Au trecut zece ani de când Parlamentul European a decis ca ziua de 2 august să fie Ziua Memorială a Holocaustului Romilor, amintind de noaptea din 1944 când 2,897 de romi, majoritatea femei, copii și vârstnici, au fost uciși în lagărul Auschwitz-Birkenau, după mai multe luni de rezistență.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, cel puțin o jumătate de milion de romi au fost exterminați de către regimurile naziste și aliate. Dintre romii din România, s-au stins atunci cel puțin 11.000, jumătate fiind copii.
Pentru „Profu Negoi”, cum își spune istoricul Ioan Valentin Negoi pe canalul de YouTube Romstoria, ziua de 2 august este un moment de reflecție.
„Această dată înseamnă argumentul suprem că romii au făcut parte din Holocaustul Mare. Este momentul în care, din păcate, comemorăm apartenența romilor la genocidul european”, spune Valentin. „Holocaustul a avut loc pe tot continentul, inclusiv în Polonia, Letonia, Germania, Ucraina și din spațiul românesc, unde au fost deportați zeci de mii de romi, dezumanizați în ochii celorlalți. Este momentul în care ura a prins contur uman și s-a întrupat în ideea că oamenii considerați diferiți trebuie să moară. Este momentul în care diversitatea a dispărut în totalitate din Europa. Auschwitz-ul întruchipează ura umană în cel mai urât mod cu putință.”
Ioan Valentin Negoi, istoric și profesor, este autorul volumului Deportarea romilor. Din Muntenia în Transnistria în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. De mai bine de patru ani realizează podcastul bilunar Romstoria, prin care povestește episoade din istoria romilor pe înțelesul tuturor.
În ultimii ani, Valentin a fost motorul din spatele popularizării multor episoade din istoria romilor, cum ar fi domnia lui Ștefan Răzvan, fiu de rom musulman, meseriile romilor din perioada sclaviei, povestea deportării violonistului Ștefan Moise în Transnistria în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, metodele prin care domnitorii făceau rost de sclavi romi, cum i-a tratat biserica pe sclavii romi, sau oroarea conceptului de jus primae noctis (dreptul nescris al boierilor de a întreține relații sexuale cu sclavele virgine).
Tot de la Romstoria aflăm că: Albania a fost unul dintre puținele state din Europa care nu a trimis romi în lagărele de exterminare; înaintea celui de-al doilea Război Mondial, la recensământul din Bosnia figurau peste 11.000 de romi, iar la încheierea conflagrației s-au mai declarat doar puțin peste 400 de persoane; numărul romilor croați exterminați nu este cunoscut, dar este estimat la cel puțin 10.000; în Serbia romii au fost obligați să poarte banderole galbene în timpul Holocaustului.
Profesorul a cercetat în arhivele județene cum a arătat exterminarea romilor din România, parcurgând teancuri de tabele cu numărul celor recenzați, selectați pentru deportare și încărcați în trenurile spre Transnistria. În timp ce studia documentele, pentru istoric a devenit evident că autoritățile locale au fost înzestrate cu puterea de a decide dacă o persoană este sau nu un „parazit’’ pentru societate.
Genocidul romilor din România a început în mai 1942, cu deportarea tuturor romilor nomazi în Transnistria, iar ultimele vagoane cu romi sedentarizați s-au urnit spre lagăre la mijlocul lunii august. Fugarii au fost împușcați pe loc, iar bătăile, violurile și decesele de foame și sete rămân mai degrabă în poveștile supraviețuitorilor, nu în muzeele și manualele românești. Prima iarnă de ger și foamete a fost fatală pentru mulți dintre cei ajunși în viață pe malul râului Bug.
Puteți citi mai multe despre „logistica” genocidului în Culegerea de studii rome, disponibilă gratuit aici. Valentin Negoi semnează un capitol dedicat trenului E4, de pe ruta Pitești-Tighina, cu ale sale 39 de vagoane de marfă în care au suferit atroce 1728 de suflete.
Avertisment: conținut rasist
Gheorghe Făcăoaru detalia clinic ce urma să se întâmple cu romii, încă din 1941: „Ţ*ganii nomazi şi seminomazi să fie internaţi în lagăre de muncă forţată. Acolo să li se schimbe hainele, să fie raşi, tunşi şi sterilizaţi. Pentru a se acoperi cheltuielile cu întreţinerea lor, trebuiesc puşi la muncă forţată. Cu prima generaţie am scăpa de ei. Locul lor va fi ocupat de elementele naţionale, capabile de muncă ordonată şi creatoare. Cei stabili vor fi sterilizaţi la domiciliu. În acest fel, periferiile satelor şi oraşelor nu vor mai fi o ruşine şi un focar de infecţie al tuturor bolilor sociale, ci un zid etnic folositor naţiei, şi nu dăunător”. (Gheorghe Făcăoaru, Câteva date în jurul familiei şi statului biopolitic, Bucureşti, 1941).
Directorul Institutului Central de Statistică, Sabin Mănuilă, trimitea, de asemenea, memorii către Ion Antonescu, cerând măsuri pentru toate minorităție etnice din România și scria încă din 1940: „Amestecarea sângelui românesc cu cel ț*gănesc este cea mai disgenică influență care afectează rasa noastră”. (Problema rasială a României, 1940).
Un alt nume mare al sociologiei românești, Ion Chelcea, puncta într-o monografie etnografică din 1944: „Cei de cort sunt imposibil de asimilat. Și chiar de s-ar produce prin cine știe ce mijloace asimilarea lor, ea ar produce o perturbare gravă în constituția sângelui românesc. Din această cauză suntem pentru o izolare totală față de ț*ganii de cort”.
Toamna aceasta, Valentin Negoi lansează, la editura Hyperliteratura, volumul Istoria nespusă a romilor din România. Cartea va fi disponibilă pentru precomenzi începând cu 2 septembrie.
De ce o carte de popularizare a istoriei „nespuse” a romilor?
Cartea o să apară la editura Hyperliteratura, a lui Andrei Ruse, care și-a dorit tare mult să aibă o serie de cărți pe subiectul Roma și să combată niște stereotipuri care persistă în societatea românească. Eu mai am în curs de publicare o carte despre rudari și mai lucrez și la alte articole. Ne dorim să publicăm în următorii cinci ani cel puțin zece cărți, cinci cărți și cinci articole de referință. Și colegii mei la fel lucrează la multe proiecte mișto.
Istoria nespusă este o carte de popularizare, dar are o bibliografie extraordinar de stufoasă. Am respectat cerințele academice, cităm sursele corect. Doar că este scrisă într-un mod mai lejer, pentru că ne dorim ca oamenii să se bucure de ea. Scopul cărții este să deconstruiască niște mituri care s-au spus despre noi.
Scriu de trei ani la această carte. Dezvolt cazurile abordate la Romstoria în articole mai ample. Am mai și publicat dintre texte pe site-ul Rome Education Fund și reacția cititorilor a fost mereu: Uau! A existat chestia asta?! Nu știam!
Mi-am dorit să dezvolt acele articole și cazuri, cu surse solide, ca să nu creadă nimeni că am inventat. Glumesc că e o carte de popularizare pentru că mi-a dorit eu foarte mult să scriu o carte care să se vândă mai bine ca Dan Puric (200.000 exemplare).
Încă ne luptăm foarte tare cu această deconstrucție. Cum s-au perpetuat aceste mituri și de ce le reproducem, inclusiv în istorie și cercetare?
Da, da, încă avem asta de făcut. S-a scris foarte mult despre istoria romă, dar s-a scris și prost. Nu numai neromii au scris prost, din păcate și unii romi au făcut o defavoare. Dar acum foarte mulți romi și neromi scriu de calitate despre romi, cu o rigoare academică impecabilă.
La ce ne referim când spunem „prost”? La faptul că în loc să deconstruiască niște mituri, din contră au ajuns să creeze alte mituri în defavoarea romilor. De exemplu, mitul că romii fac mulți copii pentru că așa fac ei. Dacă ne uităm la perioada interbelică, în orice familie, fie ea romă, românească, evreiască, maghiară ș.a.m.d. existau între 5 și 15 nașteri. În secolul XIX, o femeie avea cel puțin 15 nașteri, de aceea speranța lor de viață în acel secol era mai mică decât a bărbaților cu până la 15-20 ani, spre deosebire de perioada medievală, când speranța de viață a bărbaților era mai mică pentru că erau implicați constant în lupte.Și acum încă mai sunt oameni care consideră că familiile de români nu mai fac copii, dar o să facă romii și că până în 2050 o să fie 15 milioane de romi.
Totul pleacă de fapt de la curentul eugenic interbelic: domnule, românii nu vor să mai facă copii și o să se umple România de romi. Dacă ne uităm în mediul rural, numărul de nașteri în familiile de români era aproximativ egal cu numărul de nașteri din familiile de romi.
Căsătoria timpurie sau numărul mare de copii nu sunt specifice romilor, dar au rămas, din păcate, împământenite în rândul unor comunități, din cauza lipsei accesului la resurse și educație. Avem exemple inclusiv în biblie: fecioara Maria, când a fost dată spre căsătorie cu Iosif, avea 14-15 ani, iar el avea cel puțin 30 de ani.
În momentul în care ne uităm cu o lupă la o minoritate etnică, ar fi bine să extrapolăm lupa aia și la societatea care înconjoară minoritatea, pentru că, de fapt, fiecare minoritate etnică dintr-o societate își însușește atribuțiile populației majoritare.
Povestește-ne puțin câteva dintre episoadele istoriei nespuse pe care le menționezi în carte.
Sunt multe chestii care nu s-au spus. Sau s-au spus, dar nu așa apăsat și demonstrat cu argumente: despre aportul romilor în economie, despre revoltele romilor și apartenența lor la Revoluția de la 1821, Revoluția de la 1848, despre participarea romilor la cele două războaie mondiale sau la răscoala țărănească din 1784.
Nu este o carte care să stârnească veșnica reacție: „Iar se plâng ăștia, iar vorbesc așa!”. Vorbește despre o istorie reală, despre eroi, dar și despre violul fetelor rome, vânzarea de copii – sunt chestii reale, documentate. Vorbim și despre Gavriil Buzatu, ultimul călău al Iașului, funcționar al statului moldovean vreme de 30 ani, ca să aplice pedeapsa cu moartea.
Demonstrez, literă cu literă, că domnitorul Ștefan Răzvan a fost rom, că mai sunt voci care spun că n-a fost. Explic de ce nu sunt documente din care să reiasă clar. Și e de înțeles. Mai sunt o grămadă de intelectuali romi care n-au spus fățiș că au fost romi, dar au colaborat cu romi, au învățat limba romani sau o știau din copilărie… Inclusiv eu, când eram în facultate, nu afirmăm cu bucurie: bă, vedeți că eu sunt rom. Nici nu ascundeam, eram undeva la mijloc.
În carte dau foarte multe exemple. Există procese în care robii dădeau în judecată egumenul mănăstirii pentru că le-a violat fata, multe cazuri din astea, de bătăi, de revolte. Există procese în jurul căsătoriilor dintre moldoveni și femei rome. Moldovenii când află că au fost sclave, vor să divorțeze, iar femeile îi dau în judecată.
Cel mai mare opozant al dezrobirii a fost biserica. Pentru că mănăstirile erau cele mai mari deținătoare de sclavi și nu au primit o despăgubire pe măsura pierderilor. De ce aveau mănăstirile cei mai mulți sclavi? Pentru că la mănăstire donau și bogații și săracii. Donau și țăranii liberi, văduvele, dar și boierii și domnii – pentru a le fi iertate păcatele. Dau în carte exemple de văduve care donau sclavi către biserică pentru a le fi iertate păcatele soților. Mănăstirile mai făceau şi schimburi, mai şi cumpărau. Ștefan cel Mare, după bătălia de la Soci (1471), a luat 17.000 de sclavi romi din Muntenia. Aproape 2000 i-a donat mănăstirilor din Moldova.
Să ne gândim la prima atestare documentare a romilor din Țara Românească:
în 1385, se donează 40 de sălașe mănăstirii Tismana (întărite după ce au fost date la Vodița). Un sălaș înseamnă o familie. Eu am pus un număr minim de patru persoane în această familie. Mircea cel Bătrân dăruiește 300 de sălașe la Cozia. Câți sclavi ar fi trebuit să aibă Domnul, ca să doneze 1600 printr-un singur act?
În nicio altă țară din Europa în care există romi nu a funcționat jus primae noctis: conștiința că boierul poate să-și violeze roabele oricând dorește el. Conștiința faptului că boierul are fete păstrate pentru a le da cadou invitaților.
De ce negăm încă istoria romilor?
În momentul în care ești crescut în ideea că România e Grădina Maicii Domnului, dar, din păcate, e la confluența Marilor Imperii, te gândești la o „săracă țară bogată” și persecutată. Ținută în sclavagism de către Imperiul Otoman, Imperiul Austro-Ungar, Imperii Rus, ești crescut cu ideea asta de victimă până la Mihai Viteazul, care a ridicat sabia. E greu să afli așa, din neant, că de fapt n-ai fost doar victimă, ai fost și cel mai mare deținător de sclavi din Europa, timp 500 de ani. Îți schimbă puțin perspectiva de a povesti istoria. Nu neg că a fost necesar să faci o istorie eroică, mai ales când formezi un stat. A fost nevoie să se creeze o unitate națională și acest lucru l-am înțeles foarte bine la Nicolae Bălcescu. Am înțeles foarte bine scrierile pe care le-a făcut el, popularizarea lui Mihai Viteazul. Sergiu Nicolaescu îi datorează multe lui Nicolae Bălcescu.
A fost un context istoric în care s-au format marile națiuni și fiecare națiune făcea așa. Altele au început în secolul XIV, noi am început-o în secolul XIX. Așa a fost să fie aici la noi în Balcani. Acum, când ai un stat național, ai o unitate creată, trebuie să îți asumi trecutul și nu poți să construiești o relație normală, de egalitate cu romii sau cu alte minorități, dacă tu nu îți asumi statutul de popor asupritor și popor asuprit.
Spunea președintele Roma Education Fund, Ciprian Necula: „ca să existe o relație echitabilă între romi și români, românul trebuie să-și elimine mentalitatea de stăpân și romii trebuie să-și elimine mentalitatea de sclav”. Pentru că încă foarte mulți romi se raportează la român cu „Da, șeful! Da, conașule! Să trăiești, boierule!”. Și românii au acest statut de superioritate, deși n-au avut nici măcar o atribuție în a-și alege pielea sau locul în care s-au născut. Te nășteai o mie de metri mai încolo și te făceai bulgar. Ce atribuție ai avut tu la chestia asta?
Asta a fost o discuție care a început în secolul XIX, preluată de Francis Galton, părintele eugenismului și văr cu Charles Darwin. El a considerat că rasele umane sunt unele superioare și altele inferioare și de la el au venit alții care au încercat să biologizeze anumite apucături sociale. Există această idee că, dom'le, în România, au fost puțini cei care au preluat aceste idei eugenice. Dar, dacă ne uităm cine a scris – au fost profesori universitari, doctori, oameni de știință, elite. Păi, dacă Făcăoaru povestea aceste lucruri unor 100 de studenți, care erau fie viitori medici, fie viitori asistenți, fie viitori oameni de cultură sau profesori?! Dacă profesorul de la țară spunea că romii nu merită să fie pe picior de egalitate cu românii, păi, lumea credea asta!
Ideea este că discursul ăsta de alb și negru, a revenit în societatea noastră. Am văzut la alegerile recente că am fost una dintre ultimele țări din Europa afectate de mișcarea extremistă, care pornise deja în multe alte spații. Noi nu investim în educație niciodată, dar ne așteptăm la rezultate mereu.
În ultimii ani, tot mai mulți autori și cercetători romi și-au publicat munca. Trecem oare de etapa deconstrucției discursului majoritar și începe procesul de construcție a istoriei rome? E o formă de recâștigare a puterii?
E o formă de putere, da. Oricât de greu ți-ar fi, oricât de puține resurse și pârghii ai avea, astăzi, dacă scrii o carte extraordinar de bună, cu temei științific, cu tot ce are nevoie cartea asta și o publici gratis, PDF pe Academia.edu, orice cercetător care se respectă vede că există această carte. Dacă se respectă, este obligat să facă trimitere la cartea ta.
Să zicem printr-un absurd că eu nu sunt de acord cu [istoricii, n.r.] Viorel Achim sau cu Petre Matei sau cu sociologul Adrian Nicolae Furtună. Dacă nu sunt de acord și eu vreau să cercetez despre Holocaust, ceea ce am și făcut la doctorat, sunt obligat să fac trimitere la munca lor. Am o obligație academică. De aceea este nevoie de scrieri academice extraordinar de bune, făcute de romi, da?Ca să ofere perspectiva asta internă. Cercetătorii ceilalți, oricât de rasiști ar fi, dacă își respectă munca pe care o fac, trebuie să facă trimitere și la munca romilor.
Romstoria, de asemenea, este un material gratuit, constant. În spatele episoadelor sunt luni de lecturi și de căutări.
Pentru Istoria nespusă a romilor ne dorim să fie o deschizătoare de drumuri și să fie cartea care te face să spui: „Ia uite, mă, pe asta n-o știam”. Să nu mai poți să spui: „N-am știut, am vrut să citesc dar n-am avut de unde”. Va fi în librării din toate orașele României, ai de unde să citești.
Cum ar arăta cercetarea istoriei romilor într-o Românie ideală, cu fonduri și voință pentru asta?
Dacă statul român ar aloca suficienți bani pentru cercetare în România, cu siguranță s-ar aloca bani și pentru cercetarea romă. Am avea săpături arheologice. Am avea un osmanolog în echipă, adică acel cercetător care citește turcă veche; să avem un cercetător grec sau care știe greaca veche, un german, ca să ne uităm din interior și la arhivele din Transilvania.
Dacă biserica ar recunoaște că a fost cea mai mare deținătoare de sclavi, ar spune „iertați-ne”, s-ar ruga pentru păcatele robilor, ar deschide arhivele…
Mi-aș dori să am o zi de 40 de ore, să stau și cu fiul meu, că e o activitate care-mi place foarte mult, să am și timp de scris, să mai fac muncă ca să mai iau și o pâine. Dar eu zic că e un început și cu siguranță, până voi muri eu la 101, ani o să scriu 40 de cărți și o să fie cărți cu adevărat valoroase.
Până la apariția volumului Istoria nespusă a romilor, dacă vrei să citești mai mult, iată câteva recomandări:
Gratuit
⚫ Deportarea în Transnistria a familiilor soldaților romi. Între „greșeli” administrative
și imperative biopolitice
⚫ Culegere de studii rome
⚫ Sostar na rovas (De ce nu plâng)
⚫ O Samudaripen. Holocaustul romilor
În librării:
⚫ Deportarea romilor. Din Muntenia în Transnistria în perioada celui de-al doilea război mondial
⚫ Primăvara la Bug
