Anul trecut, s-au împlinit 70 de ani de când Primo Levi și-a lansat în lume volumul de memorii despre ultimele suflări ale terorii de la Auschwitz, pe care le-a trăit pe propria piele. În toți acești 70 de ani, „Mai este oare acesta un om?”, considerată una dintre cele mai puternice cărți ale secolului 20 și aflată în curs de apariție la Editura ART, a răscolit cititori fără număr cu poveștile ei de viață într-o lume a morții. Fiindcă tocmai asta e, într-un fel, cheia cărții ăsteia pe care n-o poți lăsa din mână și în același timp pare de necitit, în onestitatea ei dureroasă: faptul că povestește, cu foarte mare înțelegere, cu empatie și ochi ascuțit pentru observație, cum se adaptează viața într-un lagăr de exterminare. Primo Levi, chimist născut la Torino în 1919, a fost trimis la Auschwitz când avea 24 de ani  și a rămas acolo  până la sosirea Armatei Roșii. Manuscrisul de la „Mai este oare acesta un om?” a fost gata dintr-o suflare la puțin peste un an după ce a fost eliberat, devastat de boală și înfometare, și înregistrează la cald tot ce a încpăut în experiența de prizonierat. Mai e posibil să-ți păstrezi umanitatea într-un loc special ticluit să dezumanizeze? Și dacă da, cum faci să rămâi om? Vă propunem să citiți mai jos capitolul „Cei aleși și cei damnați”, dar nu înainte de a trece printr-un fragment din poezia cu care Levi își începe memoriile:

„Gândiţi‑vă că toate acestea au fost aievea:
Vă‑ncredinţez aceste slove.
Săpaţi‑le în inimile voastre
Când staţi acasă sau mergeţi pe stradă,
Când vă culcaţi, când vă sculaţi;
Repetaţi‑le copiilor voştri.”

Cei aleși și cei damnați

Cum am arătat şi vom mai arăta, aşa se prezenta viaţa ambiguă a Lagărului. În aceste condiţii aspre, striviți la fund, au trăit mulţi oameni din zilele noastre, dar fiecare pentru un răstimp relativ scurt; de aceea se ridică poate întrebarea dacă merită cu adevărat şi dacă este bine să rămână vreo amintire despre acest excepțional episod al condiţiei umane.

La această întrebare ne simţim îndreptăţiţi să răspundem afirmativ. Într‑adevăr, avem convingerea că nici o experienţă omenească nu e lipsită de sens şi nedemnă de a fi analizată, ci, dimpotrivă, că se pot extrage din această lume aparte, prezentată de noi, învăţăminte fundamentale, chiar dacă nu întotdeauna pozitive. Am vrea să se ţină seama că Lagărul a fost, chiar în mare măsură, un experiment biologic şi social de proporţii gigantice.

Să închizi între fire de sârmă ghimpată mii de indivizi de vârste, condiţii, origini, limbi, culturi şi obiceiuri diferite şi să‑i supui unui regim de viaţă constant, controlabil, identic pentru toţi şi mai prejos de orice necesitate e cel mai diabolic experiment pentru a stabili ce este esenţial şi ce este dobândit în comportamentul animalului‑om în lupta pentru existenţă.

Noi nu credem în cea mai evidentă şi mai facilă deducţie: că omul este esenţialmente brutal, egoist şi prost în comportament atunci când este înlăturată orice suprastructură a lumii civilizate şi, prin urmare, că un Häftling nu e decât un om fără inhibiţii. Noi credem mai curând că nu se poate trage altă concluzie decât aceea că în faţa nevoilor şi a neajunsurilor fizice chinuitoare, multe deprinderi şi instincte sociale sunt reduse la zero.

În schimb, ni se pare demn de atenţie faptul că ies la lumină două categorii de oameni foarte distincte: aleșii şi damnaţii. Alte perechi de contrarii (buni şi răi, înţelepţi şi proşti, lași şi curajoşi, norocoși și ghinioniști) sunt mult mai puţin distincte, par mai puţin esențiale şi, mai ales, suportă gradaţii intermediare mai numeroase şi mai complexe.

Această diviziune e mult mai puţin evidentă în viaţa obişnuită; în cazul acesta nu se întâmplă des ca un om să se piardă, pentru că de obicei individul nu e singur, ci, în urcuşul şi coborâşul său, este legat de destinul celor din jur; drept care, numai în mod excepţional unul ajunge să crească în putere nelimitat sau să coboare continuu din înfrângere în înfrângere până la distrugere.

În afară de aceasta, de cele mai multe ori, fiecare posedă rezerve spirituale, fizice şi chiar pecuniare, astfel încât posibilitatea unui naufragiu, a unui eşec în viaţă capătă o mai mică probabilitate. Să mai adăugăm faptul că normele juridice şi simţul moral, care‑i o lege autoimpusă, exercită o sensibilă acţiune de atenuare; într‑adevăr, o ţară este considerată cu atât mai civilizată cu cât sunt mai înţelepte şi mai eficiente legile sale care îl împiedică pe cel slab să fie prea slab şi pe cel puternic să fie prea puternic.

Dar în Lagăr se întâmplă altfel: aici lupta pentru supravieţuire este necruţătoare, pentru că fiecare e teribil, disperant de singur. Dacă un Null Achtzehn oarecare se clatină, n‑o să găsească pe nimeni care să‑i întindă o mână; dimpotrivă, cel de alături o să‑l doboare, pentru că nimeni nu are interesul ca încă un „musulman[1]“ să se târască zi de zi la lucru; iar dacă vreunul, prin cine ştie ce miracol de sălbatică răbdare sau şiretenie, va găsi o combinaţie ca să scape de o muncă mai grea, sau va găsi o nouă cale care să‑i aducă câteva grame de pâine în plus, va căuta să ţină totul secret. Pentru asta va fi stimat, respectat şi va scoate un folos exclusiv personal; va deveni mai puternic şi de aceea va fi temut, iar cine e temut este, ipso facto, un candidat la supravieţuire.

Uneori ai impresia că întrezăreşti în istorie şi în viaţă o lege feroce care sună cam aşa: „Celui care are, i se va da; celui ce nu are, i se va lua.“ În Lagăr, unde omul e singur şi lupta pentru viaţă se reduce la mecanismul său primordial, nedreapta lege e făţiş în vigoare şi recunoscută de toţi. Cu cei adaptaţi, cu indivizii puternici şi vicleni, şefii înşişi stabilesc bucuros contacte, uneori aproape camaradereşti, sperând să aibă, poate mai târziu, vreun folos. Dar nu merită osteneala să te adresezi „musulmanilor“, oamenilor în descompunere, pentru că ştii dinainte că ar începe să se lamenteze şi să povestească ce mâncau la ei acasă. Cu atât mai puţin nu merită să ţi‑i faci prieteni, pentru că nu cunosc pe nimeni important în lagăr, nu mănâncă nimic peste raţie, nu lucrează în vreun Kommando avantajos şi nu știu nici o metodă secretă de a se organiza. În sfârşit, se ştie că sunt numai în trecere pe aici, iar peste câteva săptămâni nu va rămâne din ei decât un pumn de cenuşă pe un câmp nu prea îndepărtat şi un număr mare şters dintr‑un registru. Deşi sunt înregimentaţi şi se contopesc în mulţimea nesfârşită a semenilor lor, ei suferă şi îşi târăsc zilele într‑o singurătate opacă absolută şi tot în singurătate mor şi dispar, fără să lase urme în amintirea nimănui.

Rezultatul acestui nemilos proces de selecţie naturală ar fi putut fi descifrat în statisticile privind mişcarea din Lagăr. În 1944, la Auschwitz, din vechii prizonieri evrei (nu ne referim la ceilalţi, pentru că altele erau condiţiile lor), din kleine Nummer, numerele mici sub 150000, mai supravieţuiau câteva sute; nici unul dintre aceştia nu era un Häftling de rând, vegetând în obişnuitele Kommandos, mulţumindu‑se cu raţia normală.

Mai rămăseseră doar medici, croitori, cizmari, muzicieni, bucătari, homosexuali tineri și atrăgători, prietenii sau compatrioții vreunei autorităţi din lagăr; în plus, câţiva indivizi deosebit de cruzi, puternici şi inumani, care se instalaseră (cu învestitura comandantului SS, care, în astfel de alegeri, dovedea o satanică cunoaştere a omului) în funcţii de Kapos, de Blockältester etc.; în fine, cei care, fără a deţine funcţii aparte, reuşiseră să se aranjeze prin propria viclenie şi energie, obţinând în felul acesta, în afara avantajului material şi a reputaţiei, indulgenţa şi stima celor puternici din lagăr. Cine nu ştie cum să devină un Organisator, Kombinator, Prominent (ce elocvenţă crudă au termenii!) sfârşeşte repede ca „musulman“. O a treia cale există în viaţă, constituind chiar norma generală; dar nu în lagărul de concentrare.

Lucrul cel mai simplu cu putinţă este să fii doborât; e suficient să îndeplineşti toate ordinele primite, să nu mănânci decât raţia, să te supui disciplinei de muncă şi din lagăr. Experienţa a demonstrat că în felul acesta numai în mod excepţional rezişti mai mult de trei luni. Toţi „musulmanii“ gazaţi au aceeaşi istorie, sau, mai bine zis, n‑au istorie: au urmat cursul până la capăt, firesc, asemenea râurilor care se varsă în mare. Ajunşi în lagăr, din cauza unei incapacităţi care ţine de esenţa lor, a ghinionului sau a unei banale întâmplări, ei au fost înfrânţi înainte de a avea răgazul să se adapteze; pierd cursa, nu apucă să înveţe germana, să priceapă ceva din învălmăşeala infernală de legi şi interdicții decât când trupul lor a început să se descompună şi nimic nu i‑ar mai putea salva de la selecţie sau de la moartea prin epuizare. Viaţa lor e scurtă, dar numărul lor nesfârşit; dar ei, acești Muselmanner, damnaţii, sunt coloana vertebrală a lagărului; ei, masa anonimă, mereu reînnoită şi mereu aceeaşi a non‑oamenilor care mărşăluiesc şi trudesc în tăcere, în care s‑a stins scânteia divină, prea goliţi de tot ce aveau pentru a suferi cu adevărat: îţi vine greu să numeşti moarte moartea lor, de care nu se tem, pentru că sunt prea istoviţi ca să înțeleagă.

Ei îmi populează amintirea cu prezenţa lor fără chip şi dacă aş putea să cuprind într‑o singură imagine tot răul timpurilor noastre, aş alege această imagine familiară mie: un om descărnat, cu fruntea plecată, cu umerii aduşi, pe chipul căruia nu găseşti nici o urmă de gândire.

Dacă damnaţii nu au istorie iar calea pierzaniei este una singură și largă, în schimb, căile salvării sunt multe, aspre şi nesperate.

Calea cea mai bătătorită, cum am amintit, e Prominenz. Prominenten se numesc funcţionarii lagărului, începând cu directorul‑Häftling (Lagerältester), cu şefii (Kapos), cu bucătarii, cu infirmierii, cu gărzile de noapte şi sfârşind cu măturătorii barăcilor şi cu Scheissminister sau Bademeister (supraveghetorii latrinelor şi duşurilor).

În cazul de faţă ne interesează în special categoria de Prominenten evrei, deoarece în vreme ce ceilalţi, de la intrarea în lagăr, în virtutea supremaţiei naturale, erau învestiţi automat în funcţii, evreii trebuiau să recurgă la intrigi şi să lupte din greu pentru a le obţine. Şefii evrei constituie un trist şi notabil fenomen uman. În ei converg suferinţele prezente, trecute şi atavice, tradiţia şi educaţia de ostilitate faţă de străini, care fac din ei monştri asociali şi insensibili. Ei sunt produsul tipic al structurii Lagărului german: daţi‑le unor indivizi reduşi la sclavie o poziţie privilegiată, cerându‑le în schimb să trădeze fireasca solidaritate cu tovarăşii de suferinţă, şi se va găsi cine să accepte. Acesta se va sustrage legii comune şi va deveni intangibil; de aceea, cu cât va avea mai multă putere, cu atât va fi mai odios şi mai urât de ceilalţi. Când îi va fi încredinţată comanda câtorva nenorociţi, cu drept de viaţă şi de moarte asupra lor, va fi crud şi tiranic, ştiind că dacă nu se va purta așa, un altul, considerat mai potrivit decât el, îi va lua locul. În plus, toată ura lui neputincioasă faţă de opresori se va revărsa fără nici o logică asupra oprimaţilor, iar el se va simţi satisfăcut când îşi va fi revărsat pe pielea supuşilor ofensa primită mai de sus.

Ne dăm seama că toate acestea sunt departe de tabloul oferit de obicei, al oprimaţilor uniţi, dacă nu pentru a rezista, cel puţin pentru a putea îndura. Nu excludem că acest lucru s‑ar putea întâmpla când opresiunea nu depăşeşte o anumită limită sau, poate, când opresorul, din lipsă de experienţă sau din mărinimie, îl tolerează sau îl favorizează.

Dar constatăm că în zilele noastre, în toate ţările în care un popor străin a pus piciorul ca invadator, s‑a creat o situaţie analogă de rivalitate şi de ură între supuşi; acest fapt, ca atâtea altele omeneşti, a putut fi surprins în Lagăr cu o deosebit de crudă evidenţă.

În privinţa şefilor neevrei, sunt mai puţine de spus, deşi erau de departe cei mai numeroşi  (nici un Häftling „arian“ nu era lipsit de funcţie, oricât de modestă). Că erau proşti şi bestiali e firesc, dacă ne gândim că cei mai mulți erau criminali de rând, aleşi din închisorile germane anume pentru a fi folosiţi ca supraveghetori în lagărele pentru evrei; presupunem că alegerea a fost făcută cu multă grijă, pentru că refuzăm să credem că sordidele exemplare umane pe care le vedeam în acţiune reprezentau etalonul, nu numai pentru nemţi, în general, ci chiar pentru deţinuţii germani. Mai greu de înţeles e cum de rivalizau în brutalitate cu aceşti condamnaţi de drept comun, la Auschwitz, deţinuţii politici germani, polonezi şi ruşi care aveau funcţii. Dar e ştiut că în Germania condamnarea politică se aplica şi unor fapte precum traficul clandestin, raporturi ilicite cu evreicele, furturi în dauna funcţionarilor partidului. „Adevăraţii“ deţinuţi politici trăiau şi mureau în alte lagăre, cu nume de acum de tristă faimă, în condiţii ştiute ca extrem de aspre, dar în multe privinţe diferite de cele descrise aici.

În afara personalului propriu‑zis, mai există o largă categorie de prizonieri care, fără să fie favorizată la început de soartă, luptă prin propriile forţe pentru a supravieţui. Eşti nevoit să înaintezi împotriva  curentului, să lupţi zi de zi, ceas de ceas, cu epuizarea, foamea, frigul şi cu inerţia care decurge de aici; să rezişti în faţa duşmanului şi să fii nemilos cu rivalii; să‑ţi ascuţi mintea, să‑ţi căleşti răbdarea, să‑ţi încordezi voinţa. Sau chiar să înăbuşi orice demnitate şi să stingi orice licărire de conştiinţă, să intri în arenă ca o brută împotriva altor brute, să te laşi condus de nebănuitele forţe subterane care susţin familiile şi indivizii în vremuri de restrişte. Nenumărate au fost căile născocite şi urmate de noi ca să nu murim: tot atâtea câte firi omeneşti există. Toate presupun o luptă extenuantă a fiecăruia împotriva tuturor, iar multe din ele şi o gamă considerabilă de aberaţii şi de compromisuri. Doar unui număr restrâns de oameni superiori, din plămada martirilor şi sfinţilor, le‑a fost dat să supravieţuiască fără să renunţe la nimic din propriul univers moral, în cazul în care nu a intervenit direct şi hotărâtor norocul.

Vom încerca să demonstrăm pe câte căi poţi să obţii salvarea prezentând poveştile lui Schepschel, Alfred L., Elias şi Henri. Schepschel trăieşte în Lagăr de patru ani. A văzut murind în juru‑i zeci de mii de semeni, începând cu pogromul care l‑a alungat din satul său din Galiţia. Avea soţie, cinci copii şi o prăvălie prosperă de şelar, dar de mult s‑a dezobişnuit să se gândească la sine altfel decât ca la un sac care trebuie umplut cu regularitate. Schepschel nu e foarte solid, nici prea curajos, nici prea rău; nu e nici măcar deosebit de şiret; nici nu s‑a aranjat vreodată astfel încât să aibă răgazul să‑şi tragă sufletul, ci e constrâns la expediente mărunte, ocazionale, la kombinacja, cum li se spune aici.

Din când în când fură din Buna o mătură şi o vinde unui Blockältester; când reuşeşte să pună deoparte puţină pâine‑capital, închiriază sculele de la cizmarul barăcii, un compatriot, şi lucrează câteva ore pe cont propriu; ştie să facă bretele din cabluri electrice împletite; Sigi mi‑a spus că în pauza de prânz l‑a văzut cântând şi dansând în faţa barăcii muncitorilor slovaci, care‑l răsplăteau, uneori, cu resturile de la supa lor.

Acestea fiind spuse, am putea fi tentaţi să ne gândim la Schepschel cu indulgentă simpatie, ca la un nenorocit în al cărui spirit nu mai sălăşluieşte decât o umilă şi elementară voinţă de a trăi şi care‑şi duce cu pricepere mica lui luptă pentru a nu se lăsa doborât. Dar Schepschel nu era o excepţie şi, când a avut ocazia, nu a ezitat să‑l condamne la biciuire pe Moişl, care‑i fusese complice la un furt la bucătărie, în speranţa deșartă că va dobândi cine ştie ce merite în ochii şefului de baracă pentru a‑şi depune candidatura la postul de spălător la cazane.

Povestea inginerului Alfred L. dovedeşte, între altele, cât de fals e mitul egalităţii originare între oameni. În ţara sa, L. conducea o foarte importantă fabrică de produse chimice şi numele lui era (şi încă este) cunoscut în cercurile industriale din întreaga Europă. Era un om solid, de vreo cincizeci de ani; nu ştiu cum fusese arestat, dar în lagăr intrase ca noi toţi, gol, singur şi necunoscut.

Când l‑am întâlnit prima oară, arăta foarte prost, dar păstra pe chip trăsăturile unei energii disciplinate şi metodice; pe vremea aceea, privilegiile sale se limitau la curăţirea zilnică a cazanului muncitorilor polonezi; această muncă, pentru care nu ştiu cum de obţinuse exclusivitatea, îi asigura o jumătate de gamelă de supă pe zi. Desigur, asta nu putea să‑i astâmpere foamea; cu toate acestea, nimeni nu l‑a auzit vreodată plângându‑se. Din contră, puţinele cuvinte pe care le rostea te duceau cu gândul la grandioase resurse secrete, la un „aranjament“ solid şi rodnic.

Ceea ce era confirmat de înfăţişarea sa. L. avea „ţinută“: mâinile şi faţa îi erau întotdeauna perfect curate; dădea dovadă de abnegaţia, foarte rar întâlnită, de a‑şi spăla cămaşa la fiecare două săptămâni, fără să aştepte schimbul bilunar (trebuie spus că această ocazie de a‑ţi spăla cămaşa însemna să găseşti săpun, timp şi loc în spălătorul supraaglomerat; să fii gata să o supraveghezi atent, fără să‑ţi iei ochii o clipă de la cămaşa udă şi să o tragi pe tine, firește, încă jilavă, la ora culcării, când se stinge lumina); avea o pereche de papuci cu talpă de lemn cu care să meargă la duş; până şi hainele lui vărgate erau, ca la nimeni altul, pe măsură, curate şi noi. De fapt, L. îşi asigurase înfăţişarea de „proeminent“ cu mult înainte de a deveni unul; abia mult mai târziu am aflat că la această prosperitate afişată ajunsese cu o tenacitate de nedescris, plătind serviciile ce i se făceau cu pâine din raţia sa, constrângându‑se în felul acesta la un regim de privaţiuni suplimentare.

Îşi făcuse un plan de perspectivă, fapt cu atât mai remarcabil cu cât îl concepuse într‑un mediu dominat de mentalitatea provizoratului, urmându‑l cu o disciplină interioară severă, nemilos cu sine, şi, cu mai mult temei, cu tovarăşii care‑i stăteau în drum. L. ştia că între a fi socotit un om cu trecere şi a deveni efectiv astfel nu era decât un mic pas şi că, oriunde, dar mai ales în generala nivelare din lagăr, o înfăţişare respectabilă este cea mai bună garanţie de a fi respectat. El a avut toată grija să nu fie confundat cu gloata: muncea cu zel ostentativ, îndemnându‑i la nevoie, pe ton convingător şi rugător, pe cei leneşi; evita lupta de fiecare zi pentru cel mai bun loc la coadă şi de fiecare dată se resemna să primească prima porţie, ştiind că era cea mai apoasă, numai ca spiritul său de disciplină să fie remarcat de Blockältester. Pentru a păstra distanţa, în raporturile cu tovarăşii săi, se comporta întotdeauna cu cea mai mare amabilitate, compatibilă cu egoismul lui, care era absolut.

Când s‑a constituit, cum vom arăta, echipa chimiştilor, L. a înţeles că venise și vremea lui: haina îngrijită şi chipul supt, dar proaspăt ras, în mijlocul turmei soioase şi neglijente, erau de ajuns pentru a‑i convinge instant pe Kapo şi pe Arbeitsdienst că el era unul cu adevărat ales, un potențial proeminent; drept care (celui ce are i se va da) a fost fără greutate promovat ca „specialist“, numit şeful tehnic al echipei şi luat de conducerea din Buna ca analist în laboratorul secţiei Stiren. După aceea, a fost însărcinat să‑i examineze rând pe rând pe noii membri din echipa chimiştilor, pentru a le verifica cunoştinţele profesionale: ceea ce el a făcut cu extremă rigoare, mai ales în cazul celor în care intuia viitori concurenţi.

Nu ştiu urmarea poveştii lui, dar tind să cred că a scăpat de moarte şi‑şi trăiește acum viaţa rece de dominator, lipsită de bucurii. Într‑o bună zi, Elias Lindzin, 141565, cu totul inexplicabil, aterizează în echipa de chimişti. E pitic, nu mai înalt de un metru şi jumătate, dar cu o musculatură cum n‑am mai văzut. Când e gol, i se vede jucând sub piele fiecare muşchi, puternic şi mobil ca un animal; mărit, dar fără a‑i altera proporţiile, corpul lui ar fi un model excelent pentru un Hercule, cu condiţia să nu‑i priveşti capul.

Sub pielea capului, suturile craniene formează protuberanțe monstruoase. Craniul său masiv dă impresia că‑i de metal sau din piatră: linia părului ras coboară până aproape de sprâncene. Nasul, bărbia, fruntea, pomeţii sunt tari şi compacţi, faţa întreagă pare de berbec, un instrument bun de izbit.

Făptura lui degajă o forţă animalică. E un spectacol uluitor să‑l priveşti pe Elias lucrând: meşterii polonezi, nemţii înşişi se opresc uneori ca să‑l admire pe Elias la lucru. Ai impresia că pentru el nimic nu e imposibil. În vreme ce noi abia ducem un sac cu ciment, Elias duce doi, apoi trei, chiar patru, ţinându‑i, nu se ştie cum, în echilibru şi, în timp ce merge cu paşi mărunţi pe picioarele‑i scurte şi butucănoase, se strâmbă sub povară, râde, înjură şi cântă fără oprire de parcă ar avea plămâni de bronz. Deşi e în saboţi, Elias se caţără ca o maimuţă pe schele şi aleargă fără teamă pe bârnele suspendate; duce câte şase cărămizi odată pe cap; ştie să‑şi facă o lingură dintr‑o bucată de tablă şi un cuţit dintr‑o rămăşiţă de oţel; găseşte oricând hârtie, lemne şi cărbuni uscaţi şi ştie să aprindă în câteva secunde focul, chiar şi pe ploaie. La nevoie e croitor, dulgher, cizmar, bărbier; scuipă la distanţe de neimaginat; cântă cu voce de bas, nu neplăcută, cântece poloneze şi în idiş nemaiauzite până atunci; poate să înghită şase, opt, zece litri de supă fără să vomite şi fără să facă diaree, trecând imediat la lucru.

Ştie să scoată între umeri o cocoaşă mare şi merge în jurul barăcii cu picioarele crăcănate și scălămbăindu‑se, ţipând şi declamând cuvinte de neînţeles, spre hazul mai marilor din lagăr. L‑am văzut luptând cu un polonez mult mai înalt decât el şi doborându‑l cu o lovitură de cap puternică şi precisă, plasată, ca dintr‑o catapultă, în stomac. Nu l‑am văzut niciodată odihnindu‑se, nu l‑am văzut niciodată tăcut sau potolit, nu ştiu să fi fost rănit sau bolnav.

Nimeni nu ştie nimic despre viaţa lui de om liber; de altfel, e nevoie de un mare efort inductiv şi de imaginaţie ca să ţi‑l închipui pe Elias ca om liber. Nu vorbeşte decât polona şi idişul ameninţător şi stâlcit din Varşovia; în plus, e imposibil să porți cu el o discuţie coerentă. Ar putea avea tot atât de bine douăzeci sau patruzeci de ani; de obicei, afirmă că are vreo treizeci şi trei şi că a procreat şaptesprezece copii: ceea ce nu e neverosimil. Vorbeşte tot timpul despre cele mai felurite subiecte, de fiecare dată cu o voce răsunătoare, pe un ton oratoric, cu o mimică violentă de om incoerent, ca şi cum s‑ar adresa întotdeauna unui public numeros.

Cum e şi firesc, publicul nu‑i lipseşte niciodată. Cei care‑i înţeleg limba îi sorb declamaţiile, strâmbându‑se de râs; îl bat entuziasmaţi pe umerii lui zdraveni, îl îndeamnă să continue, în vreme ce el, feroce şi încruntat, se învârteşte ca o fiară în mijlocul cercului de ascultători, apostrofându‑l când pe unul, când pe altul; deodată îl înşfacă pe careva de piept cu gheara lui mică şi încârligată, îl trage cu putere spre el, îi vomită în obrazul nedumerit o invectivă neînţeleasă, apoi îl aruncă înapoi ca pe o aşchie, continuându‑şi vorba furibundă şi dementă, în mijlocul aplauzelor şi râsetelor, cu braţele înălţate spre cer, ca un mic monstru.

Faima lui de muncitor excepţional s‑a răspândit foarte repede şi din clipa aceea, prin logica absurdă a Lagărului, practic a încetat să mai muncească. Prezența lui era solicitată direct de către Meister numai pentru muncile care cereau o deosebită pricepere şi forţă. În afara acestor prestații, supraveghea insolent truda noastră anostă de fiecare zi, evaporându‑se adesea prin vizite misterioase şi aventuri în cine ştie ce ungher al şantierului, de unde se întorcea cu buzunarele bine burduşite şi nu rareori cu stomacul vizibil plin.

Elias este de la natură şi cu inocenţă hoţ: în privinţa asta are şiretenia instinctivă a animalelor sălbatice. Nu‑i niciodată prins asupra faptului, pentru că nu fură decât atunci când i se ivește o ocazie prielnică; dar când aceasta se iveşte, în mod fatal şi previzibil, Elias fură la fel de fatal și previzibil cum o piatră, dacă‑i dai drumul, cade. Lăsând la o parte faptul că e greu să‑l prinzi, e evident că n‑ar ajuta la nimic să‑l pedepseşti pentru furturile sale: acestea sunt pentru el un act vital ca oricare altul, ca respiraţia şi somnul.

Ne‑am putea întreba cine e, la urma urmei, Elias: dacă e un nebun, o ființă de neînţeles și extraumană, ajuns întâmplător în Lagăr. Dacă în el se exprimă un atavism străin de lumea noastră modernă, mai bine adaptat, în schimb, condiţiilor primordiale de viaţă din lagăr. Sau dacă, dimpotrivă, nu e poate chiar un produs al lagărului, aşa cum toţi vom deveni dacă n‑o să murim în el, sau dacă lagărul însuşi nu va fi lichidat înainte de asta.

Există un sâmbure de adevăr în fiecare dintre cele trei supoziţii. Elias a supravieţuit distrugerii exterioare pentru că fizic e indestructibil; a rezistat nimicirii interioare pentru că e dement. Prin urmare, înainte de toate, e un supravieţuitor: el este cel mai bine adaptat, este exemplarul uman cel mai potrivit pentru acest mod de viaţă.

Dacă Elias îşi va redobândi libertatea, se va trezi azvârlit la marginea societăţii omeneşti, într‑o  închisoare sau într‑un ospiciu. Dar aici nu‑s criminali, pentru că nu există o lege morală pe care s‑o încălcăm, nici nebuni, pentru că acțiunile noastre sunt determinate şi oricare dintre ele este, la timpul şi locul său, aproape unica posibilă. În lagăr, Elias prosperă şi triumfă. Este un bun muncitor şi se descurcă, iar datorită acestei duble raţiuni este la adăpost de selecţii şi respectat de şefi şi de camarazi. Pentru cine nu are resurse interioare solide, pentru cel ce nu ştie să găsească în propria‑i conştiinţă forţa necesară pentru a se agăța de viaţă, singura cale de salvare este cea a lui Elias: demenţa şi viclenia animalică. Toate celelalte căi sunt fără ieşire.

Acestea fiind zise, cineva poate fi înclinat să tragă concluzii, eventual, chiar să stabilească reguli pentru viața noastră de zi cu zi. Nu există oare în jurul nostru atâţia Elias, mai mult sau mai puţin realizaţi? Nu vedem noi oare indivizi care trăiesc fără nici un ţel, incapabili de orice formă de autocontrol şi de conştiinţă? Acești oameni trăiesc nu în ciuda acestor lacune, ci, asemenea lui Elias, datorită lor.

Problema este deosebit de gravă, n‑o dezvoltăm, pentru că aici vrem să redăm întâmplările din Lagăr, iar despre omul din afara lui s‑a scris deja foarte mult. Doar un lucru am vrea totuşi să adăugăm: Elias, atât cât putem să judecăm din exterior şi în măsura în care cuvintele pot avea o semnificaţie, Elias era probabil o fiinţă fericită.

Henri, în schimb, este prin excelenţă un om civilizat, pe deplin conştient, şi deţine o teorie completă şi închegată despre modalităţile de a supravieţui în Lagăr. Nu are decât douăzeci şi doi de ani, e foarte inteligent, vorbeşte franceza, germana, engleza şi rusa şi are o foarte bună cultură ştiinţifică şi clasică. Fratele lui a murit în Buna cu o iarnă în urmă și de atunci Henri a rupt orice legătură afectivă cu lumea din jur; închis în sine ca într‑o armură, luptă nesmintit pentru viaţă, cu toate resursele pe care i le oferă intelectul lui ager şi educaţia lui rafinată.

După teoria lui Henri, trei ar fi metodele pe care un om le poate aplica pentru a se sustrage nimicirii, rămânând demn de numele de om: învârteala, înduioşarea şi furtul. El personal le practică pe toate trei. Nimeni nu e un strateg mai bun decât Henri în a‑i seduce („cultiva“, zice el) pe prizonierii de război englezi. În mâinile lui, aceştia devin adevărate găini cu ouă de aur: să nu uităm că în Lagăr, dând la schimb o singură ţigară englezească, îţi procuri mâncare atât cât să te saturi o zi întreagă. Henri a fost văzut odată mâncând un ou fiert tare, adevărat.

Traficul cu produse de provenienţă englezească este monopolul lui Henri şi aici e vorba doar de învârteală; dar calea lui de a‑i cuceri pe englezi şi pe ceilalţi e înduioşarea. Henri are corpul şi trăsăturile delicate, uşor perverse, ca ale Sfântului Sebastian de Sodoma: are ochii negri şi adânci, e încă imberb şi se mişcă cu o eleganţă molatică, naturală (deşi, la o adică, ştie să alerge şi să sară ca o pisică, iar capacitatea stomacului său e doar cu puţin mai mică decât cea a lui Elias). Henri e perfect conştient de calităţile sale naturale şi profită de ele cu competenţa rece a celui ce manevrează un instrument ştiinţific: rezultatele sunt surprinzătoare. E vorba pur și simplu de o descoperire: Henri a descoperit că mila, fiind un sentiment primar şi instinctiv, dacă e strecurată cu dibăcie, prinde tocmai în sufletele primitive ale brutelor care ne comandă, tocmai în ale celor care nu se dau în lături să ne bată fără motiv cu lovituri de pumni şi să ne calce în picioare după ce ne‑au doborât la pământ; lui nu i‑a scăpat marele avantaj practic al acestei descoperiri, pe care şi‑a axat industria lui personală.

Aşa cum ihneumonul paralizează omizile mari, păroase, lovindu‑le în singurul lor ganglion vulnerabil, tot aşa Henri îşi cântăreşte dintr‑o privire victima, „son type“; îi adresează câteva cuvinte, fiecăruia pe limba lui, şi „le type“ e cucerit: ascultă cu crescândă simpatie, e mişcat de soarta tânărului nefericit şi nu trece mult până roadele încep să se arate.

Nu există inimă atât de împietrită pe care Henri să n‑o poată înmuia, dacă‑şi pune cu adevărat în minte. În lagăr, chiar şi în Buna, numărul protectorilor lui este foarte mare: soldaţi englezi, muncitori civili francezi, ucraineni, polonezi, deţinuţi politici nemţi; cel puţin patru Blockältester, un bucătar, până şi un SS‑ist. Dar terenul lui preferat e Ka‑Be. Henri are trecere liberă în Ka‑Be; doctorul Citron şi doctorul Weiss sunt mai mult decât nişte protectori, sunt prietenii lui şi‑l primesc când vrea şi cu diagnosticul pe care şi‑l doreşte. Asta se întâmplă mai ales când se întrevăd selecţii şi în perioadele de muncă grea: să „iasă din iarnă“, zice el.

Dispunând de prieteni atât de însemnaţi, e firesc ca Henri să nu fie constrâns la cea de‑a treia cale, la furt; de altfel, se înţelege de la sine că nu face bucuros confidenţe în această privinţă. E foarte plăcut să discuţi cu Henri în clipele de răgaz. E şi util: nu există nimic în lagăr de care să nu aibă idee, la care să nu fi reflectat în felul lui concis şi coerent. Despre cuceririle lui vorbeşte cu o aleasă modestie, ca despre o pradă măruntă, dar nu se dă în lături să vorbească despre calculul care l‑a apropiat de Hans, întrebându‑l despre fiul lui de pe front, sau de Otto, arătându‑i cicatricele de pe tibii.

Este instructiv şi plăcut să discuţi cu Henri: uneori, simţindu‑l cald şi apropiat, comunicarea, chiar afecţiunea par posibile; ai impresia că, în spatele personalităţii sale deloc comune intuieşti un suflet uman rănit şi conştient de sine. Dar peste o clipă, zâmbetul lui trist se transformă într‑un rictus îndurerat, rece, studiat parcă în oglindă; Henri îşi cere politicos scuze (...j’ai quelque chose à faire“, j’ai quelqu’un à voir1) şi iată‑l din nou concentrându‑se pe vânătoarea şi lupta lui: dur şi distant, închis în platoşa lui, duşman al tuturor, inuman de şiret şi de nepătruns, ca şarpele biblic din cartea Genezei.

Din toate discuţiile cu Henri, chiar şi din cele mai cordiale, am ieşit cu un oarece gust de înfrângere; cu bănuiala vagă că am fost şi eu, pe neştiute, într‑un fel oarecare, nu un om în faţa altui om, ci un instrument în mâinile lui.

Ştiu că astăzi Henri e în viaţă. Aş da mult să‑i cunosc viaţa de om liber, dar nu doresc să‑l revăd.


 

[1] Cu acest termen, „Muselmann“, nu ştiu din ce motiv, veteranii lagărului îi desemnează pe cei slabi, pe inapţi, pe cei hărăziţi selecţiei (n. a.).



„Mai este oare acesta un om?” de Primo Levi, traducere de Doina Condrea Derer, va apărea în curând la Editura ART, în Colecția „Desenul din covor”.