Viață&co / Vacanță

Șapte vacanțe ratate

de Scena 9

Publicat pe 7 august 2019

În timpul nostru liber, departe de ochii lumii de pe Facebook, fiecare dintre noi are un fragment mai puțin reușit de vacanță. Poate nu ți-a plăcut să mergi la mare cu părinții, când erai mic, sau poate un eveniment neașteptat ți-a doborât entuziasmul. Oricare ar fi fost motivul, credem că e nevoie să scoatem la lumină nu doar experiențele frumoase, ci și pe cele neplăcute ale vieții. În felul ăsta, poate reușim, pe viitor, să contracarăm eventualele obstacole în calea fericirii noastre din vacanță. Am adunat șapte povești care să ne inspire în această direcție și vă invităm la lectură. Vacanță plăcută!


Ionuț Dulămiță, jurnalist și artist

Eram în Macedonia cu cel mai bun prieten al meu, în stațiunea Ohrid, unde e lacul cu același nume, unul dintre cele mai vechi și mai adânci din Europa. Stăteam într-un apartament ieftin și luxos, cu scară interioară, găsit prin airbnb, beam rachiu grecesc cu gust de anason, desenam, ascultam în boxele de pe stradă rugăciunile unui muezin și navigam printre sute de metri de magazine. Într-o zi, am lăsat toate astea în urmă și ne-am dus să facem o baie în lac.
 
Am coborât un povârniș abrupt înspre un loc ferit, ca să evităm plaja aglomerată, și ne-am aruncat în apa rece, asaltată de soare – la care mă uitam meditativ, gândindu-mă insistent la fata din București de care tocmai mă despărțisem. După ce ne-am făcut damblaua, am început să urcăm dealul. Eu eram în șlapi, iar talpa lor aluneca pe pietrele ascuțite. La un moment dat, am călcat strâmb, piciorul drept mi s-a sucit cu totul și am auzit un trosnet din genunchi, ca și cum ai rupe un vreasc, urmat de o durere năprasnică ce m-a făcut să urlu. Am urcat mai departe mai mult într-un picior și am mers șchiopătând înspre casă, în chinuri inflamatorii.
 
Șase luni mai târziu, stăteam nemișcat la RMN, cu șoseta dreaptă ruptă la un deget. Am aflat atunci că aveam ruptură de menisc de gradul III la genunchiul drept și că trebuia să mă operez. M-am operat, am stat o lună jumate în cârje și am făcut recuperare alte șase luni, doar ca să aflu apoi că meniscul cedase din nou, de la efortul prea mare de la kinetoterapie. M-am operat a doua oară și m-am luptat alte câteva luni cu un chist dureros care se formase în dreptul meniscului, de la inflamare. De-atunci mi-am jurat că n-o să mai urc niciodată un povârniș în șlapi.

Maria Persu, studentă și internă Scena9

Era a doua sau a treia zi, într-o tabără în Amsterdam, tocmai ce ieșeam de la nu știu ce muzeu, când a început o ploaie super nasoală. Turna rău de tot, am încercat să ne adăpostim în stația de tramvai. Dar am aflat că mijloacele de transport nu mai merg, că au căzut tot felul de copaci și e grav. Ne-am ascuns într-un mall, cu toții eram uzi până la chiloți. Nimic nu mai funcționa în Amsterdam, m-am gândit ce oraș de fricoși, totul se dă peste cap pentru o ploicică de vară. O oră mai târziu, am învățat cum e să te lupți cu un vânt de aproape 100 de kilometri pe oră când ai doar o umbrelă șubredă pe post de scut, în timpul celei mai puternice furtuni din Olanda ultimului secol.

Câte pastile de Nurofen tre’ să iei ca să te sinucizi. Citeam cu interes de pe un forum, în drum spre un parc cu capitale europene în miniatură. Pe un scaun destul de luxos dintr-un tren olandez, mă mințeam că nu se vede că plâng, de-aia port ochelari de soare. Profa tocmai îmi făcuse o poză pentru Facebook-ul școlii, în care zâmbeam larg, ca să nu se vadă tristețea din interior. Cu juma de oră înainte, în gara Amsterdam Centraal, mă hotărâsem să mă joc un pic la pianul public, doar așa, de amuzament; dar fiecare greșeluță mă făcea să mă simt de parcă sunt complet dezbrăcată emoțional în mijlocul unui recital important, unde sutele de trecători sictiriți erau de fapt spectatori hiper-atenți.

Ionuț Chiva, scriitor

Eram foarte mic, primele clase primare, în prima tabără – nici nu mai știu unde, la munte undeva. Ar fi fost o tabără la fel ca toate care au urmat dacă într-o zi, cum ajunsesem pe o pajiște, în timp ce restul copiilor se jucau, l-am scos plictisit pe un prieten din joc, i-am arătat cum se strîng norii și i-am zis că ăsta sigur e sfîrștiul lumii sau ceva. Am rămas amîndoi ore pe un buștean să cochetăm cu ideea asta, că vine sfîrșitul lumii și ceilalți nici nu știu, se joacă, pînă ce, în cele din urmă, ne-am posomorît cu adevărat, ne-am indus asta. Așa, a fost o tabără complet cretină, numai plictiseli și angoase și de atunci plictiseala m-a băgat mereu în locuri mai rele.

Luiza Vasiliu, jurnalistă

Cea mai proastă vacanță e aia-n care pleci cu oameni nepotriviți. De pildă, acum mai mulți ani, sub imperiul unei semi-intoxicații sentimentale, am cumpărat niște bilete de avion la Bruxelles pentru doi. Până s-a făcut vremea de făcut bagajele, devenise destul de clar că doi-ul ăla n-are nimic romantic în el, dar totuși am plecat împreună, în calitate de amici. Ne-am contrazis toată vacanța, pe cele mai stupide lucruri, pe orice prostie, ca și cum ne-am fi reproșat non-stop că suntem acolo unul cu celălalt, deși am fi vrut să fim cu altcineva. În plus, în secunda în care am pus piciorul pe solul Bruxelles, am rămas fără portofelul cu acte și 300 de euro, banii pe care-i pusesem deoparte din ultimele salarii ca să mă pot răsfăța și eu în vacanță. Mers la consulat, împrumutat 90 de euro pentru taxă consulară, emitere act identitate provizoriu și un sentiment general de fetița cu chibrituri în fața tuturor vitrinelor cu ciocolată și cartofi prăjiți. Ne-a prins și controlul fără bilet în tramvai, dar măcar concertul Lambchop din fosta grădină botanică a orașului a mai curățat pata de pe obrazul unei vacanțe imperfecte. Oricum, pe Facebook a părut perfectă.

Constantin Vică, profesor de etică

Cea mai proastă vacanță a mea a fost una în care nu mai știu cum s-a întâmplat, poate prin '94-'95?, dar mă prinseseră toată dogoarea și tot zăduful prin orașul aproape post-industrial, în anii dezlânați ai tranziției. Pe străzi, miros de pepene din ghene și scurs pe asfalt, în inimă ceva stupid și neașteptat. Începea colcăirea hormonilor, dar eu eram singur cuc, mă plimbam aiurea pe străzi, gata să erupă ceva în mine, mă mișcam fără niciun scop, adică aiurea. N-aveam bani nici de suc. Uram toți copiii care aveau role sau chiar placă. Uram adolescenții, se țineau de mână, intrau la cinema Modern. Mă mai vedeam uneori cu un coleg, stătea pe lângă eterna catedrală în construcție, să ascultăm casete. Cel mai des o puneam p-aia cu Vacanța mare. Cum ziceam, un dezastru.

Adina Rosetti, scriitoare

Vara aia de la mijlocul anilor ‘90, în care am plecat la mare, eu și prietena mea cea mai bună din liceu, cu un grup de vreo 10 băieți s-ar putea califica, dintr-un punct de vedere matur, drept „cea mai proastă vacanță”. Primele zile am dormit cu toții (într-o atmosferă pe care părinții noștri ar fi considerat-o „totală promiscuitate”) într-o singură cameră de la Hotel Topaz din minunata stațiune Cap Aurora. După câteva seri, m-am îndrăgostit de un băiat cazat la un hotel din Neptun. Doar doi în cameră: el și cu încă un „tovarăș” – adică lux. Ne-au invitat să ne mutăm la ei, așa că ne-am dat întâlnire a doua zi dimineața, la 10, în fața hotelului. I-am așteptat pline de speranță, așezate pe bagajele noastre burdușite cu rochițe, până spre după-amiază, dar n-au apărut. Nu știam numărul camerei și ne era rușine să întrebăm la recepție. Către seară, a trebuit să suportăm înfrângerea cu demnitate și să ne întoarcem cu microbuzul la băieții noștri de la Cap Aurora, care ne-au primit cu cele mai crunte miștouri. Seara următoare, prietena mea a făcut o victimă la discotecă, urmată de o nouă propunere de upgrade: noul ei iubit ne-a invitat pe amândouă să ne mutăm cu “gașca” lui înghesuită strategic într-o cameră din perla litoralului de atunci: Hotel Amfiteatru din Olimp. Din nou rochițe înghesuite în bagaj, din nou miștouri de la grupul pe care-l părăseam, din nou drumuri cu “rata” între stațiuni și emoții. Nici două zile n-au trecut în paradis, că ne-am trezit într-o dimineață cu portofelele goale: tot ce nu cheltuiserăm pe cocktailuri la discotecă dispăruse fără urmă în timpul nopții! Deși atunci toate indiciile păreau să ducă la cameristă, cu înțelepciunea (și cinismul) de acum sunt sigură că, de fapt, am fost victimele noilor noștri amorezi care rămăseseră lefteri. Nu-mi dau totuși seama dacă povestea se califică drept „cea mai ratată vacanță” sau cea mai amuzantă…

Venera Dimulescu, jurnalistă

N-am o vacanță nereușită cap-coadă, dar am un început cu năbădăi: drumul spre revelionul de la 16 ani, în munții Iezer. Am plecat vreo 15 rockeri, de toate vârstele. Era prima mea excursie în creierul munților, dar nu m-am gândit să mă echipez corespunzător. Bocancii de toate zilele și câteva haine groase sunt suficiente, mi-am zis. Nu mai știu la cât am plecat în ziua aceea, dar am ajuns, mulți dintre noi plângând, la miezul nopții. Ne-am cărat până la cabana din munți cu bidoane mari de vin și bere, bagaje personale, dar și cu o oaie moartă, întreagă, pe care am cărat-o cu toții, pe rând. Nu știu de unde a apărut oaia, dar ne încurajam reciproc că va fi gustoasă la cină și că merită efortul de a plimba cadavrul ei prin pădure. Așa că am pornit spre munte cu oaia moartă în brațe în tren, în microbuz și, apoi, în jur de cinci sau șase ore pe jos, până la cabană. Cu microbuzul am făcut accident și am mai pierdut vreo oră de lumină până la ultimul drum unde se putea urca cu mașina. Acolo am aflat că drumul la pas prin pădure durează câteva ore bune și nu există potecă, iar afară se lăsa seara. Ne-am trezit în propria noastră versiune a horror-ului Blair Witch, în care am bâjbâit prin pădurea sălbatică, acoperiți de zăpadă, de întuneric și de frica de necunoscut. La un moment dat, ne-am luat toți de mână și ne uitam obsesiv la ceas, căutam cel mai mic reper care să ne inspire curaj sau stabilitate. Ne uitam degeaba, că nu știam nici cât mai e până la destinație, nici drumul până acolo. Era prima oară pentru toată lumea. Pe la jumătatea drumului, aveam picioarele și bagajele ude și înghețate. În lipsa unei poteci clare, am fost nevoiți să sărim izvoarele reci care ne tăiau calea și, de multe ori, ne alunecau bocancii în apă. Țin minte că mi-am aruncat aparatul foto pe malul celălalt, dar s-a oprit fix în mijlocul apei. Când am zărit cabana, la câteva sute de metri depărtare, câțiva prieteni au îngenuncheat și au început să plângă, eliberați. Abia așteptam să ne băgăm la gura sobei dar, ghici ce, camerele noastre erau neîncălzite, iar când am făcut focul, tot fumul se împrăștia înăuntru, pentru că sobele erau sparte. Ne-am pus bocancii pe ele, la uscat. Dar i-am scos repede în zăpadă, pentru că li se topeau tălpile de la căldură. Am stat șase zile acolo și, cumva, peisajul ăla pustiu și sălbatic ne-a făcut să uităm de testele de rezistență.

foto credits: arhiva Azopan

Array ( [0] => owl.carousel [1] => script-article )

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK