.
„Dacă la nivel de țară nu-i bine, nu știu dacă aș putea să continui”
I-am însoțit pe Oana și tatăl ei și într-o după-amiază de mai, la muls.
În luna mai, turma s-a întors pe pășunea familiei din deal. Înainte de Paști mieii au fost vânduți, iar odată cu venirea primăverii oile s-au întors la păscut. Acolo, împărțite în trei turme, se află în grija a trei ciobani, care le păzesc și merg cu ele pe dealurile dimprejurul stânii. Oile care au lapte sunt separate de cele sterpe, iar dimineața și după-amiaza sunt aduse la strungă, pentru muls.
După ce urcă bidoanele goale pentru lapte în bena mașinii de teren, Oana și tatăl ei pornesc spre pășune. Drumul de hotar care urcă spre pășunea familiei are doar 4 kilometri, însă e anevoios, iar cei doi îl parcurg dus-întors de cel puțin două ori pe zi. Nu e accesibil decât pentru mașini de teren sau tractoare, iar în perioadele ploioase, nămolul le îngreunează și mai mult accesul.
Odată ajunși la pășune, cei doi se întâlnesc cu ciobanii care mână turmele spre strungă. Chiar și în patru oameni, mulsul a peste șase sute de oi e treabă grea – durează între două și trei ore –, dar, cu toate astea, e un moment plin de voie bună, glume și conversații despre ziua care se încheie. Odată ce oile sunt mulse, ele trec din spatele strungii în țarcul din față, care se aglomerează treptat.
Din când în când, pe măsură ce gălețile se umplu cu lapte, cei patru iau pauze scurte, ca să verse laptele în bidoanele aduse de acasă. Spre final, începe o ploaie puternică, dar care nu le taie elanul. Oricum, e o ploaie de vară – se oprește la fel de repede cum a și început. Odată ce ultima oaie a fost mulsă, ultimele găleți de lapte sunt strecurate și vărsate în bidoanele care merg înapoi în bena mașinii. Oana și tatăl ei pornesc spre casă, unde vor pune laptele proaspăt la răcit, pentru ca apoi să-l vândă.
În perioada aceasta, familia vinde doar laptele oilor. În trecut, făceau și brânză din el și o vindeau, însă procesul este mult prea anevoios ca să mai fie rentabil pentru ei astăzi.
Nu este singura schimbare din cei patruzeci de ani care s-au scurs de când a început tatăl Oanei oieritul. Pe drumul de întoarcere ne povestește despre cele pe care le-a trăit.
„Înainte nu erau pe dealuri spini, că se mergea la cosit. Acuma-s pline dealurile de spini, oamenii nu mai lucră, nu mai are cine lucra... mai lucrăm noi ăștia câțiva care mai ținem animale. Oamenii au îmbătrânit, o parte din tineret a plecat”.
Oana se numără printre acei tineri care nu doar că n-au plecat, dar au ales să dea ceva înapoi comunităților din care provin – în cazul ei, menținând în viață tradiția oieritului. Îi este drag de animale și nu se vede făcând altceva, așa că a ales să studieze zootehnie la Cluj, la USAMV. În timpul săptămânii mergea la cursuri în oraș, iar la final de săptămână era înapoi în Posmuș, ca să-și ajute părinții cu muncile. Simte că facultatea a ajutat-o mult și în munca pe teren, la fermă.
A absolvit în iunie studiile de licență, cu o lucrare despre studiul calității sortimentelor de brânză de oaie obținute tradițional la ferma familiei sale. Din toamnă va începe masterul la aceeași universitate, urmând două programe în paralel: Siguranță alimentară și protecția consumatorului și Managementul calității produselor de origine animalieră.
Plănuiește să se angajeze în domeniu odată ce va absolvi, însă nu se vede locuind la oraș. Chiar dacă un loc de muncă tipic ar fi mai comod și mai ușor, nu vrea să se rupă de sat și de animale. Își dorește să continue pe acest drum, să preia oile familiei și să dezvolte afacerea, însă nu știe ce-i rezervă viitorul și dacă ceea ce își dorește va fi posibil.
„Eu asta vreau, să continui, să pot să mă dezvolt. Dar nu știu ce-o mai fi, pentru că dacă la nivel de țară nu-i bine, nu știu dacă aș putea să continui”, adaugă tânăra.
„Știm că România e țara cea mai biodiversă din Uniunea Europeană”, spune cercetătorul Cosmin Ivașcu. „Avem cinci regiuni biogeografice. Mare parte din diversitatea asta este generată cultural și prin activitatea umană, în special prin păstorit, așa că odată cu pierderea acestor activități, riscăm să pierdem o mare parte din identitatea și din biodiversitatea specifică României.”
Deși în comparație cu alte zone din Europa, la noi s-au păstrat mai multe din aceste peisaje culturale, interesul tot mai scăzut față de creșterea tradițională sau sustenabilă a animalelor ne îndreaptă și pe noi într-o direcție riscantă.
„Importanța peisajelor culturale se datorează faptului că ele asigură o biodiversitate care nu poate să fie replicată de natură singură, fără ajutorul omului. După aceea, oferă siguranță alimentară la nivel local și regional”, spune Ivașcu. Conservarea peisajelor culturale, și, implicit, încurajarea activităților umane tradiționale care le întrețin, cum este și păstoritul, este crucială dacă vrem să păstrăm identitatea și biodiversitatea specifice acestor regiuni.
„Iar asta ține de politică, de subvenții, sunt mai multe filiere pe care trebuie atacată problema asta. Statul nu se implică sau o face strict birocratic, ceea ce de multe ori le face probleme micilor fermieri”, adaugă cercetătorul. „Norocul e că totuși există și încep să fie din ce mai multe ONG-uri care se implică. Este clar că trebuie să fie mai multe politici, mai multe programe, mai multe proiecte de genul ăsta.”
Material scris cu sprijinul bursei de jurnalism de mediu oferită de Rețeaua pentru Natură Urbană, în cadrul Școlii de mediu pentru jurnaliști, organizată cu sprijinul financiar al BRD SOCIÉTÉ GENERALE.
