Teatru / Festival

Închis în colivie: FNT 2019

de Oana Stoica

Publicat pe 31 octombrie 2019

Ajuns la ediția cu numărul 29, FNT 2019 s-a concentrat pe investigarea celor 30 ani de la căderea comunismului printr-o selecție de peste 40 de spectacole, însoțite de conferințe, dezbateri, expoziții și ateliere. Cum Festivalul Național de Teatru este (aproape) de vârsta democraţiei postcomuniste, acesta ar fi fost un moment potrivit nu doar chestionarea societăţii, ci şi pentru autochestionarea festivalului dintr-o perspectivă analitică și istorică care să urmărească conceptele, practicile și direcțiile din teatrul românesc al ultimelor decenii. Rămânem cu speranța că poate se va întâmpla asta la ediția 30 din 2020. 

Cu ce am rămas din FNT 2019: 

• O bilă albă la capitolulul multiculturalism: au fost invitate spectacole din teatre autohtone de limbă română, maghiară, germană, idiş.

• Au fost prezente companii mai puţin cunoscute precum Teatrul „Tomcsa Sándor” Odorheiu Secuiesc, Teatrul de Nord Satu Mare (cu ambele secţii, Compania „Mihai Raicu” şi trupa „Harag György”) sau Teatrul Figura Stúdió din Gheorgheni. 

• Unele dintre organizaţiile independente şi-au confirmat valoarea, fiind deja prezente de mai mulţi ani în FNT: Centrul de Teatru Educaţional Replika, unteatru, Reactor de Creaţie şi Experiment.   

• Puse în această vitrină teatrală naţională, câteva producţii remarcate în timpul stagiunii au reconfirmat că sunt printre vârfurile stagiunii trecute: Pădurea spânzuraţilor, Limite, Baladele memoriei , Itinerarii. Într-o zi, lumea se va schimba. 

Magor Bocsárdi în „Trei surori”. Foto: Elod Bartalis

Trei surori de la Figura Stúdió din Gheorgheni, în regia lui István Albu - un spectacol care îl aduce pe Cehov în prezent, fără să schimbe nimic din textul original. În FNT, spectacolul s-a jucat în patru spaţii: la parter, în foaierul Sălii Media - care lasă spectatorul să vadă oraşul, cu uşi care se deschid spre Hotel Intercontinental şi pe unde intră Nataşa, care vine cu un taxi, şi Verşinin, care a descălecat, la propriu, de pe un cal alb (personajul fanfaron şi-a creat aură de prinţ) - şi Sala Media - unde era casa surorilor, cu o Moscovă reconstruită din machete de jucărie; la etajele 1-2, Sala Pictură, unde are loc incendiul, cu pereţii casei care se descuamează ca o epidermă arsă (un efect vizual puternic) şi pe acoperişul TNB, spaţiul Amfiteatru. Imaginea - simbol a surorilor, văzute ca  personaje nespectaculoase, blocate în provincie şi în propriile amintiri despre un trecut fericit, este un porumbel ţinut în colivie, pe care mezina îl eliberează la final. Mi s-a părut (involuntar) sugestiv pentru starea noastră, ca naţiune, astăzi, faptul că, la Bucureşti, porumbelul nu a zburat, preferând să rămână în colivie, deşi era liber.

Artistul remarcat în FNT 2019 este Magor Bocsárdi, un creator de universuri auditive electro - punk care se integrează organic în dramaturgia de scenă. Actorul interpretează cu fineţe cinematografică rolul lui Andrei, fratele celor Trei surori, un bărbat dominat de femei, care clocoteşte în interior, dar este suficient de resemnat încât să nu se revolte. Magor face uz de talentul său muzical, căci singura frondă a lui Andrei este sa înveţe să cânte la vioara, evoluând de la chinuit arcuşul la virtuozitate, pe măsură ce spectacolul urcă în cer, iar viaţa celor patru fraţi se face ţăndări.  

Las Meninas, spectacolul lui Andrei Măjeri de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, este istoria picturii celebre a lui Velázquez, la intersecţia dintre reconstituirea unei monarhii pe ducă, mai ales biologic, ce-şi cultivă / impune dominaţia printr-un discurs autoflatant (cultul personalităţii i-am zice astăzi), şi deconstrucţia acelui timp din perspectiva contemporană, a unei societăţi obsedate de imagine şi dependente de tehnologie. Este un spectacol inventiv, bogat vizual şi sonor, cu un naturalism în cheie comică (meninele sunt redate prin travestiuri), pe alocuri ireverenţios, şi excelent jucat. 

Róbert Alföldi în Richard III”. Foto: Oana Monica Nae

• Dansul Delhi, de Ivan Vârâpaev, regizat la Teatrul Naţional din Iaşi de Radu Afrim, cu poetica sa binecunoscută, analizează suferinţa din punctul de vedere al modului în care facem (sau nu) faţă morţii unei persoane apropiate. În directă legătură cu această temă, apare şi problema eticii în artă: poate arta exploata suferinţa, pentru a o pune în dezbatere? este arta un medicament pentru suferinţă? O inimă supradimensionată, cât un om, devine un personaj în sine, dominând o parte din scenă, în timp ce un hublou din fundal se deschide alternativ spre moarte şi spre vis. 

Richard III în regia lui Andrei Şerban a fost prezentat în două variante, cea română, de la Teatrul Bulandra, febrilă în actualizări politice, şi cea ungară, de la Teatrul „Radnóti Miklós” din Budapesta, ceva mai austeră. În producţia bucureşteană, trimiterea directă la Liviu Dragnea a expirat rapid, căci politicianul a intrat la închisoare la scurt timp după premieră, ceea ce a dus la modificarea spectacolului. Dar problema lui nu ţine de conexiunea cu realitatea concretă, un risc asumat în teatru, ci de stângăcia acestei conexiuni, introducerea ei în spectacol fiind ilustrativă (un personaj dictator în text şi unul cu tendinţe autocrate în realitate), fără să provoace o reflecţie, alta decât cea conţinută deja în piesa lui Shakespeare. Interesantă a fost însă întâlnirea cu compania maghiară, una dintre cele mai puternice în prezent la Budapesta, care a primit în septembrie premiul pentru Cel mai bun spectacol din partea criticilor ungari (varianta maghiară a Premiilor Uniter) pentru un spectacol creat de o echipă transilvăneană: 10, text Csaba Székely, regia Aba Sebestyén, muzica Tibor Cári. În plus, rolul titular din Richard III, jucat la Bucureşti de Marius Manole, este interpretat în versiunea de la Budapesta de Róbert Alföldi, vedetă a teatrului ungar, actor şi regizor multipremiat, director al Teatrului Naţional din Budapesta (2008 - 2013), unde a reînnoit repertoriul, generând o serie de succese. În 2013, nu i s-a reînnoit contractul pe fondul homofobiei afişate de guvernarea lui Viktor Orban, căci Alföldi şi-a asumat public identitatea gay, ceea ce l-a făcut subiect a numeroase scandaluri. Alföldi este un actor de fineţe, joacă aproape minimalist, Richard al său având aparenţa unei persoane normale, iar această demenţă cosmetizată pare periculoasă tocmai pentru că este invizibilă.

Imagine main: Dansul Delhi. Foto: Mihaela Marin.


 

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK