Film / Femei

Șabloane

De Ilinca Mănescu

Publicat pe 30 mai 2023

Prietenele de la cineclubul feminist F-Sides continuă și anul aceasta dialogul între film și alte mijloace de expresie artistică, pe care l-au început sezonul trecut cu artele vizuale. În sezonul actual, fiecare film difuzat în cadrul programului va primi un răspuns literar din partea unei autoare române, la invitația scriitoarei Elena Vlădăreanu, din echipa Premiilor Sofia Nădejde. Textele scriitoarelor vor intra în dialog cu viziunea filmului, vor contesta, vor chestiona sau vor privi din alte perspective tropii abordați de film. 

Tema primei luni a noului sezon F-Sides este 𝐅𝐥𝐢𝐩 𝐭𝐡𝐞 𝐬𝐜𝐫𝐢𝐩𝐭 𝐨𝐧 creating. (Biletele sunt disponibile aici.) Intenția organizatoarelor este să deschidă o conversație despre femeia ca muză vs. femeia ca artistă/creatoare, despre creația intelectuală feminină (afro-americană), în contextul protagonistei care este în căutarea extazului creator. Laitmotive: extazul creator (mediul lui) și pasiunea, în opoziție cu rigoarea academică (mediul ei) și rațiunea, ierarhia între viziunea / creația lui și a ei, diviziunea și conflictul lor de netrecut.

𝐃𝐞𝐬𝐩𝐫𝐞 𝐟𝐢𝐥𝐦

În filmul afro-american independent Losing Ground (1982), Kathleen Collins ne vorbește despre călătoria intelectuală și artistică a unei femei în căutarea experienței extatice: de la ipoteză interioară la expresie exterioară, de la abstract la concret. Filmul va rula la F-SIDES în perioada 24 -31 mai. Georgiana Vrăjitoru scrie despre film aici.


E ziua mea liberă și scrolez prin pozele de azi, din parc, cu castanii în floare. Google mă îndeamnă să revizitez amintiri din aceeași zi acum doi ani, patru ani, șase ani. Îmi trec prin fața ochilor locuri în care am fost și îmi vin în minte lucruri pe care aș fi putut să le spun atunci, acolo și n-am făcut-o. Sunt recunoscătoare pentru vocea mea de acum, deși încă mă crispez când o aud sub formă de sunete. Mă simt inconfortabil să fiu mereu prezentă în spatele cuvintelor, să inițiez contactul, să ocup tot acest spațiu. Pe piept, nu pe cap, pe piept, nu pe cap, e doar un sfat tehnic, dar pare o filosofie de viață.

Drumul mi l-am găsit greu. Nimeni nu m-a încurajat să fac literatură. Poemelor mele li se spunea „poezele”, chiar și după ce încetaseră să mai fie inofensive. Printre teme, cursuri de limbi străine, meditații scriam ca să nu-mi pierd vocea interioară. Aveam nevoie să procesez, să înțeleg ce se întâmplă cu mine. Ca să nu mă copleșească, îmi puneam emoțiile în versuri pe care le repetam obsesiv în minte până când le toceam, le epuizam. Era procesul meu intim de igienă emoțională.

Până într-o zi, când a devenit ceva mai mult. Întârziasem la prima oră. Știam pedeapsa. Cine intra după profesor trebuia să performeze ceva în fața clasei. De obicei, colegii mei dansau, cântau, spuneau bancuri. Eu m-am oprit lângă ușă, neștiind ce să fac. Apoi mi-am adunat curajul și am recitat pe nerăsuflate un poem pe care abia îl scrisesem. Toată clasa a amuțit. M-am grăbit să mă așez în bancă, speriată de reacția pe care o provocasem. 

Am început să-mi pun întrebări. Ce spune despre mine faptul că așez cuvintele unele lângă altele cu atâta ușurință. Poate fi scrisul un drum în sine, cu cap și coadă? Am intrat deja pe el? Ce trebuie să fac ca să merg mai departe? Răspunsul a venit tranșant, de la tata: ori ești genială, ori te apuci de ceva serios. Îmi plăcea enorm să scriu, dar nu știam dacă asta mă făcea neapărat genială. Nesiguranța a început să sape în interiorul meu ca un vierme. Trebuia să demonstrez. 

M-am îmbrăcat la cămașă, mi-am pus la gât cravata cu mașinuțe colorate pe care tata n-o mai purta din studenție și am mers la cenaclu. Am citit în fața unei aule pline cu reprezentanți ai literaturii cu „L” mare. Am ieșit de-acolo în lacrimi. Mă striviseră. Nu eram genială, ci patetică, învechită, ignorantă. Am continuat să scriu, dar n-am mai arătat nimănui. Am cumpărat cărțile canonizate, scrise de autori bărbați, le-am studiat, am internalizat șablonul. M-am străduit din toată inima să fiu bună. Doar că n-am mai primit a doua șansă.

Dacă talentul literar mă trădase, nu-mi rămânea decât să practic meseria familiei. Am trecut prin facultatea de medicină evitând pe cât posibil contactul cu pacienții. Simțeam că nu pot să-i ajut, nu așa. Corpurile nu se îmbolnăvesc din senin. Nu e suficient să te uiți în buletinele de analize sau să faci examenul fizic complet. Rădăcinile bolii sunt înfipte adânc. Uneori, le dibuiam în discuțiile de la marginea patului. Dimineața, după ce se schimba tura, când noi, studenții, trebuia să completăm fișele de observație. 

Infirmiera împărțise pâine cu unt și cu gem tuturor pacienților, mai puțin ei, care era programată la operație. A-nghițit în sec și mi-a făcut semn să mă apropii. Mi-a șoptit sau mai mult i-am citit pe buze că vrea să-mi lase mie telefonul. În caz că se întâmplă ceva, să-i anunț. Avea toți copiii plecați în străinătate, așa că nu-i rămăsese decât să se adapteze. Învățase să folosească WhatsApp și zi de zi vorbea cu ei pe video. Treptat, vocea începuse să-i ruginească, până când într-o zi se transformase într-un drug de neurnit. Am luat telefonul și i-am zâmbit. Știam că dintr-un amestec de încredere și iubire crește vindecarea în oameni. Mi-aș fi dorit să am destul pentru toți.

Am renunțat la șablonul doctorului abia atunci când am fost convinsă că mă potrivesc perfect în celălalt. Mi-am antrenat scriitura militărește. Cu propriile mele cuvinte era ok să fiu nemiloasă. Îmi stăpâneam cu brio emoțiile. Nu scriam niciodată „la cald”. Eram lucidă ca o lamă de cuțit. În numele clarității am tăiat adjectivele, am înjumătățit frazele. Am renunțat la descrieri în favoarea acțiunilor. Am accelerat ritmul, ca să nu plictisesc. Am renunțat la figuri de stil, ca să nu creez confuzie. Am consolidat structura. Am strâns șuruburile. Am calibrat.

Într-un final am ieșit cu ea în lume. Nouă, lucioasă, în stare perfectă de funcționare. Am fost mândră. Apoi ceva m-a strivit din nou. Însă de data asta n-a mai fost un șablon, ci realitatea. Scriitura mea era frumoasă, dar goală. Nu știam ce să pun în ea. Așa că am început să-mi sondez propriul interior. Să șterg de praf părțile alea reduse la tăcere acum mult timp. Să vorbesc cu oamenii. Și pe măsură ce căutam și aflam, scriitura mea devenea din ce în ce mai mică, neadecvată. O jucărie de plastic nereciclabil. Solidaritatea, empatia, recunoștința, grija, furia, insurgența nu își găseau locul în ea. Aveau nevoie mai degrabă de un cadru maleabil, blând, intuitiv, visceral.

De data asta am fost răbdătoare cu mine. Am luat-o treptat. În loc să mă forțez să scriu, m-am abandonat plăcerii de a citi. De data asta, cărți scrise de femei. Ore întregi, întinsă pe canapea, cu un pahar de apă lângă mine și ceva dulce. Am făcut băi lungi în locul dușurilor scurte. Am gătit. Am privit în jur, am atins toate obiectele, le-am curățat, le-am pus la locul lor, am șters cu cârpa fiecare bucată de pardoseală, am deschis geamurile, am schimbat așternuturile. Înainte, așteptam doar să primesc, fără să dau nimic la schimb, nici atenție, nici grijă, nici muncă, furioasă că mâncarea se strică în frigider, că praful se depune pe suprafețe, că obiectele pe care le aduc cu mine acasă zi de zi se strâng în jurul meu și mă sufocă. Mai degrabă aș fi plecat, aș fi aruncat totul la gunoi, aș fi ieșit să mănânc în oraș, m-aș fi mutat într-o altă casă, ca un parazit care-și părăsește gazda secată de resurse. Acum am ales să rămân. Să practic recunoștința și iubirea. Să fiu atentă, prezentă. Doar așa am reușit să mă simt mai bine. Să dorm fără să-mi încleștez maxilarul. Să zâmbesc dimineața. Să fiu autentică, sinceră, asumată și în același timp atentă, informată, departe de pericol. Să vorbesc despre traumă fără să mă re-traumatizez. Să neutralizez veninul și să-l transform în medicament. Să fiu o supraviețuitoare, nu doar să supraviețuiesc.

Cu acest nou avânt, am ieșit din casă și am mers pe stradă, în miezul zilei. Aveam părul ridicat în coc, gâtul dezgolit, cercei lungi și mușcam dintr-un baton de ciocolată. Am auzit dintr-o mașină o voce de bărbat: „nu-mi dai și mie ciocolată?”. Nici măcar n-am întors capul, am ignorat, așa cum spune codul supraviețuirii noastre. S-a înfuriat, mi-a strigat „târfo!” și imediat am simțit vinovăția. Că îmi permit să fiu atât de relaxată într-o lume a bărbaților, de parcă ar fi lumea mea. În câteva secunde, încrederea și liniștea pe care muncisem atâtea zile să le adun în interior s-au înălțat către suprafață și s-au spart ca niște bule de gaz. În urma lor, straturile de neputință și furie s-au așternut grele unele peste altele. Mă durea gâtul de la cuvintele nerostite. Aș fi urlat înapoi, dacă asta ar fi avut puterea să schimbe ceva. Dar cine eram eu să-i spun că „nu”, când toți din jurul lui îi spuseseră până acum că „da”? Lupta era deja pierdută. Așa că am tăcut și am părăsit stația de autobuz. M-am întors la mașină și m-am urcat la volan. Mi-am desfăcut părul, mi-am scos cerceii. Cu pieptul umflat, lăbărțată pe cotieră, mi-am aprins o țigară. Am condus agresiv, la intimidare. Am înjurat în trafic. Am trecut la limită prin spații înguste, fără să mă tem de zgârieturi. N-a avut nici unul tupeu să mă trimită la cratiță.

Ai nevoie de un bărbat, mi s-a spus, în diferite situații, mereu cu cele mai bune intenții. Nimeni nu e rău intenționat. Nimeni nu e cu adevărat responsabil pentru ce se întâmplă. Nu pot să mă duc să iau pe cineva de guler și să-i zic: e din cauza ta. Sunt regulile nescrise ale societății în care trăim, care cu greu se schimbă de la o generație la alta. Motiv pentru care încă sunt privită sceptic atunci când îmi renovez apartamentul și refuz să angajez un șef de șantier. Atunci când pronunț cuvintele apăsat și pun limite singură. Atunci când mă informez ca să știu să-i verific. Atunci când mă abțin să râd la glumele lor. Atunci când îmi păstrez postura cât mai dreaptă în fața lor. Atunci când nu le cer mici favoruri. Atunci când nu le laud munca. Atunci când mă transform în altcineva.

Seara sunt încă în priză. Am mușchii blocați în tensiune. Sunt hipervigilentă. În minte îmi rulează liste, prețuri, taskuri mărunte, iar în spatele lor, nesiguranța. Îndoiala. Dacă masca mea s-a fisurat vreo secundă, trădându-mi vulnerabilitatea. Oare am reușit să preiau controlul? Oare sunt în siguranță? Beau o bere și nu mă ajută. Dau drumul la muzică. Nimic din corpul meu nu vibrează cum ar trebui. Energia e blocată undeva, în creier. În labirintul sinapselor care s-au format special ca eu să pot trăi în lumea asta. Să mă descurc. Nu mai simt dorință, nu mai simt plăcere. E un lux pe care nu mi-l mai permit. Lumea asta nu e a mea. Oricât mi-aș păcăli corpul cu băi calde, oricât mi-aș păcăli vigilența cu liniștea de acasă. Așa că scriu ca să pot dormi. Pentru că știu că din cuvintele rostite și împărtășite putem construi împreună un spațiu sigur.


Imagine principală de Pexels de la Pixabay

30 mai 2023, Publicat în Arte / Film /

Text de

  • Ilinca MănescuIlinca Mănescu

    Scriitoare și absolventă a Universității de Medicină și Farmacie „Carol Davila“. A debutat cu romanul: „Copiii Ecosistemului”.


Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK