Cel mai ascultat podcast din lume se cheamă Shit-Town (adică, pe românește, Orașul de căcat). Povestea unui restaurator de ceasuri antice, blocat într-un orășel anost din sudul Statelor Unite, unde se confruntă cu mentalități închistate, propria identitate queer, depresie, excentricități și singurătate, a fost downloadată de 40 de milioane de ori până în mai 2017.

Toamna asta, la The Power of Storytellingam stat de vorbă cu Brian Reed, omul datorită căruia există acest „roman audio”, cum îi spune chiar el. E una dintre cele mai relevante povești nonficționale a anilor 2010, dezvoltată într-un podcast: începe ca un roman detectivistic, în care s-a petrecut o crimă, dar e, de fapt, despre bule, acceptare și ce lasă fiecare dintre noi în urmă.

Brian Reed e producător senior la emisiunea de radio This American Life, realizată de postul public de radiodifuziune NPR. În State nu e ca la noi: radioul de stat e super progresist și iubit de hipsteri. Emisiunea și podcastul This American Life îi conving pe mulți europeni să asculte povești de non-ficțiune de peste ocean. E poarta care, odată deschisă, te aruncă în lumea suprapopulată a podcasturilor. Vorbesc din experiență: pentru mine, S-Town a fost primul podcast căruia i-am dat o șansă.

E important de spus că în vara lui 2018, Reed a fost dat în judecată de un grup de avocați care reprezintă domeniul McLemore, pentru că nu ar fi obținut acordul lui John B. ca să-i folosească identitatea și să dezvăluie aspecte ale vieții sale private în podcast. Jurnalistul nu mi-a dezvăluit prea multe despre proces, pentru că se află în continuare pe rol, însă dezbaterea etică despre invadarea intimității și jurnalism exploatator însoțește povestea spusă de Reed încă de la lansarea ei, în martie 2017. McLemore s-a sinucis în 2015 (nu e spoiler, afli asta de la finalul episodului doi), așa că n-a apucat să vadă câți oameni sunt atinși de povestea vieții lui. Și nu-s puține vocile din presă care au criticat producătorii show-ului, pentru voyeurismul și exploatarea de care s-ar face vinovați.

Dacă ești aici, fie te-a prins și pe tine povestea lui John B. McLemore, fie ești curios care-i toată faza - cu S-Town în particular, dar și cu revenirea narațiunilor audio în atenția publicului. Citește interviul, ascultă podcastul - nu neapărat în ordinea asta. S-Town o să-ți amintească de ce iubim poveștile și care e puterea lor de a schimba lumea.

Cum ai ajuns la structura de roman pe care o are S-Town?

A reieșit din poveste, din materialul jurnalistic. Personajul principal, John McLemore, mi-a dat să citesc ficțiune, spunându-mi că ce-mi dă vorbește cumva și despre lumea pe care-mi cere s-o documentez. În plus, o mare parte din viața lui John era, pentru mine, literatură. Faptul că avea un labirint în curtea din spate, cu 64 de permutări și soluții, dar și cu o singură cale fără ieșire. Sau faptul că lucra ca restaurator de ceasuri antice. Munca lui, la propriu, era timpul. E aproape un clișeu cât e de literară chestia asta.

Mai e și faptul că numea locul unde se născuse „orașul de căcat”. Prima oară când auzi că cineva vorbește așa despre orașul de baștină, ți se pare că e impertinent, și cam atât. Nu pare să fie nimic profund acolo - e o chestie pe care-o zic oamenii în general despre locurile de unde sunt. Dar, în cazul lui John, a devenit clar pe parcurs că ține de o viziune mult mai profundă asupra lumii. Așa își vedea orașul, viața și lumea per ansamblu. Și așa se raporta la incapacitatea oamenilor de a schimba ceva pe lume.

Mi s-a părut foarte literar modul în care, pe parcursul documentării poveștii, mi s-a schimbat percepția asupra cuvântului shit-town. De unde, la început, am zis că e doar amuzant și obraznic, a ajuns să reprezinte ceva mult mai profund. Și m-am gândit că asta se întâmplă cu mai toate ideile dintr-un roman. Sunt prezentate într-un anume mod, dar ajung să reprezinte cu totul altceva.

Pe scurt, nu ne-am propus să facem un podcast cu structura unui roman, dar materialul ne-a condus într-acolo.

Cum te raportezi la ideea că te afli în România, la mama naibii, unde, totuși, mulți oameni au empatizat cu noțiunea de Shit Town?

Mi se pare o demență. Sunt surprins și pus la respect. Sunt încântat. Mi se pare mega-dubios. (Râde.)

Na, acum, fără supărare, n-am lucrat la povestea asta cu gândul la voi, [românii]. Sau cu gândul că-i va plăcea cuiva, oricui. Am plecat doar cu ideea că e ceva de spus acolo, în povestea lui John.

Ce anume?

Cam ce-a ieșit. Sau, mă rog, aproape ce-a ieșit. Știam că există un tip de podcast pe care încă nu-l aud. Știam că mediul ăsta poate să acopere o gamă mult mai diversă, la fel ca și cuvântul scris. Diferența e că podcasturile ca mediu, sunt mult mai noi și-ți permit să împingi limitele.

Sigur, nu reinventăm roata. Ne inspirăm din tradiții deja existente, cum ar fi non-ficțiunea creativă sau scriitura jurnalistică atent documentată. Ne inspirăm din obiceiuri ale jurnalismului clasic, dar care, în mediul ăsta nou, încă par proaspete.

Asistăm la un moment important. Nu cred c-o să fie așa tot timpul. Dar cam asta e senzația la noi în redacție, că avem multe chestii proaspete și mișto de explorat. Asta am încercat să facem cu Serial, asta vrem să facem cu This American Life de 22 de ani încoace - chestii care să nu ne plictisească pe noi.

Care a fost momentul în care ai știut că nu mai e cale de întoarcere, e musai să spui povestea lui John B. McLemore?

A fost destul de complicat. Clar știam că vreau să continui să vorbesc cu John. Nu știam că o să iasă un subiect din asta. Ține de atât de multe lucruri asupra cărora nu ai control, e nevoie de o grămadă de elemente structurale care să facă dintr-un subiect subiect.

Nu știu dacă ar fi fost la fel dacă nu era el atât de încăpățânat să țină legătura cu mine. Am trecut și prin perioade în care nu ne vorbeam, pentru că eram eu prea ocupat. Dar am știut din prima clipă că, dacă el e deschis, aș vrea să continuăm să vorbim, să-l am pe omul ăsta în viața mea. Însă nu eram sigur dacă e subiect, pentru că nu știam care-ar putea fi subiectul. Crima despre care vorbea el nu fusese, de fapt, o crimă.

Cum ai reacționat când ți-ai dat seama că nu se petrecuse crima despre care tot vorbea John?

N-a fost o chestie de moment. S-au tot adunat lucruri, care te puneau pe gânduri. Hmm, nu prea arată a crimă. Sincer, n-a fost atât de surprinzător sau șocant. Asta pentru că, de fapt, John nu inventase nimic. Mulți oameni chiar credeau că avusese loc o crimă. Asta a fost surprinzător: că o grămadă de oameni din oraș erau convinși că [Kabrahm Burt] a comis o crimă. Bun, ideea că un bogătan a comis o crimă și a scăpat basma curată nu e atât de uluitoare. Însă faptul că mulți oameni credeau asta și tot nu făceau nimic, plus că, de fapt, nu avusese loc nicio crimă, mi-a părut cu-atât mai dubios și mai absurd.

Chiar și la un an și jumătate după ce conchisesem că n-a existat crima, când John murise deja, intervievam un mecanic care-l cunoscuse. Luam prânzul la o benzinărie și, brusc, mi-am amintit de chestia care mă adusese acolo prima dată. L-am întrebat dacă a auzit vreodată că s-ar fi întâmplat ceva cu Kabrahm Burt. Și el zice: Da, l-a omorât pe unu’. Eram chiar în separeul ăsta când am aflat. Eram cu cutare, care mi-a zis că s-a întâmplat. Povestea era răspândită. Falsă, dar foarte răspândită.

Bănuiesc că oamenii aveau nevoie să creadă că s-a întâmplat.

Nu cred că aveau atât de mare nevoie, cât se potrivea cu perspectiva lor asupra lumii. În mod sigur se potrivea cu perspectiva lui John. Dar tot m-a surprins modul în care acționa zvonul ăsta asupra orașului.

Foto: Vlad Cupșa, via The Power of Storytelling

Cum îți explici că atât de mulți oameni pot să empatizeze cu povestea unui orășel plicticos din mijlocul Americii?

Sincer, n-am o explicație bună. Știu că am depus toate eforturile să structurăm ca lumea materialul, astfel încât să atragem publicul, să-l provocăm, să-l facem să vrea să rămână în poveste. Să fie emoționant, surprinzător - să aibă toate elementele unei povești bune. Iar lumea reală a orășelului ne-a oferit toate astea. Deci, practic, noi n-a trebuit decât să fim atenți, să le culegem - și cred că, în mare, tehnicile astea narative sunt valabile inter-cultural. Dar e în continuare surprinzător că atinge atât de mulți oameni, de pe tot cuprinsul lumii.

Care-a fost momentul în care ți-ai dat seama că podcastul ăsta rupe tot? Adică, na, și Serial a rupt, dar cred că S-Town a rupt chiar mai mult.

(Râde.) Băi, nu știu. Sunt experiențe diferite. Mă bucur că noi am lansat toate episoadele o dată. N-aș putea să fac ce face Sarah [Koenig, co-producătoare S-Town și producătoarea podcastului Serial]. Ea își scrie poveștile săptămânal, în timp ce se difuzează podcastul. E la un nivel de măiestrie, concentrare și viteză pe care eu nu-l am.

Noi am făcut un pachețel și l-am aruncat în lume. A fost mișto să vedem cum trece lumea prin el în timp real. Pe Twitter vedeam cum ascultă episoadele și, pe parcurs, își dau seama că nu e genul de poveste la care se așteptau la început. Ne-au scris vedete, mi-au scris rude: tata, frate-miu, oameni care nu ascultă de obicei podcasturi. A fost copleșitor.

O să fiu un pic avocatul diavolului. Nu e frustrant să vorbești în continuare despre produsul ăsta, la un an și jumătate după ce l-ai lansat?

A, ba da, clar. Nici nu mai vorbesc atât de mult despre el, de fapt. Dar pe măsură ce-ți povestesc ție despre el, reintru cu capul înapoi în perioada aia. Sincer, a fost o senzație unică să văd că lumea reacționează la el, a însemnat multe - până la urmă, de-asta facem fiecare ce facem. Dar ce mă interesează pe mine e să fac lucruri noi. Deci a fost mai interesant, provocator, mișto și dificil să fac podcastul ăsta decât ce-a urmat după. Până la un punct, e interesant să auzi opiniile oamenilor despre ce ți-a ieșit. Mă face să mă simt mândru de mine și sunt super recunoscător, dar, da, sunt mai interesat să încerc lucruri noi.

Foto: Vlad Cupșa, via The Power of Storytelling

Să trecem și la niște întrebări mai tehnice. Cum faci un podcast pe bune?

Ce înțelegi prin asta?

Ceva care să nu sune ca o convorbire la telefon.

Mi-e greu să răspund la, pentru că nu-mi petrec prea mult timp gândindu-mă la chestiile tehnice. Noi, la This American Life, avem parte de aparatură pentru că suntem o emisiune radio cunoscută. Dar, cred că ce-ți trebuie ca să faci un podcast „pe bune” sunt producătorii experimentați, care știu cum se fac lucrurile, indiferent dacă faci un podcast narativ, sau unul mai degrabă pe format de talk show, cu interviuri. Ai nevoie de un producător care să știe cum să structureze o conversație sau cum se relatează și structurează o poveste, să știe să monteze, să treacă prin mai multe drafturi dintr-un interviu sau dintr-un episod. Pentru mine ăsta e cel mai important lucru, la care am ajuns prin experiență și încercări – ca în orice meserie, fie ea de reporter, de scriitor.

Ai nevoie de profesioniști buni. Asta e baza. Chestiile tehnice sunt simple. Poți inclusiv să-ți montezi accesorii la iPhone. Dar, din nou, după mine, cea mai importantă investiție e în abilități și experiență – nu în tehnologie. E simplu cu tehnologia. Cred că ți se iartă o parte tehnică nasoală, dacă povestea e bună.

Un pic de „porno pentru jurnaliști”, că probabil o să citească interviul și-o să se întrebe. Cum arată o zi de lucru la This American Life?

(Râde.) Vai, e super haios că o compari cu porno-ul. Suntem îmbrăcați așa, cu pantaloni cu urme de pix și pantofi pătați. Suntem o redacție mică – eu sunt acolo de opt ani și am crescut mult în timpul ăsta, dar nici acum nu suntem mai mult de 25, aș zice. Eram cam jumătate atâția când am început. Sediul e într-o clădire oarecare, nicidecum o clădire elegantă, și se află pe o stradă oarecare din New York.

Am crescut suficient de mult cât să ocupăm mai multe încăperi, dar clar n-avem un birou mare. Camera unde se face Serial, de exemplu, e numită Biroul Vestic. În realitate, asta înseamnă că e la două uși mai jos pe hol de noi.

Cum arată ziua depinde de unde ne aflăm în decursul săptămânii. Termenul nostru de predare e vineri pe la 6, dar, de fapt, e pe la 8. Avem câteva termene false înainte de cele adevărate, până dăm conținutul pe post. Dacă avem un episod nou în săptămâna respectivă, demența o să se accentueze pe măsură ce ne apropiem de ziua de vineri. Primele zile vor fi mai degrabă de editare: ne citim materialele unii altora, lucrăm la drafturi, dăm comentarii, încercăm să pregătim povestea pentru episodul săptămânii. Dar lucrăm, în același timp, și la drafturi ale materialului pentru episodul următor, care e într-un stadiu incipient. Marți avem ședința de subiecte, în care ne propunem unii altora povești pe care să lucrăm sau preluăm subiecte propuse de oameni dinafară.

Avem o rutină, dar ajungem și noi să fim foarte haotici, mai ales spre finalul săptămânii. Ne ocupăm de producție, de întrebările care răsar pe măsură ce ne apropiem de termenul de predare – și uneori ajunge să fie destul de crâncen. Avem episoade pentru care povestea principală e în lucru de ceva vreme, gen de-o lună sau chiar mai multe. Dar, în același timp, există părți din episod pe care le deslușim fix pe ultima sută de metri. De foarte multe ori, intro-ul lui Ira [Glass, producătorul emisiunii], prima parte din episod, prologul, nu-l știm până aproape de ora difuzării pe post. Avem o idee, dar de multe ori ajungem să ascultăm un prim draft abia vineri dimineața. Sau poate joi, dacă suntem super norocoși. Asta pentru că Ira e foarte ocupat. E implicat în toate materialele, le editează – și are nevoie de timp să scrie bucata aia. De-aia ajungem uneori să întregistrăm chiar vineri la prânz. Apoi cineva trebuie să monteze partea aia, s-o editeze cu muzică, mixul are și el mai multe drafturi... Deci e haos mai tot timpul.

Uneori trebuie să ne tăiem din material. Episodul de la radio trebuie să aibă 59 de minute, dar materiale documentate pe parcursul mai multor luni tind să fie extrem de lungi. Putem să le punem integral în podcast, însă pentru radio trebuie să avem 59 de minute. Ajungem la faza la care zicem: „OK, trebuie să tăiem 10 minute. Să le facem să dispară în următoarea jumătate de oră.”

Imagine via This American Life

Întrebare la tema ediției actuale Power of Storytelling: Rewrite. Tu cum te împaci cu drafturile și rescrierile?

Mi-e greu să-mi imaginez cum ar fi fără ele. Gen, asta e meseria. Mă întreb: Ce înseamnă să scrii? Ce înseamnă munca creativă, dacă nu drafturi noi? Cam cu asta ne umplem noi, jurnaliștii, majoritatea timpului: facem drafturi noi, dăm feedback. Nu mai știu cine a zis asta, dar cam așa e: „Arta nu e niciodată terminată, e abandonată.” De multe ori exact asta simt. „Nu-i gata materialul, dar trebuie să-l dăm pe post. E suficient de bun.” Dar poți să rescrii chestii la nesfârșit. Ascult emisiunea difuzată și întotdeauna îmi doresc să fi făcut altfel lucrurile. Rescriu nonstop materialele la mine-n cap.

Câteodată ne confruntăm cu feedback contradictoriu de la doi editori diferiți. Se întâmplă ca un editor să se ocupe de un material și apoi, dintr-un motiv sau altul, să nu fie disponibil săptămâna următoare, așa că să repartizăm subiectul altui editor sau producător. Și-atunci avem parte de „recul editorial”, adică editori cu perspective diferite asupra aceleiași povești. 

Soluția care a funcționat pentru noi a fost să citim povestea în grup, cu voce tare, cam ca la o repetiție șnur în teatru. Punem înregistrarea sau citim scenariul, iar ceilalți, fără scenariu în față, își scriu observațiile pe carnet. La final, dau feedback: Partea asta e plictisitoare. Partea asta e prea lentă. Mută partea asta aici, mai sus. Aici sunt confuz. Am nevoie de răspunsul la întrebarea asta aici. Producătorul îl implementează și apoi mai citim o dată. Facem asta din nou și din nou și din nou. Ăsta e procesul de editare.

E important că ai mereu același editor acolo de la bun început. Cam asta e treaba mea, ca producător senior: ascult prime drafturi, urmăresc povestea și aduc oameni noi pentru fiecare nou draft. Așa asiguri și continuitatea, prin intermediul unei persoane care centralizează toate observațiile. Și le iei pe toate în serios, dar pentru că ești omul cu perspectiva de ansamblu, poți să zici: „Întrebarea ta e validă, numai că avem pești mai mari de prins acum.” Deci avem există cineva care tot aduce oameni noi în procesul de editare și, între timp, încearcă să gestioneze feedback-uri contradictorii. Evident că o să ai oameni cu gusturi diferite și, deci, cu opinii diferite. Asta face materialul cu-atât mai bun.

Marele meu avantaj e că am în echipă cei mai buni editori - pentru mine, asta e cea mai tare chestie din etapa actuală de viață. Am fost și prin alte locuri, unde nu se edita la fel de mult și simțeam că trebuie să depun super mult efort ca un material să fie la un nivel OK înainte de prima editare. Asta pentru că știam că n-o să obțin prea mult de la editori. La noi, e complet opus: am libertatea să introduc în material chestii despre care știu că nu funcționează, dar tot aș vrea să le încerc. Sau am un gând foarte vag, dar tot vreau să văd ce cred și colegii, pentru că știu că vorbim aceeași limbă de editare. E un mediu sigur, în care încercăm chestii, experimentăm. Știu că nu trebuie să dau ce-i mai bun din prima. Știu că procesul de editare e acolo ca să îmbunătățească textul și am încredere în editorii mei. Mi-e greu să-mi imaginez cum ai putea să faci ceva, în absența unui astfel de mediu sigur, bazat pe încredere.

De ce nu povești scrise?

Iubesc poveștile scrise, dar, nu știu, cumva am alunecat în radio. Știam doar de non-ficțiune scrisă, când am terminat facultatea. Numai că postul public de radio oferea atunci niște burse pentru oameni care nu mai lucraseră în viața lor în domeniu. Eu nici măcar nu ascultam postul public, dar părea să fie din universul care mă interesa, așa că m-am înscris la oha și-am avut marele bulan să iau bursa. Ăla a fost un an în care am învățat jurnalismu de radio la foc automat. Și la final mi-am zis: Băi, îmi super place să fac chestia asta. Simt că devin mai bun, dar încă mi se pare greu, e provocator, e mișto.

Cam așa am alunecat în toată povestea. N-a fost niciodată o alegere conștientă. Inițial mă interesa scrisul, dar s-a ivit o oportunitate care m-a învățat că există și un alt mediu. Asta mi se potrivește mie.