Am întâlnit-o pe Alexandra Fin la o dezbatere despre spații sigure pentru fete și femei rome organizată de Asociația Cu Alte Cuvinte. O urmăream pe instagram, unde o găsești ca nuro.fin, știam că e din Cluj și că de la alegerile din noiembrie 2024 e tot mai activă în combaterea rasismului anti-rom din mediul online. Moderam o discuție despre spații sigure cu activistele Nicoleta Bițu și Crina Marina Mureșan și nu puteam să-mi iau ochii de la setea cu care le asculta Alexandra. Era ca și cum ajunsese într-un „acasă” dincolo de toate experiențele dureroase din care i-a pornit activismul. Era iubire pentru femeile rome.
De la Alexandra am aflat că există la Cluj o mișcare care se numește Roma Heartbeat, pornită de Răzvan Matei Jr, un artist rom queer, care dansează, scrie poezie și face parte din prima generație de studenți ai programului Roma Leadership Program coordonat de Roma Education Fund. Primul meu gând de jurnalistă gadjie a fost: „Dar eu de ce nu știam de mișcarea asta?”. L-am alungat și m-am bucurat că vestea nu ajunsese la mine. Roma Heartbeat e un spațiu sigur pentru romii care vor să fie împreună, fără grija percepției majoritarilor. A pornit ca un eveniment singular, un „precedent” pentru cum ar putea fi și s-a consolidat treptat într-o mișcare.
Zilele acestea Roma Heartbeat bate printr-un fundraiser și o serie de evenimente dedicate romilor: cursuri despre identitate romă și limbă, cină comunitară, susținerea grupului de tineri Ilo Romano din comunitatea Cantonului și o seară de artă și discursuri dedicate comemorării evacuărilor forțate. Poți contribui aici pentru ca astfel de evenimente să nu fie excepția, ci firescul Clujului.
Alexandra și Răzvan Matei Jr. au 28 ani și i-am invitat să povestim despre idealul unei comunități care nu se scuză că există.
Cum a pornit Roma Heartbeat?
Răzvan Matei Jr: Anumite experiențe prin care am trecut din copilărie în adolescență și în perioada de tânăr adult, mi-au vândut ideea faptului că e mai periculoasă conexiunea decât a trăi pentru propria persoană. Iar asta cumva s-a perpetuat de-a lungul timpului, probabil până când eram la nivel personal pregătit să deconstruiesc acest mit de siguranță în individualism.
Mai multe experiențe formatoare ale anului trecut, care au implicat destul de mult rasism violent, m-au adus într-un punct în care nu prea mai puteam să exist în același fel în care o făcusem până atunci.
Experiența alegerilor din toamna spre iarna anului trecut, m-a radicalizat într-un mod în care nu credeam că ar fi posibil și am început să capăt cu totul alte perspective în momentul în care am am avut contact cu felul în care comunitățile de romi sunt instrumentalizate politic pentru a facilita extremizarea dreptei către fascism.
A fost deci un final de an foarte provocator și apoi am avut Ziua Dezrobirii (20 februarie). Stăteam în Cluj și mă întrebam – e destul de dureros, în primul rând pentru că este esteticizat; vorbim despre sclavie și sclavagism, nu de „robie” – cum marcăm asta?
A fost un singur eveniment al unei entități care tinde să fie conservatoare, deci era exclus să mă reprezinte. Am simțit profund nevoia de a redeveni un colectiv, care preia înapoi orașul pentru că este și al nostru. Mi-am zis că poate pentru Ziua Internațională a Romilor vom putea face ceva.
Am găsit câteva persoane cu care să putem face un eveniment ca un precedent. Ăsta era singurul scop: un precedent mic. Poate o să vină douăzeci de oameni. Poate vor fi trei persoane rome care iau cuvântul pe scenă. Apoi am mai cunoscut persoane care și-au oferit contactele și accesul către acest eveniment. Am cunoscut-o pe Maria Stoica (n.r. facilitatoare comunitară care are experiența evacuărilor forțate încă de la 4 ani), care mi-a schimbat viața.
De la un eveniment în care mă gândeam să spunem o poezie, să ținem un discurs despre ce înseamnă Ziua Internațională a Romilor pentru noi, am ajuns la un spectacol neconvențional de aproape patru ore, cu vreo 200 de oameni în sală, în care am redefinit ce înseamnă auto-reprezentarea minorităților.
N-a fost un accident că ne-am trezit și anarhiști și romi, queer și tradiționali și progresiști și așa mai departe. A fost un efect de domino foarte intenționat.
Nu voi fi umil și voi prelua titlul pe care-l merităm cu toții: în plan local, cel puțin în Cluj, mișcarea romă nu a fost niciodată în mod asumat intersecțională. A fost dominată de conservatorism, iar asta exclude mai mult de jumătate din romi. Nevoia pe care am avut-o eu a fost să mă înconjor de persoane ca mine, să contribui în felul în care pot eu.
A fost pur și simplu dorința de a crea ceva care ne implică pe toți. Dar asta, nu se putea niciodată fără oamenii care au avut curajul să-și afirme identitatea într-un mod care nu este paletabil, drăguț, cuminte.
Alexandra Fin: Am o poveste asemănătoare cu a lui Răzvan. Încă din copilărie, povestea bunicii mele m-a inspirat profund. A plecat de la țară împreună cu tataie, sperând să le ofere fiicelor ei o viață mai bună. Veneau dintr-un mediu greu, iar mama mea a crescut într-o lume în care rasismul era omniprezent. Deși nu avea școală, bunica mea era o femeie puternică, care a făcut tot ce a putut pentru familia ei. Ea este punctul meu de plecare, forța și muza mea.
Din păcate, chiar dacă au încercat să-și ascundă identitatea pentru a se proteja, discriminarea a persistat. Mama mea a fost discriminată și abuzată la școală și nu a reușit să-și termine studiile. Eu sunt prima din familie care a avut privilegiul să termine școala și să plece de acasă. Iar eu am fost discriminată destul de mult în școală, pentru că, deși sunt albă, sunt fata bunicii mele. Sunt fata mamei mele. Sunt fata tatălui meu. Toată lumea știa cine suntem și ce suntem, oricât de mult ai vrea să ascunzi asta. Mi-am negat întotdeauna rădăcinile. Eu nu sunt „asta”. Eu nu ascult, eu nu fac, eu nu dreg. Am avut foarte mult rasism internalizat, iar apoi am plecat de acasă și am fost din nou victimă microagresiunilor. Rușine, să mă fac cât mai mică, ca să fiu cât mai acceptată de grupul dominant, să mă integrez cu persoanele cu un anumit statut social.
Încet, încet, am început să caut persoane care sunt de etnie romă, ca să pot cumva să mă reconectez. Am început să o întreb pe mama, care deși a fost tot așa, foarte represată, întotdeauna a fost foarte transparentă și a spus „da, eu sunt de etnie romă”. Pe la douăzeci de ani, am început să caut pe Instagram, să urmăresc activiști romi și ușor-ușor să educ oamenii din jurul meu să nu mai folosească cuvântul cu Ț. Oamenii nu știau că eu sunt de etnie romă. Niciodată nu am spus asta voluntar. Am început să spun în cercurile mele apropiate. M-am reîndrăgostit și mi-am redescoperit identitatea. Apoi au venit alegerile…
Deja începusem să prind mai multă sete, mai multă furie. Pe Tiktok am văzut persoane de etnie romă exploatate și instrumentalizate pentru a propaga anumite mesaje. Mi s-a părut extrem de mârșav modul în care grupurile vulnerabile sunt folosite în acest fel. Și atunci am făcut și un video în care am povestit despre cât de mârșav este să instrumentalizăm comunitățile care sunt mai vulnerabile. De atunci a început totul.
A pornit din dragoste și a pornit dintr-un spațiu egoist pentru că am vrut ca lumea să mă audă. Am vrut ca oamenii să audă povestea mea, din ce familie vin. Simțeam nevoia unei comunități, iar în Cluj nu e nimic, absolut nimic. Până recent, nu am avut în viața mea un prieten de etnie romă, ca să ne înțelegem!
În timp ce făceam content, am început să simt nevoia asta de a mă conecta cu cineva, dincolo de online. Am făcut pași, iar pașii ăștia m-au adus astăzi lângă Răzvan. Când am fost introdusă în colectivul din care facem parte, am fost surprinsă să aflu că sunt persoane reale, care gândesc ca mine, care au aceleași valori ca mine. A fost revoluționar, pentru că eu am avut spațiul ăsta doar în online, cu persoane pe care nu le cunosc. Da, este foarte frumos și spațiul din online, dar e altceva să ne vedem real să ne simțim, să ne spunem ofurile noi între noi fizic.
Cercetătoarea Margareta Matache analizează în The permanence of anti-roma racism. (Un)uttered sentences puterea comunității prin prisma conceptului de jekhipe – a fi împreună. Ea scrie că meșteșugurile, tradițiile, miturile și poveștile romilor, păstrate prin puterea familiilor care le-au transmis din generație în generație, „pot deveni resurse simbolice puternice — spații din care ne putem imagina și reimagina identitatea culturală locală, națională și diasporică. Ele pot funcționa ca marcaje colective de afiliere, ajutându-ne să ne conturăm identitățile culturale locale și diasporice — și să înlocuim, cu mândrie, marcatorii diferenței care ne-au fost impuși din exterior.”
Gândește-te că tu, când pleci din familie, nu mai ești neapărat parte din comunitatea respectivă. Ești plecat de acasă, te rupi și interacționezi cu oamenii în fiecare zi, la muncă, la școală. Am fost doar printre persoane nerome. M-am simțit foarte departe de identitatea mea. Mi se părea că sunt o impostoare și când l-am cunoscut pe Răzvan, mi s-a schimbat foarte mult realitatea. Atunci am simțit ce înseamnă o conexiune reală. Ce înseamnă o comunitate. Ce înseamnă să contezi, să fii în siguranță. Pe această cale îi mulțumesc că a creat acest spațiu la inițiativa lui și am privilegiul să fiu alături de el în această călătorie foarte frumoasă.
Puterea e așadar în comunitate, nu în a pătrunde în spațiile tradițional deținătoare de putere?
Răzvan: Cred că e un vis foarte capitalist și comercial să ne măsurăm succesul, puterea, accesul în numere. Natura culturii rome este una radical comunitară, e una de expresie a rezilienței și a conexiunii dintre noi.
Alexandra: Sunt de acord. Și de aici a venit și ideea de o platformă care comunică prin artă, pentru că avem persoane care cântă, persoane care dansează, persoane care compun. Și arta este politică. Mi se pare atât de frumos să putem avea un spațiu în care să dansăm, să cântăm, să creăm și să transmitem prin această mișcare și un mesaj politic puternic. Se discută despre despre intersecționalitate, libertate. Așa am fost crescută într-o comunitate. Vin dintr-o familie de lăutari. Ne strângeam noaptea la foc și cântam și dansam. Așa ne exprimam frustrările, bucuria, supărarea, jalea. Totul a fost prin muzică și prin dans, în familia în care eu am fost crescută.
E un sentiment care a fost pierdut și îngropat intenționat la mine. Fiecare pas pe care l-am făcut a fost ca să mai pun o bucățică înapoi.
Răzvan: Îmi place să zic că noi, ca romi, suntem creatori. Am simțit pentru mult timp ceea ce a spus Alexandra, că a murit ceva. O mantră pe care mi-am format-o natural este: n-o lăsa să moară și dacă a murit, suflă viață în ea, din nou. În pofida tuturor încercărilor prin care am fost trecut de a mi se șterge identitatea, tot m-am întors la ea.
Alexandra: Da, la fel și cu limba la mine. În familie nu au vrut să ne învețe, s-a refuzat. Faptul că ascult muzică în limba romani, faptul că încerc să învăț și că mai vorbesc cu mama când mă sună și îi spun sokeres… pui o bucățică înapoi, îi dai viață, e ca și cum te întorci acasă și ceva care a fost în tine a renăscut.
Răzvan: De acolo și numele de Roma Heartbeat, the beat never stops, it’s forever alive in us.
A fi „paletabil” – pe placul gadjiilor
Pentru Alexandra a devenit obositoare ideea de a invita comunitatea dominantă să asculte, să înțeleagă. „Să creăm punți cu iubire”, râde ea. „Că tot sunt abordată și-n privat cu chestia asta. Unde este iubirea și ce înseamnă ea? Când l-am cunoscut pe Răzvan, am simțit ce înseamnă iubirea și să fim noi între noi. Să spun lumii ceea ce vreau eu, ce simt, prin ce-am trecut. Îmi doresc de la noi să ocupăm cât mai mult spațiu și să fim cât mai vocali”, spunea ea.
Când Alexandra a vorbit prima oară public despre intersecționalitate și despre a fi femeie de etnie romă și queer, Răzvan a fost singurul rom din public. „Și m-am simțit atât de puternică pentru că era acolo”, spune Alexandra. „Și dacă suntem doi, cinci, zece, asta înseamnă putere”.
Paletabilul e tot mai chestionat în ultimii ani. În ciuda valului de ură împotriva minorităților care s-a simțit tot mai înfricoșător în ultimul an, 2025 e și anul în care mai mulți autori romi își publică munca și își revendică spațiul. Istoricul Valentin Negoi și sociologul Gelu Duminică și-au publicat volumele la editura Hyperliteratura. Cercetarea sclaviei rasializate din Principatele Române capătă tot mai multă vizibilitate, de exemplu prin cea mai recentă ediție a Revistei de Studii Critice Rome. Actorii Zita Moldovan și Sorin Sandu au în sfârșit o rubrică în limba romani, la televiziunea publică. Ambasada Germaniei a găzduit lansarea volumului colectiv Am scăpat singuri, dedicat pogromului anti-rom petrecut în Rostock, în 1992.
Margareta Matache subliniază urgența auto-definirii poporului rom, prin chemarea de a arhiva, critica și memorializa bogăția, durerea și frumusețea acestuia. „Ce ar presupune pentru romi, în special pentru producătorii de cunoaștere, să depășească o privire gadjikano și masculinistă atunci când întreprind procese de auto-definire și auto-reprezentare a umanității, identității și culturii noastre? Care sunt markerii interni ai diferenței pe care dorim să-i accentuăm în procesele de reimaginare și reconstruire a romanității noastre?”, se întreabă cercetătoarea în cel mai recent volum, în curs de publicare și în limba română.
Fotografiile sunt din arhiva personală.
Ce înseamnă pentru voi o platformă unde nu trebuie să fii „paletabil”?
Răzvan.: A lua microfonul, a prelua narațiunea, a prelua puterea înapoi prin subiectivitate. Nu vreau să fiu ascultat. Vreau să vorbesc.
Alexandra: Chiar e pentru noi, efectiv. Să luăm în mâini chestia asta, să creăm un cadru în care noi să ne spunem poveștile împreună, din nevoia de a ne conecta între noi și de a ne împuternici noi unii pe ceilalți.
Răzvan: Suntem învățați să fim plăcuți și drăguți, chiar și în interacțiunile cu aliații și să le mulțumim înainte să aducem critici. Ori asta este total opusul a ceea ce înseamnă alianța. E atroce faptul că în momentul în care critici o persoană, care pretinde că e solidară, reacția este de a retrage accesul și resursele. Dar asta ține și de noi și de a renunța la comoditate. Te-ai supărat? OK, ia jucăriile și pleacă. Ne descurcăm. Avem treaba noastră, știi, ce zic?
Ce înseamnă 17 decembrie pentru Roma Heartbeat?
Răzvan: Nu comemorăm data de 17 decembrie 2010 (n.r., data evacuării forțate a 76 de familii rome din strada Coastei, în Pata Rât în apropierea rampei de gunoi a Clujului), în mod direct, deoarece nu e experiența noastră și vreau să fim responsabili. Comemorăm evacuările forțate ca un fenomen prin care trec persoanele de etnie romă, în special categoriile mai vulnerabilizate dintre noi. E o șansă de a descoperi mai multe profunzimi la capitolul ăsta, asigurând o platformă persoanelor cărora le revine dreptul de a-și expune experiența. Mai mult decât o durere personală pentru injustiția sistemică feroce, este o oportunitate mai ales de conexiune și apoi de împuternicire. Roma Heartbeat semnifică pentru mine o oportunitate de a redistribui felul în care ne reprezentăm etnia. Cumva este și substratul de la care consider eu că ar trebui să pornească împuternicirea comunitară, pentru că dacă nu suntem toți nu suntem niciunul.
Acum avem o cu totul altă perspectivă. Roma Heartbeat s-a transformat dintr-un eveniment singular într-un model de acțiune comunitară și de existență în sine.
Avem cursuri, ateliere cină comunitară. Am renunțat la ideea de singularitate și efort colosal pentru o singură seară.
Intenția noastră de acum este de a crea o infrastructură de acțiuni. Îmi place să le zic acțiuni, mai mult decât evenimente, pentru că înglobează experiența trăită constant, nu doar punctual. Având o repetiție, reinstalează acest obicei sau reinstalează un fel de a trăi, care nu mai este fenomenal că se întâmplă, și devine o realitate pe care o trăim. Asta involuntar contribuie la un alt fel de raportare față de existență, așa în general.
Pe lângă toate aspectele emoționale, psihologice și fizice, deși nu avem fonduri sau burse, vrem să-i împuternicim financiar prin donații și pe tinerii din trupa Ilo Romano, care sunt niște adolescenți superbi. Cred în a insufla ideea că toți putem prelua, într-un fel sau altul necesitățile pe care le avem și să contribuim la ele ca un tot colectiv.
Oricât de poetic sau spiritual ar suna, cred că tot ce ne dorim există, doar că suntem învățați că e greu de atins. Poate că acest greu trebuie redefinit și împărtășit, astfel încât să îl ducem împreună și așa să-l facem mai ușor.
Alexandra: Aș vrea ca oamenii să înțeleagă că ceea ce susțin nu este doar un spectacol, ci donând susțin demnitatea tinerilor care își caută locul într-o societate care rar le oferă niște șanse. E greu să te lupți pentru demnitate când abia ai resurse pentru supraviețuire emoțională sau financiară.
Și tocmai asta ne-am dorit noi să mobilizăm. Știm ce înseamnă să nu ai voce și ne dorim ca generațiile de după noi să nu mai trăiască aceleași tăceri. Se împlinesc 15 ani de la evacuarea din 2010, de pe strada Coastei. Totuși, în timp ce ne amintim acel moment, asistăm din nou la o evacuare: cea a unei așezări informale din Intrarea Străulești. Îmi doresc ca alte persoane să nu mai trăiască realitatea asta.
Mă simt responsabilă față de tinerii care vin după noi, ca ei să aibă o viață demnă și să nu treacă din nou prin ceea ce am trecut noi. Mă motivează comunitatea noastră, poveștile noastre, dragostea față de noi. Și mă motivează faptul că atunci când romii creează împreună ceva profund se schimbă. Deși trăim realități grele, cultura noastră pulsează în continuare puternic.
