V.I.P. / Film

Benny Safdie: „Facem filme ca pe șantier”

De Luiza Vasiliu

Publicat pe 16 septembrie 2017

Good Time, în regia lui Josh și Benny Safdie, poate fi văzut (încă) în cinematografele din România. Și la Festivalul Filmului Independent American, duminică, 17 septembrie, de la 18.30, la Cinemateca Eforie. Nu-l lăsa să-ți scape.

Benny și Josh sunt doi frați din New York. Benny are 31 de ani, Josh 34. Sunt cunoscuți în lumea cinematografiei drept „semizei ai filmului”, „cei mai electrizanți regizori din generația lor”, „fucking amazing” sau, mai simplu, „frații Safdie”.

Frații au făcute până acum zeci de scurtmetraje (majoritatea sunt la liber, pe canalul de Vimeo al colectivului de artiști pe care l-au creat când aveau 20 și ceva de ani) și câteva lungmetraje, printre care Lenny Cooke - un documentar despre un baschetbalist care ar fi trebuit să ajungă mare, dar n-a ajuns, Daddy Longlegs - un film inspirat de copilăria lor împărțită între un tată boem & zurliu și o mamă hiper-responsabilă și Heaven Knows What - o poveste cruntă despre singurătate și junkăreală, filmată după ce-au cunoscut o fată pe stradă, au vorbit cu ea, au rămas uluiți de talentul ei și au încurajat-o să scrie o carte autobiografică. Fata, Arielle Holmes, își joacă propriul rol în film și e pur și simplu magnetică.

Trailer „Heaven Knows What”

Frații Safdie lucrează în regim independent, în echipe mici, do-it-yourself, cu prieteni apropiați. Pe mulți i-au cunoscut pe străzile din New York, unde filmează frenetic tot felul de povești și deschid supape prin care intră în miezul orașului. Caută istoriile oamenilor ca mine și ca tine (sau mai degrabă ca a fostului dealer care e proiecționist într-un mic movie theater din NY) și aduc în cinema un aer proaspăt de viață trăită așa-cum-e-ea și-o energie care pulsează în beat-uri bubuitoare. Zic că munca lor seamănă cu a unui jurnalist de investigație în felul în care sondează realul: merg pe teren, se documentează, petrec nopți prin locurile pe care vor să le aibă în film, adună mărturii, confruntă versiunile. Arta lor e din specia aia contagioasă, care-ți face poftă să pui mâna și să faci și tu ceva semnificativ în viață. Măcar un scurtmetraj pe malul Dâmboviței. Apropo, sunt printre preferații lui Corneliu Porumboiu. Și-ai lui Martin Scorsese și Iggy Pop.

Scurtmetraj „The Black Balloon”

Deși fac filme de vreo zece ani și s-au plimbat destul pe la festivaluri în Europa, America i-a descoperit târziu. Într-o zi, Robert Pattinson a dat peste o imagine cu Arielle în Heaven Knows What și, fără să vadă vreun film al fraților Safdie, le-a scris că vrea să lucreze cu ei. Frații au zis da, decenu, și s-au apucat de treabă. A ieșit Good Time, filmul cu cel mai mare buget al lor de până acum (Pattinson a atras banii ca mierea muștele), un rollercoaster pulp cu doi frați care jefuiesc o bancă: unul dintre frați, un băiat cu un ușor retard mental (Benny Safdie), e prins de poliție și ajunge în infernul de la Rikers, celălalt (Robert Pattinson) fuge de poliție și încearcă să-și scoată fratele de la închisoare. O cursă într-un New York scufundat într-o sticluță de acid, în care oamenii au televizoare în loc de animale de companie și visează la lucruri pe care n-o să le poată atinge niciodată. Criticii zic că-i mai ales un film despre America lui Trump, eu aș zice că e și-un film despre sărăcie și cum te poate sugruma în tentaculele ei.

Benny Safidie a co-regizat, co-scris, co-montat și co-jucat în Good Time. L-am sunat la New York într-o banală zi de miercuri, rugându-mă la zeii sateliților să nu ne taie conversația transatlantică. Zeii au ascultat cât de cât și ne-au lăsat să stăm de vorbă vreo douăzeci de minute, cât să-ntreb două-trei lucruri care-mi stăteau pe suflet. Restul de-o mie, poate data viitoare.

Trailer „Good Time”

Hai să-ncepem cu New York-ul. Tu și fratele tău ați crescut în New York, ați trăit acolo aproape toată viața, l-ați filmat în zeci de scurtmetraje și-n toate lungmetrajele voastre. Cum s-a schimbat orașul din anii 80 și până acum?

S-a schimbat, asta-i clar. Probabil că se întâmplă la fel și în România, orașele trăiesc, nu sunt lucrări de artă pe care să le atârni într-un muzeu. Mulți zic Ah, New York-ul nu mai e ce era, s-a dus… Cred că ține de modul în care te raportezi la oraș. Dacă umbli prin el cu capul pe sus, după atracțiile turistice, vezi alt oraș decât dacă te-ai uita în jos. Uită-te pe unde mergi ca să ajungi unde vrei. E cu totul altceva.

Lucrați mereu cu prieteni, pe unii dintre ei i-ați cunoscut absolut întâmplător și i-ați adoptat apoi în familia voastră cinematografică. Procesul vostru de lucru e colaborativ și intuitiv, foarte diferit față de felul în care se fac filmele astăzi. De ce ați ales stilul ăsta de lucru, cam ca al lui Cassavetes în anii '70-'80?

Interesant că spui de Cassavetes. Făcea filme cu prietenii lui, care erau actori foarte cunoscuți, de fapt de-abia apoi au devenit celebri. Cred că ține doar de cum te simți tu mai confortabil. Noi n-am lucrat mereu cu aceiași oameni, dar e adevărat că sunt câțiva cu care colaborăm de multă vreme. De pildă, la Heaven Knows What, pur și simplu eram într-un punct în care simțeam nevoia să facem un film. Și dorința era atât de puternică, încât am zis Hai să-i dăm drumul, și i-am adunat pe oamenii pe care îi știam. Oscar Boyson a fost producător, Sean Prince Williams a fost director de imagine, toată lumea s-a băgat și s-a apucat de treabă.

Josh și Benny Safdie la Cannes, în 2008

La Good Time, însă, ne aflam în poziția în care făceam un film cu un buget mai mare și-am avut mai mulți oameni în echipă ca niciodată, așa că ne-am întrebat cum putem să aducem senzația asta de familie și de lucrat pentru film într-o producție cu buget mare. A devenit un fel de scop în sine, cum să facem ca toată lumea să fie implicată pe bune? Și ne-am dat seama în primul rând că e important să n-avem o echipă foarte mare. Din momentul în care ai pe cineva care nu-i atent și zice Ce caut eu aici? De ce fac asta?, se strică toată atmosfera de pe platou. Așa că am stabilit un număr maxim și unul minim de oameni care să lucreze la film. Am vrut ca fiecare să simtă că ce face e important, pentru că e într-adevăr important.

E adevărat că am lucrat cu mulți cunoscuți la Good Time, poate și pentru că pur și simplu lucrăm foarte bine împreună. De pildă, cineva care-a fost cu noi de la început e Ronald Bronstein. A jucat rolul principal din Daddy Longlegs, am făcut cu el câteva scurtmetraje, a scris Good Time împreună cu Josh, l-am editat amândoi. În toți anii ăștia, a devenit prietenul meu cel mai bun, nu mai e de mult un simplu colaborator, ne duelăm în idei, căutăm împreună cea mai bună modalitate de-a spune o poveste. Trebuie doar să te potrivești cu cineva, să aveți un vibe comun… și dacă funcționează, atunci e minunat. Așa că suntem foarte norocoși că-i avem alături pe toți oamenii ăștia.

Trailer „Daddy Longlegs”

Filmele voastre îmi aduc aminte de-un poem despre New York pe care Ginsberg i l-a dedicat lui O’Hara. Se cheamă My Sad Self și are un vers care zice așa: „tenderness flowing thru the buildings”... Am simțit tandrețea asta în privirea foarte umană pe care-o aveți pentru personajele voastre, pentru orașul în care trăiesc. De unde vine ea?

Cred că ține de ce ziceam mai devreme, de felul în care te uiți la oraș. Să nu ții capul sus, să te uiți mereu pe unde mergi. Frank O’Hara, de pildă, se pricepea de minune să intre-n substanța orașului. Cred că trebuie pur și simplu să caști ochii bine de tot și să fii pe-aceeași lungime de undă cu oamenii, pentru că ei sunt cei care alcătuiesc orașul.

Un exemplu bun e când, într-una dintre scenele din închisoare, Nick, personajul pe care-l joc eu, îi ia telecomanda unui tip [și urmează o mega bătaie, n.m.]. Ei, tipul ăla ne-a spus la repetiții că trecuse de câteva ori prin situații similare, a fost foarte deschis cu noi și ne-a povestit cum a fost. Dup-aia, când ne-am apucat să filmăm scena, ne-a zis că nu s-ar înâmpla așa, și noi l-am întrebat Ok, atunci cum s-ar întâmpla? Și ne-a explicat exact cum ar trebui să fie, unde ar sta fiecare personaj, cât ar dura, așa că am zis Bun, de-acuma el se ocupă de scena asta. El e șeful de platou. Știam că perspectiva lui era mult mai adevărată decât a noastră. Chiar dacă poate nici nu ți-ai fi dat seama la final, dar sigur ai fi simțit că ceva nu-i în regulă. Suntem mereu deschiși la momente ca ăsta, și-i doar un mic exemplu, dar, de pildă, noi nu închidem orașul când filmăm, nu îngrădim locațiile… Facem filme ca pe șantier, nu ca pe platoul de filmare.

Scurtmetraj „John’s Lonely Trip to Coney Island”

În Good Time, joci rolul lui Nick, fratele lui Connie (Pattinson). Pattinson spune că ați petrecut câteva zile în rol, împreună. Cum a fost? Cum se uitau oamenii la Nick? Cum se uita Nick la oraș?

Personajul ăsta s-a născut în 2010, într-un proiect al lui Ron Bronstein. Ron m-a pus să cobor adânc în mine, și-am notat câteva momente din viața mea în care poate am fost ceva mai izolat de societate, am îngroșat anxietățile de-atunci și-am scos la iveală vocea asta nouă, care s-a transformat într-o persoană. Dup-aia am făcut niște repetiții, le-am filmat, i-am dat personajului o poveste. Dar filmul nu s-a mai întâmplat, așa că Ron a luat povestea, i-a arătat-o lui Josh și-a zis Ok, asta o să fie baza, după care ne-am apucat să scriem personajul lui Nick și să-l integrăm în film. După ce am început să lucrăm cu persoane cu dizabilități, ne-am dat seama că le-am duce în niște zone în care nu se simt confortabil. Urma să lucrăm cu o oarecare viteză, și n-am vrut să punem presiune pe nimeni sau să facem pe cineva să plângă… Pur și simplu nu ni se părea în regulă. Așa că aveam nevoie de un actor profesionist. Și pentru că știam că pot eu să-l joc, am luat rolul lui Nick. I-am reluat povestea din 2010 și am rescris personajul așa cum e el opt ani mai târziu. Iar Rob (Pattinson) ne-a dat timp să pregătim rolurile cum trebuie, ceea ce-a fost foarte bine. Așa am putut să dezvoltăm și să consolidăm relația dintre noi, ca frați.

Josh ne-a pus să ne trimitem scrisori. Rob i-a trimis din închisoare o scrisoare lui Nick, în care îi zicea Hei, o să ies în curând, o să vin să te iau. Și trebuia să vadă cum o să-i răspundă Nick. Corespondența a durat cam o lună și ne-a ajutat să ne dăm seama cum ar vorbi el cu mine și cum aș vorbi eu cu el. Și dup-aia a venit la New York și, pentru că încă nu începuserăm filmările, ne-am dus să lucrăm la o benzinărie. Ideea era așa: Connie trebuia să-i demostreze fratelui lui că poate să muncească într-o benzinărie. Aveam amândoi machiaj, așa că nu ne-a recunoscut nimeni… pe mine oricum nu mă știe lumea (râde). Îl jucam pe Nick și au crezut că am o dizabilitate, așa că se uitau la mine într-un fel care mă făcea să mă simt foarte inconfortabil…

Stai o secundă, e Josh… Zice c-am întârziat la ceva și de fapt n-am întârziat… Numai un pic… Încerc să-i demonstrez că am zis ce-am zis… Îmi pare rău…

Stai liniștit, sînt acasă, cu pisicile, nu mă grăbesc nicăieri.

Pattinson în „Good Time”

Așaaa, gata, scuze! Oamenii de la benzinărie pur și simplu nu mă băgau în seamă. Cred că sunt obișnuiți să zică că asta e, ai o dizabilitate, și trec mai departe. Ceva de genul Aha, deci poate să facă doar asta și asta. A fost trist să văd cum te tratează dacă ai o dizabilitate. De obicei, trebuie să depui puțin efort ca să înveți pe cineva ce să facă, și-a fost supărător să constat că nimeni n-avea chef să depună efortul ăsta. Pentru mine, a fost important să-mi dau seama cum îl văd oamenii pe Nick, cum vorbesc cu el.

Cât despre Connie, a fost un moment în care a devenit extrem de agresiv cu mine, la repetiții, mi-a zis să termin odată cu ce făceam, doar că nu puteam pur și simplu, așa că m-a apucat de cap, m-a scuturat bine de tot, eram cât pe ce să-l izbesc de perete, dar și-a dat seama, a dat înapoi și și-a cerut scuze, pentru că a înțeles că nu așa trebuie să se poarte cu Nick, pentru că dacă-l împingi, te împinge și el înapoi, asta știe el. A fost foarte important pentru relația dintre noi să pricepem lucrurile astea, ca să simți, de pildă, în scena din lift, în care mă bruschează și-mi spune că mă iubește, să simți că riscă puțin, pentru că știe că s-ar putea să reacționez nasol și să-l izbesc de perete… Iar el își asumă riscul.

Altă dată, eram cu niște prieteni de-ai lui Josh, eu mă dusesem la întâlnire în rolul lui Nick și nu m-a recunoscut nimeni. Au crezut că sunt o cunoștință. La început, mă includeau și pe mine în conversație și apoi, încet-încet, m-am trezit complet izolat. A fost dureros, dar cel mai important era să nu-l joc pe Nick părându-mi rău pentru el… Trebuia să-l joc așa: Ăsta e el, asta face el. Asta e tot ce contează.

Connie (Pattinson) și Nick (Safdie)

E o scenă în Good Time, când Crystal și Connie se uită la teve și văd bucata aia de reality show cu polițiști și cu o femeie care sfârșește înjunghiată. De ce-a fost important pentru voi să aveți scena asta în film?

Josh și Ronnie s-au uitat la toate episoadele din Cops, ceea ce a influențat filmul destul de mult. Apar din când în când niște mici infractori mai ciudați, care-s cu totul trecuți cu vedere, nici nu-i prea bagi în seamă când le vine rândul… Într-unul dintre episoade, e femeia asta care era în mod evident în dificultate, pentru că sunase amenințând că se sinucide, așa că, de fapt, în scena asta, vezi cum sunt tratate persoanele cu probleme de sănătate mintală. Și e importantă pentru că aratăîntr-un timp foarte scurt mai multe probleme pe care le ridică filmul.

Să vorbim puțin despre Iggy Pop. Vocea și versurile lui vin la finalul filmului și-ți trag covorul de sub picioare. Rostesc sensul, tristețea, senzația de-a fi complet neputincios. Ai spus că ai plâns când ai auzit înregistrarea…

Nu eu, Josh a plâns… Pentru mine, a fost extrem de emoționant. Nu mai văzusem pe nimeni care să poată înțelege filmul prin ochii lui Nick, cu cuvintele lui, știi ce zic? Când Iggy Pop cântă piesa asta, vorbește și din perspectiva lui Connie, și din cea a lui Nick. Ceea ce mi s-a părut foarte impresionant. A înțeles filmul într-un fel atât de visceral, încât, când a ascultat piesa, fratele meu a plâns. Iar mie nu mi-a venit să cred că cineva a reușit să pătrundă în mintea personajelor într-un mod atât de adevărat.

Iar Dan (Daniel Lopatin, aka Oneohtrix Point Never, autorul OST-ului) a transformat pur și simplu muzica într-unul dintre personajele din film. Iar felul în care a lucrat cu Iggy și-au creat împreună finalul… Știu că Dan voia să schimbe macazul cu piesa de la sfârșit. După un film întreg cu pulsații electro, la final se schimbă din nou perspectiva, așa că ai nevoie de un limbaj diferit pentru muzică, trebuie să-ți transmită altceva. Așa a venit ideea vocii combinate cu o abordare ceva mai clasică. Țin minte c-a zis Cum ar fi să cânte Iggy Pop? Și eu am zis, Daaa, super, și porcii zboară, nu? Și el a zis Nuuu, o să-l conving. Și faptul că Iggy a văzut filmul și i-a plăcut atât de mult a însemnat enorm pentru noi, e ditamai idolul!

Oneohtrix Point Never ft. Iggy Pop - „The Pure and the Damned”

Următorul vostru film se întâmplă tot în New York, iar Martin Scorsese o să fie producător executiv. El e un fel de bunic al filmelor cu New York-ul, iar voi sunteți nepoții...

Hahahaa, mi-ar plăcea să fie așa! Scorsese face filme cu New York-ul de-o veșnicie. Mean Streets are o energie uluitoare, are ceva incredibil de puternic în viteza cu care avansează, la fel și After Hours, filmul ăla chiar se mișcă. La fel și Taxi Driver… Scorsese are abilitatea asta de a se uita la New York de la nivelul oamenilor, nu de undeva de deasupra, ceea ce e fantastic. Și e o onoare c-o să lucreze cu noi la următorul proiect. De fapt, e o onoare că știe și cum ne cheamă...

Știu c-ai vrut să te faci fizician când erai în liceu. Spuneai că te obsedează ce s-a întâmplat înainte de Big Bang și că, dacă afli asta, o să poți defini existența: „Ajunsesem în punctul în care mi-am zis „O să lămuresc chestia asta!” Ai lămurit-o între timp? Te-ajută filmul mai mult decât fizica?

Nu, nu m-am lămurit niciodată. Mi-am dat seama că nimeni n-o să răspundă probabil vreodată la întrebarea aia, decât dacă dispare într-o gaură neagră, de unde poate să vadă sfârșitul timpului (râde). Dar da, eram foarte pasionat de fizica particulelor elementare, de materia neagră… știm că e acolo, dar n-o putem vedea și nici măcar n-o putem detecta. Dar știm că trebuie să fie acolo pentru ca noi să putem exista. Ei, misterul ăsta voiam eu neapărat să-l înțeleg. Îmi aduc aminte de profesorul pe care-l aveam în liceu, el însuși un bun fizician, și-a făcut o misiune din a mă învăța toate lucrurile astea fără să știu matematica din spate. Mi-a scris pe-o lucrare foarte complicată, după ce-o umpluse de roșu, că dacă pot să-l duc din punctul A în punctul B... și-a început să traseze tot felul de linii pe lucrarea mea pân-a ajuns la celălalt punct și-a zis Dacă poți să mă duci de-aici până aici și să mă ții de mână pe drum, atunci poți explica ideea din spatele fizicii. Asta a devenit o provocare pentru mine, iar provocarea de-a spune o poveste mi s-a părut atât de interesantă, încât am luat-o și-am transferat-o în cinema. E o legătură între cele două. Dacă te uiți la felul în care au descris unii fizicieni lumea, o să vezi că e incredibil de frumos. Richard Feynam, de pildă, putea să descrie ceva atât de simplu precum un elastic, e aproape poetic. Există o conexiune între cinema și fizică și nu cred că-i o coincidență că am ajuns unde sunt acum. E clar că am făcut o alegere: ce mă interesează mai mult, fizica propriu-zisă sau să descriu și să văd frumusețea ei? Așa că am ales să spun povestea.

Mulțumesc mult pentru conversație!

Eu mulțumesc, mă bucur că iese filmul și-n România, sper c-o să-l vadă lumea. Ai grijă de pisică! Eu am fost cu pisica mea și cu băiețelul meu, care tocmai a… (conversație întreruptă)

„Some day, I swear, we're gonna go to a place where we can do everything we want to
And we can pet the crocodiles”

Iggy Pop, „The Pure and the Damned”

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK