Media&digital / Jurnalism

The Power of Storytelling 2017: Bucăți de conferință

de Maria Persu, Vlad Odobescu

Publicat pe 21 octombrie 2017

O sală plină zumzăie cât vecinii de scaun încearcă să-și potrivească ecusoanele. Pe spate sunt fragmente dintr-un desen cu un foc de lemne, iar acestea se întregesc când sunt alăturate. E simbolul acestei ediții a conferinței The Power of Storytelling: din 2011 încoace, evenimentul strânge povestitori și ascultători ca altădată la gura sobei. Adunăm aici notițe din cele două zile și imagini cu hashtagul #Story17.

Ziua I

  • „Trupul care nu era al Jessicăi”. În 2005, Sarah Stillman, acum staff writer la The New Yorker, a dat de-un titlu care se dorea o veste bună, care anunța că trupul descoperit într-un lac nu era al Jessicăi, fetița pe care o căuta toată lumea. Dar era totuși o poveste acolo, așa că Sarah a început să documenteze povestea cadavrului care nu era Jessica, ci un alt om, o femeie arestată în mai multe rânduri pentru prostituție. A devenit o poveste mai amplă despre „sindromul fetei albe dispărute”. „Mergeți dincolo de distincțiile dintre supraviețuitori «vrednici» și «nevrednici» de atenție, dintre victime și infractori; nu fugiți de complexitate”, spune Sarah Stillman.
 

The Power of Storytelling 2017 - PoS2017 #lateral #powerofstorytelling #pos2017 #closer

A post shared by Mircea Dragoi (@mdragoi) on

  • În 2005, Finbarr O’Reilly a câștigat concursul World Press Photo. E o imagine pe care sigur ați văzut-o undeva: o mână de copil acoperă buzele mamei sale, într-o clinică din Niger care oferea hrană de urgență. În acel an, regiunea respectivă suferea de pe urma secetei și a invaziei lăcustelor, care distruseseră recoltele. 3,6 milioane de oameni rămăseseră fără mâncare, iar ajutorul internațional ajungea cu greu la ei, arăta descrierea fotografiei, pe site-ul competiției. Finbarr O’Reilly a rămas însă cu altceva: o fotografie făcută în aceeași zonă cu o altă mamă și-un alt copil privați de hrană câștigase competiția în urmă cu trei decenii. Era o măsură a felului în care lumea nu se schimbă. O’Reilly a devenit jurnalist chiar în apropierea atacului terorist din 2001 de la Turnurile Gemene, când scria ca reporter în Africa Centrală, un subiect care a fost puțin acoperit în presa internațională  din cauza crizei terorismului din Statele Unite. De atunci, O’Reilly a decis că e cumva extrem de important să arăți și aspectele mai puțin de actualitate din zonele de război, dar care, credem noi, vorbesc cu multă sinceritate despre om, mai degrabă decât despre perspectiva universală a unui eveniment. Și el face asta mai ales prin fotografie. Finbarr a încercat, în anii petrecuți în zone de război, să captureze și viața de zi cu zi - în timpul petrecut în Congo, a ales să fotografieze coafurile tradiționale ale femeilor congoleze. A mers la Săptămâna Modei de la Dakar și-a fotografiat uși din Afganistan. În 2017, Finbarr a publicat - împreună cu Thomas J Brennan - Shooting Ghosts, un volum despre dificultățile întoarcerii la viața de civil după o bună perioadă petrecută pe frontul de luptă. „Volumul este despre prietenie, despre ce înseamnă a te întoarce la persoanele apropiate de acasă”.
 

When you get close enough, you match. #closer #story17

A post shared by Vica Schipor (@thevicagram) on

  • De fapt, nu știm nimic despre povestea pe care vrem să o spunem, crede Nikole Hannah-Jones, autoarea unei serii despre segregarea în școlile americane, Segregation Now, publicată în The Atlantic. Ea își propune să îi facă pe cei invizibili, membrii marginalizați ai societății, vizibili. Se ocupă de subiecte din educație și-l citează, în acest sens, pe istoricul James D. Anderson: „Există două filosofii ale educației, una pentru democrație, una pentru opresiune/asuprire”. Ceea ce o determină pe Nikole să scrie este furia, pentru că - spune ea - societatea americană a încetat să mai considere școlile publice un bun comun în procesul de privatizare a sistemului de învățământ. „Dacă tu consideri că segregarea nu e o problemă, trebuie să te conving că nu e așa”. E conștientă în permanență că se ocupă de o bucată a istoriei americane foarte greu de acceptat „atunci când crezi că țara ta este un model democratic”. De aceea își susține argumentele cu o listă de surse, ca o lucrare științifică. Dincolo de asta e narațiune intensă și mult context istoric. Evocă anul 1619, cel în care primii africani au fost aduși în America ca sclavi. Încetul cu încetul, seria ei despre segregare s-a îndepărtat de abstracțiuni și generalizări și s-a lipit de oameni. 

 

  • Luminile din sală se sting. Pat Walters, producător audio la Gimlet Media, folosește povestea a doi bărbați nevăzători pentru a vorbi despre cele patru elemente esențiale pentru o poveste audio: autenticitatea discuției, întrebările, dialogul și, evident, sunetul. John alege să uite complet de simțul vizual și să-și recreeze lumea din atingeri și sunete, pe când Zoltan alege să-și construiască propriile imagini despre realitate, pe baza stimulilor auditivi și tactili pe care îi primește. Materialul despre John și Zoltan, care găsesc strategii diferite pentru a gestiona situația, ne spune ceva atât despre relațiile interumane în lipsa vizualului, cât și despre ce-nseamnă a spune o poveste doar cu sunet. „Dacă faceți un material despre orbire, s-o faceți neapărat audio”, ne îndeamnă Pat.

 

  • Jenna Pirog e primul director al departamentului de Virtual Reality de la New York Times. Înființat acum doi ani, a fost primul de acest fel din lume. VR-ul nu va înlocui scrisul, materialul foto sau video, ne asigură Jenna Pirog. „E o nouă modalitate de a spune povești. (...) Știam că am putea să începem o revoluție în jurnalism făcând această tehnologie accesibilă”. În 2015, NYT a lansat filmul The Displaced, care vorbește despre trei copii din trei țări complet diferite din punct de vedere cultural, Ucraina, Siria și Sudanul de Sud.
 

  • Two Men Talking e un șir de povești despre prietenie, ură, suferință și acceptare, o piesă ce nu va fi niciodată la fel de pe o scenă pe alta. „Ce se întâmplă acum nu s-a mai întâmplat niciodată și nici nu se va mai întâmpla. Tu ești recipientul ascultării, dar totodată tu modelezi ceea ce-mi iese pe gură”, ne spun Murray Nossel și Paul Browde. Piesa despre viețile a doi bărbați gay crescuți în Africa de Sud e răsplătită cu aplauze în picioare. În sală sunt însă doar câteva sute de oameni, mult mai puțini decât cele trei milioane care și-au pus semnătura pe o inițiativă ce vrea să restrângă definiția familiei.
 

A post shared by Lenochka (@forgetenot) on

ZIUA A II-A

  • Murray Nossel & Paul Browde revin pe scenă pentru a vorbi despre compoziția poveștilor. Pentru ei, o poveste trebuie să răspundă la întrebarea „ce s-a întâmplat?”. E despre stări de fapt și nu lasă loc judecăților de valoare. Intervin, desigur, și obstacole. Murray și Paul consideră că astea ar fi mediul - o bormașină, o tipă sau un tip drăguț care stă lângă tine -, opiniile, gândurile, emoțiile și relațiile de putere (inner Foucault geek was happy). De pildă, într-un fel vorbești cu un polițist și în alt fel cu bunica ta. A povesti este despre conexiune. O poveste poate fi spusă prin simțuri. Feel the feelings, ne îndeamnă cei doi: „Dă-i voie publicului să simtă cu tine. Arată, nu spune”. Își aduc aminte de cuvintele lui Harry Hay, un activist pentru drepturile LGBT care a fondat Societatea Mattachine și care a vorbit despre o linie de moștenire într-un context al urii de sine și al marginalizării sociale. Bărbații gay nu cărau arme în triburi, ci aduceau pace, iar femeile gay erau mamele mamelor. În timp ce Murray și Paul vorbesc despre de ce e important să povestim în acest moment, simultan în piața Universității are loc protestul împotriva referendumului pentru „familia tradițională”.

 

  • Statuile vii de pe Southbank sunt de fapt imigranți români, polonezi și bulgari, a aflat Vera Ion. Oamenii din spatele mascotelor sunt de fapt niște oameni disperați și săraci, nu artiști care vor să facă street art performance, spune Vera, care le-a cunoscut poveștile. Întrebarea pe care și-o pune adesea este: De ce sunt oamenii atât de alienați? Cu cât proiectezi mai mult asupra unei persoane, cu atât alienarea e mai mare - apare incapacitatea de a te adapta și certitudinea în legătură cu ce suntem. Televiziunile și filmele holywoodiene impun publicului narațiunea, explică ea. Publicul nu comunică de obicei cu linia narativă, astfel comunicarea / povestea rămâne unilaterală. Pe Vera o interesează un model de povestire interrelaționar, în care fiecare e atât receptor cât și emițător - atunci când se creează o rețea, iar o poveste declanșează una nouă. „Cât a costat hashtagul #MeToo? Nimic”.
  • Elie Gardner a lucrat în Peru, surprinzând în filmele și fotografiile ei cultura latin-americană. Este interesată de drepturile femeii și educație. Acum, Elie locuiește în Istanbul. „Am știut de la început că vreau să spun povești despre lumină și întuneric”, mărturisește Ellie. A scris despre Alejandro Nuñez del Arco, „unul dintre cei mai periculoși oameni din lume”, care printre altele organizează cursuri de aerobic Full Body într-o închisoare din Peru. A călătorit apoi cu un refugiat sirian care voia să-și termine studiile univesitare până în Norvegia. Suprize, surprize: s-au îndrăgostit și a venit și el să ne vorbească.

 

  • Jacqui Banaszynski a fost prezentă la toate cele șapte ediții ale Power of Storytelling și a devenit „de-a casei”. A câștigat premiul Pulitzer în 1988, pentru un text despre virusul HIV, aducând povestea mai aproape de cititorul cu atitudine moralizatoare din anii ‘80 vorbind despre un cuplu gay care te duce cu gândul la dragoste adevărată. „Ideea de sfârșit sau început al unei povești este o construcție artificială”, spune Jacqui. Povestea începe când alegi tu. Jacqui crede că este foarte periculos ca narativa să fie condusă de cei ce sunt la putere, ceva ce, spune ea, se întâmplă în Rusia deja. „A ne face treabă este salvarea.” Facem un excercițiu inspirat de ideea că nu numai speakerii sunt povestitori, ci și toți oamenii din sală și, în fond, toți oamenii pur și simplu. Există povești, fie ele parte dintr-un reportaj, fie din viața de zi cu zi, care de multe ori rămân neterminate. Jacqui ne vorbește despre asta pentru că, pentru prima dată de la 14 ani, nu mai lucrează și a început un proces de aducere aminte despre munca ei, despre ce a rămas neterminat și poveștile la care și-ar dori să se întoarcă. Subliniază că multe subiecte ca HIV și transexualitatea rămân, din păcate, nu prea schimbate de la reportajele pe care le-a făcut ea acum 30 ani  și că poveștile astea încă mai pot fi spuse și astăzi. 
  • Thomas French se și ne întreabă: de ce ne pasă? Pentru a ajunge la un răspuns, ne spune trei fragmente de povești. Prima e despre niște puști de clasa a 7-a care-și fac o trupă, Pink Dino, iar toate fetițele de la gimnaziu mor după ei. Singurul neinteresat e Carlo, îndrăgostit până peste urechi de o fată care nu vrea să fie prietena lui. Apoi despre un cuplu de tigri dintr-o grădină zoologică și-apoi o crimă sângeroasă din Florida. French lasă poveștile neterminate, dorind să ne arate că dorința de a auzi următorul capitol dintr-o poveste e similară cu cea de a trăi. „Citim știri ca să aflăm fapte. Avem nevoie de povești ca să ne putem imagina ce înseamnă să exiști în acele știri. Cele mai frumoase trei cuvinte în limba engleză sunt what happens next? (ce urmează?)”. 

FOTO main: https://www.facebook.com/powerofstorytelling/?ref=br_rs  

 

 

That's a wrap for #story17! See you next October.

A post shared by Cristian Lupsa (@cristianlupsa) on

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK