Într-un act de profundă demnitate profesională și etică academică, 30 de editori de colecții și membri ai consiliului editorial ai Amsterdam University Press (AUP) și-au dat demisia în bloc, în semn de protest față de vânzarea parțială a programului de carte în limba engleză către compania comercială Taylor & Francis. Aceștia au criticat ferm lipsa de transparență a tranzacției și faptul că nu au fost consultați, considerând inacceptabilă colaborarea cu un „conglomerat editorial academic orientat spre profit”.
Acest val de demisii nu este doar o reacție la o decizie managerială, ci un act de rezistență față de capturarea cunoașterii științifice de interese comerciale și un apel la reinventarea modului în care este diseminată și finanțată cercetarea. Din păcate, fără un impact semnificativ, confirmând doar avansul și consolidarea modelului curent, în care cercetarea este finanțată din bani publici, iar rezultatele sunt revândute înapoi universităților și bibliotecilor care au finanțat-o. Despre acest model și cum s-a dezvoltat, am scris recent pentru Revista Transilvania. Esența acelui text constă în subordonarea cunoașterii și cercetării științifice imperativelor profitului. Altfel spus, avem de-a face cu o formă de rentă epistemică: un sistem în care câteva corporații privatizează cunoașterea produsă de comunitatea academică globală, fără să contribuie efectiv la costurile ei, dar care extrage profituri exorbitante. În textul de față reiau câteva din observațiile majore cuprinse în acel articol, dar evidențiez accelerarea procesului de financiarizare a domeniului și adaug date actualizate în privința profiturilor realizate de cei cinci giganți din domeniu, The Big Five: Elsevier, Springer Nature, Wiley, Taylor & Francis și SAGE.
Editorii demisionari de la AUP au apărat modelul editurii ca fiind unul dedicat schimbului științific global și susținerii cercetării, nu maximizării profitului. În fond, ei au apărat modelul anterior în fața financiarizării, adică a acaparării pieței academice de către corporațiile private, care l-au transformat într-un mecanism de extragere a unor profituri spectaculoase. Ei au denunțat modul în care Taylor & Francis obține profit prin exploatarea indirectă a cercetării finanțate din fonduri publice, fără a recompensa adecvat munca autorilor și editorilor academici. Foarte succint spus, munca de cercetare și costurile de publicare sunt suportate din fonduri publice, pentru ca ulterior tot din fonduri publice să se plătească accesul la publicațiile științifice în care sunt publicate rezultatele. Atunci când nu lipsesc cu desăvârșire, remunerațiile oferite autorilor de către astfel de publicații sunt recunoscute ca fiind infime, aproape simbolice.
Vinzenz Hediger, unul dintre autorii scrisorii și fost editor al unei colecții, a criticat dur absența unei consultări cu editorii din partea AUP și a subliniat nevoia unui model sustenabil, bazat pe colaborare și valori academice, nu pe extragerea de rente din cunoaștere finanțată public. Totodată, Hediger a atras atenția asupra unui acord controversat prin care datele Taylor & Francis sunt folosite de Microsoft pentru antrenarea inteligenței artificiale, subliniind că astfel de practici intensifică inegalitățile structurale în accesul la cunoaștere. Oligopolizarea industriei editoriale academice, dominată de câțiva jucători majori, amplifică dependența universităților de modele comerciale costisitoare și impune taxe inaccesibile pentru accesul la publicații, împovărând cercetarea și contribuabilii. Taxa pentru un singur articol poate ajunge la 50 de euro, în timp ce abonamentele instituționale pentru reviste academice și baze de date au costuri anuale de zeci de mii de euro.
Într-o lume în care știința este invocată drept soluție pentru crizele globale, de la pandemii la schimbări climatice, este greu de imaginat că accesul la această știință este blocat de bariere financiare ridicate nu de state, ci de corporații private. Totuși, exact aceasta este realitatea pieței editoriale academice contemporane: un spațiu dominat de câteva companii care extrag profituri uriașe dintr-un bun esențial: cunoașterea. Această concentrare nu s-a întâmplat peste noapte. În 1977, 39% dintre revistele academice erau publicate de societăți științifice. Până în 1995, acest procent scăzuse la 23%, în timp ce editurile comerciale controlau deja 40% din piață (cf. Tenopir & King, 1997). Conform unui studiu esențial pentru înțelegerea acestui proces, (Larivière et al., 2015), datele disponibile la nivelul anului 2013 arătau că peste 50% din articolele științifice erau publicate de doar cinci edituri comerciale. Cele mai recente date arată că procesul continuă, cota celor 5 mari editori crescând de la 52% din piață în 2018 la 61% în 2022.
În centrul acestui sistem se află un oligopol editorial format din cinci giganți: Elsevier (RELX), Springer Nature, Wiley, Taylor & Francis (Informa) și SAGE Publications. Aceștia nu produc cunoaștere, nu plătesc autorii pentru articole, nici recenzorii pentru evaluare, dar încasează miliarde de euro anual pentru accesul la rezultate ale cercetării finanțate în mare parte din bani publici. Este un model economic care ar fi considerat cinic în aproape orice alt domeniu, dar care în cercetare a devenit norma. Pentru mai multă claritate, să prezentăm câteva cifre. Datele recente sunt grăitoare:
- Elsevier, cel mai mare actor din industrie, a raportat în 2023–2024 un profit operațional de 1,79 miliarde lire sterline, cu o marjă de peste 40% (Research Professional News; Julien Cayla, LinkedIn; Wikipedia Elsevier).
- Springer Nature a înregistrat în 2024 un profit operațional ajustat de 512 milioane euro, la venituri de 1,85 miliarde € – echivalentul unei marje de aproape 28% (Research Professional News).
- Taylor & Francis a avut în 2023 venituri de 739 milioane dolari și o marjă de profit de 35% (WorkCompAcademy).
Aceste marje sunt mai mari decât cele ale unor companii precum Hyundai, Amazon sau chiar Google, și se apropie de nivelurile înregistrate de Pfizer ori Apple. Așa cum subliniază un raport recent, publicarea unui articol poate genera profituri de peste 50% din costul total pentru editură, în timp ce costurile reale de producție sunt adesea sub 1.000 $ (ProMarket, University of Chicago; Wikipedia – Serials crisis).
Financiarizarea pieței editoriale academice
Privind în profunzime transformările din această industrie, devine evident că nu avem de-a face doar cu o concentrare de piață, ci cu un proces mai amplu de financiarizare a industriei editoriale academice. Acest termen desemnează convertirea unei activități sau a unui sector într-un domeniu dominat de logica financiară, unde scopurile inițiale sunt subordonate maximizării profitului și performanței investiționale. Cu alte cuvinte, editurile academice nu mai funcționează în primul rând ca agenți ai diseminării cunoașterii, ci ca vehicule financiare menite să genereze randamente stabile și mari pentru acționari.
În 2016, platforma Web of Science (fostă divizie Thomson Reuters IP & Science) a fost achiziționată de fondurile de private equity Onex Corporation și Baring Private Equity Asia pentru 3,5 miliarde USD. Springer Nature – al doilea mare editor academic la nivel global – a fost preluat în 2013 de BC Partners (investiție de aproximativ 3,3 miliarde €) și ulterior consolidat cu finanțare de tip private equity (BC Partners împreună cu Neuberger Berman). Giganții precum Elsevier (parte a grupului RELX) și Informa (Taylor & Francis) sunt controlați de acționari financiari, listări bursiere și investitori instituționali, supuși cerințelor de profitabilitate și creștere. O parte deloc neglijabilă din acțiunile acestora este deținută de fonduri speculative (hedge funds), care urmăresc randamente ridicate pe termen scurt, exercitând presiuni asupra companiilor cotate pentru profit trimestrial, share‑buybacks și scăderea costurilor, ceea ce explică majorarea continuă a prețurilor și monetizarea agresivă a datelor.
O presiune similară o pun și fondurile pasive (index funds), precum BlackRock și Vanguard. Conform informațiilor din 2022, BlackRock Fund Advisors deținea 5,12%, iar The Vanguard Group avea 2,96% din RELX PLC. În 2023, conform datelor raportate pe Nasdaq.com, BlackRock și-a crescut participația la aproximativ 10–11%, devenind astfel unul dintre cei mai mari acționari instituționali ai grupului. Prin urmare, implicarea BlackRock și Vanguard confirmă faptul că publicarea academică nu mai este doar un sector cultural, ci un pilon al pieței financiare globale, cu toate consecințele unei priorități a profitului în fața misiunii științifice.
În acest cadru financiarizat, revistele academice devin active cu randament ridicat, autorii sunt transformați în furnizori de conținut gratuit, iar universitățile și institutele de cercetare în clienți captivi. Publicarea în regim Open Access devine o nouă sursă de venit, unde taxele de procesare sunt gândite în funcție de bugetele granturilor, nu de costurile reale. Iar parteneriatele recente cu giganți AI (Microsoft, Meta, Google) adaugă o dimensiune suplimentară: datele științifice sunt revândute și utilizate ca „materie primă” pentru algoritmi, fără consimțământul autorilor sau redistribuirea beneficiilor. În 2024, Taylor & Francis a încheiat două parteneriate comerciale pentru furnizarea de date către AI, cu estimarea unui venit de 58 milioane lire sterline doar din aceste colaborări (The Bookseller). Astfel, financiarizarea produce o dublă extracție de valoare: mai întâi din taxele de acces sau publicare, apoi din reutilizarea conținutului în economia digitală globală.
Această financiarizare a pieței editoriale academice nu face decât să adâncească ceea ce am numit rentă epistemică: o formă de acumulare în care cunoașterea este tratată ca un bun rar și valoros, nu ca un drept sau ca un patrimoniu comun.
Colonizarea cercetării de către logica profitului
Problema nu este doar economică, acest model influențând într-o manieră structurală mediul academic și tot ce înseamnă domeniul cercetării care produce cunoașterea valorificată de piața editorială. Cele cinci corporații menționate controlează nu doar revistele, ci și infrastructura de evaluare academică, prin platforme precum Scopus (Elsevier) sau Web of Science (Clarivate). Aceste instrumente decid care cercetări sunt „valoroase”, cine primește finanțare, cine este promovat și care idei se propagă. Astfel, știința este nu doar comercializată, ci și filtrată prin interese private. Nu vreau ca această observație să fie înțeleasă ca o respingere necritică a ideii de evaluare a activității de cercetare și a impactului său, inclusiv din perspectiva promovării sau a accesării unor granturi, ci ca o respingere a subordonării acestor instrumente logicii profitului.
Efectele asupra mediului academic sunt multiple și necesită o analiză și o discuție amănunțită. Totuși, câteva efecte ușor vizibile pot fi enumerate:
- Dezvoltarea sistemului „publish or perish”, care condiționează supraviețuirea academică de publicarea constantă în reviste cu factor de impact, alimentează direct puterea oligopolului editorial, forțând cercetătorii să alimenteze cu conținut gratuit un sistem dominat de câteva companii care controlează atât revistele, cât și instrumentele de evaluare a performanței științifice.
- Accesul la publicații devine prohibitiv pentru universități mici, cercetători independenți sau instituții din Sudul global. Resursele universităților sunt drenate către corporații și fonduri de investiții și redistribuite ca dividende către acționari.
- Tinerii cercetători fără granturi sau suport instituțional sunt excluși din sistemul de publicare Open Access, în care taxele de publicare pot ajunge la 10.000 $ per articol (University Post).
- Fondurile de investiții exercită presiune asupra managementului companiilor care dețin revistele științifice pentru a crește marjele de profit, a reduce costurile, a vinde active sau a majora dividendele, toate acestea în detrimentul sustenabilității pe termen lung și în acord cu o viziune care reduce cunoașterea la statutul de activ financiar speculat de investitori.
- Bibliotecile universitare renunță masiv la abonamente din lipsă de fonduri, în ciuda digitalizării care ar fi trebuit să reducă prețurile. Un exemplu paradigmatic în acest sens îl reprezintă Biblioteca Universității Harvard, care a denunțat în mod repetat lăcomia granzilor din industria editorială academică și a vorbit despre incapacitatea de a mai acoperi costurile abonamentelor.
Desigur, nu au lipsit reacțiile și diferitele forme de rezistență în fața acestui proces accelerat de financiarizare a cunoașterii și de transformare într-un sistem rentier a domeniului cercetării științifice. De la mișcări petiționare și inițiative Open Access reale (platforme precum, Plos, Arxiv.org sau DOAJ), până la boicoturi (cele mai de amploare au vizat Elsevier și s-au desfășurat în Germania și California) și proliferarea platformelor de piraterie academică (precum Sci-Hub, LibGen sau Anaꞌs Archive), oameni din lumea academică au opus rezistență, asumându-și riscuri semnificative în unele cazuri. Alexandra Elbakyan, fondatoarea Sci-Hub, și Aaron Swartz, activist al mișcării Open Access, au devenit simboluri ale rezistenței împotriva monopolului editorial academic: ea fugărită de justiție pentru că a oferit gratuit milioane de articole științifice; el, persecutat penal pentru un gest similar, s-a sinucis la doar 26 de ani. Mai multe despre povestea lor, în articolul deja menționat din Revista Transilvania.
O concluzie majoră a studiului meu, care se centra pe cazul comunității academice din România, era că pirateria academică a avut o contribuție substanțială în ameliorarea decalajelor față de țările occidentale în privința accesului la literatura de specialitate. În fond, așa cum arată un articol publicat în 2016, pirateria academică a devenit o practică răspândită deopotrivă în marile centre universitare și economice din Nordul Global, cât și în periferia și semi-periferia globale.
O altă concluzie e că pirateria academică, mai ales după apariția Sci-Hub, a avut o contribuție substanțială în impulsionarea agendei Open Access, dar nu în direcția dorită de cei care au militat ani la rând pentru ca cunoașterea să fie gratuită/accesibilă. Deși promovat inițial ca un model alternativ menit să elimine barierele de acces la literatura științifică, principiul Open Access a fost rapid cooptat de marile corporații editoriale, care l-au transformat într-un nou mecanism de extracție a unor rente consistente. În loc să faciliteze accesul liber la cunoaștere, editurile au păstrat logica rentieră, mutând costurile de la cititor la autor: cercetătorii sunt acum adesea obligați să plătească taxe de publicare (APC – article processing charges) ce pot depăși 5.000–10.000 de dolari pentru un singur articol, în special în revistele de top gestionate de Elsevier, Springer Nature sau Wiley.
Astfel, Open Access-ul a devenit un lux, accesibil doar cercetătorilor cu granturi consistente sau afiliați instituțiilor din Nordul Global, perpetuând dezechilibrele structurale din sistemul academic. În loc să submineze puterea oligopolului editorial, acest model o consolidează, oferindu-le corporațiilor din domeniul editorial o nouă conductă de profituri substanțiale, susținut tot din fonduri publice, în vreme ce controlul asupra infrastructurii științifice și evaluării academice rămâne în mâinile acelorași actori comerciali. Practic, avem de-a face cu un mecanism de drenare a unor resurse financiare considerabile din domeniul cercetării și învățământului universitar. Costurile cu abonamentele la baze de date sau cu publicarea în regim Open Access, așa cum obligă prevederile contractuale ale granturilor UE, reprezintă părți considerabile din bugetele bibliotecilor universitare și ale departamentelor de cercetare. Mai mult, aceste costuri fac ca cercetarea să fie foarte scumpă și o îndepărtează substanțial de scopul său fundamental: slujirea societății, a binelui public.
Colonizarea cercetării de către logica profitului nu este doar o problemă de costuri sau inegalitate, este o amenințare directă la adresa rolului public al științei, a accesului echitabil la cunoaștere și a autonomiei universitare. Într-un moment în care se cere tot mai mult de la știință, este profund paradoxal ca accesul la ea să fie restricționat în mod sistematic de interese comerciale. O știință care nu este accesibilă este o știință care nu servește societatea, ci piețele și implicit profiturile unei minorități. Recuperarea cunoașterii ca bun public este o urgență intelectuală și democratică, despre care nici măcar în cercurile academice nu se vorbește foarte mult.
Această dinamică este agravată de procesul de financiarizare, prin care editurile academice devin active speculative pentru fonduri de investiții care urmăresc randamente trimestriale, nu progresul cunoașterii. În loc să aducă investiții reale în educație și cercetare, financiarizarea duce la drenarea de resurse publice, accentuează presiunea asupra prețurilor și întărește controlul asupra infrastructurii globale a științei, transformând cunoașterea într-un instrument de extracție financiară și guvernare opacă.
Fotografie principală: Clădirea Universității Adam Mickiewicz de pe strada Wieniawskiego, vedere la Parcul Mickiewicz, cu Teatrul Mare (Teatr Wielki im. Stanisława Moniuszki) în fundal. Poznań, Polonia, 1947. Fotografie via Bogdan Celichowski/Fortepan.
