Le-am întâlnit pe Tokyo din Casa de Papel și pe Hayley din The Originals în fața unei case mortuare, într-un oraș românesc la graniță cu Ucraina, unde nu trăiesc mult peste 5000 de suflete.
Niciuna nu trece de un metru jumate. Zâmbetele lor rotunde vin dintr-o copilărie departe de sfârșit. Nu se sfiesc să vorbească, dar își aleg cuvintele în fraze curate. Din când în când, sparg sobrietatea cu un baros de chicoteală molipsitoare.
Tokyo și Hayley au câte 12 ani fiecare și sunt eleve în Isaccea, un orășel din Tulcea, așezat pe buza Dunării. Dacă arunci de-acolo o piatră, mai cu putere, e foarte posibil să nimerești un ucrainean sau un moldovean din Orlovka, satul de pe cealaltă buză a Dunării, care aparține regiunii Odessa.
De câteva săptămâni, câteva pâlcuri de copii, printre care și fetele astea, nu mai bătătoresc drumul școlii unde au învățat până a lovit pandemia, ci pe cel al casei mortuare din oraș, acolo unde în fiecare zi vin două serii de elevi. Cei din clasa pregătitoare și o clasă de a II-a învață până la 11:00 și ceilalți, două clase de a VI-a, de la 12:00.
După ce am tot citit știri aprinse pe tema asta, am fost să stau de vorbă cu ei și mi-am reamintit că, atunci când intri pe teren să documentezi un subiect, chiar acolo, la intrare, te descalți de prejudecăți, ca să fii sigur că nu lași mizerii în urma ta.
În ora de pauză, câteva femei în halate albastre dezinfectează băncile, toaletele și deschid geamurile claselor improvizate în capelă. Clădirea are două intrări alăturate. În sala din stânga, acolo unde sunt depuși de obicei morții, nu am avut acces. În dreapta, o sală mare, vopsită cu alb pe pereții goi, fără icoane, ține loc de clasă. Pe partea stângă este o masă cu materiale de dezinfectat și o tablă, iar în dreapta sunt înșirate băncile noi, cumpărate special pentru amenajarea clasei. La etaj, se deschide o altă sală, mare, sobră, care, la fel, nu amintește de serviciile religioase.
Cei peste 700 de elevi din Isaccea nu mai pot învăța în școala lor pentru că autoritățile nu au reușit să finalizeze lucrările de renovare până la începutul anului școlar. Așa că i-au răsfirat prin mai multe clădiri administrate de primărie.
„Nu puteam pierde banii europeni”, ne spune primarul mai preocupat de administrație și birocrația proiectelor decât de locul unde învață elevii.
Primarul spune că începutul lucrărilor nu a putut fi amânat pentru că termenele din proiectul european nu ar fi fost respectate și ar fi pierdut banii.
„Am 19 de proiecte din 23 pe fonduri europene. Nu putem să pierdem banii”, spune primarul.
Derularea fiecărei investiții finanțate cu bani europeni depinde de respectarea unor termene pe care beneficiarul și le asumă prin proiect. Depășirea timpului prevăzut în proiect duce la amendarea beneficiarului sau, în cele mai grave cazuri, la restituirea completă a finanțării.
Cei peste 700 de elevi din localitate au fost împărțiți în mai multe instituții publice, nu doar la capela mortuară: unii învață în Casa de Cultură, alții în sala de sport a orașului, unii într-o aripă renovată a liceului. Alții sunt elevi într-o clădire din satul Revărsarea, la câțiva kilometri distanță, care aparține de oraș.
Copiii aveau opțiunea școlii online, însă nici ei, nici părinții, nici directorul liceului din oraș, care înglobează toate clasele, de la primară la a 12-a, nu au fost de acord. Atât părinții, cât și directorul au spus că „școala nu e școală” dacă elevii și profesorii nu se întâlnesc, „nu se simt, nu se văd”. O altă explicație ar fi că părinții nu au cu cine să-și lase copiii acasă, în timp ce ei merg la serviciu.
Singurul care s-a opus a fost primarul, care voia ca elevii să facă școală de-acasă, pentru ca pandemia de coronavirus să nu îi decimeze bătrânii și bolnavii din oraș.
„Deci ei au decis altfel, s-a votat, a fost majoritate, asta e. La noi se respectă asta”, ne spune primarul, care, în momentul documentării, era în febra ultimelor trei zile de campanie. Între timp, a fost ales pentru a treia oară.
E de la PSD și spune că se teme de COVID-19. Cât stăm cu el, masca îi face în ciudă și-i alunecă de pe nasul lung. Când își amintește, o ridică iar și apasă cu nerv barele metalice, ca să ia forma nasului. Nu pare să se teamă că metalul din mască îi va ajunge în creier, unde va răsări un cip care îi va fura datele personale.
Dar e ușor în defensivă, după impactul media pe care l-a avut știrea despre elevii care învață într-o casă mortuară. Ne întreabă dacă nu cumva, poate, vrem să facem alt reportaj, despre altceva? Asta pentru că oamenii sunt rușinați și nu mai vor să vorbească despre copiii lor care învață într-un loc unde, conform tradiției creștin-ortodoxe, trupurile morților sunt depuse înaintea înmormântării. După intrarea în Uniunea Europeană, în România a fost interzis priveghiul în casa persoanei care a murit.
Părinții din comitetul școlar au acceptat inițial să vorbim, la rugămintea primarului, apoi s-au răzgândit. A fost mai important pentru ei ca subiectul casei mortuare să nu mai fie dezgropat, decât să ne explice de ce au ales ca ai lor copii învață acolo. Comunitatea lor mică nu e obișnuită să fie în centrul atenției și cei mai mulți cred că au fost făcuți de rușine la televizor:
„Ne-au făcut de tot râsul. Ne știe toată lumea acum, au râs de noi că merg copiii la școală în capelă. Era mai bine să nu meargă?”, ne spune o mamă cu care ne întâlnim pe drum spre capelă.
Are un bebeluș în brațe și pe celălalt copil, umăr la umăr, îl conduce la ore, în drum spre piață. Băiatul țâșnește de lângă ea când își vede colegii.
„Vi se pare că ăștia sunt copii traumatizați? Așa au zis de noi, că ne traumatizăm copiii, că învață lângă mort. Ei abia așteaptă să se vadă”, ne ceartă femeia pe noi pentru modul în care alții au împachetat știrea în senzațional și au rostogolit-o până în gospodăriile lor.
Noi, jurnaliștii, „suntem toți la fel”:
„Căutați doar cancanul”, încheie femeia și se întoarce din drum după ce băiatul cel mare a uitat de mult de ea, prins în sporovăiala cu colegii.
Mai sunt 45 de minute până încep orele, dar în fața capelei s-au strâns deja vreo 10 copii. Foșnesc ambalaje de eugenii, cornuri și sucuri în cartoane colorate, și povestesc din filme. Pentru ei, Netflixul este un fel de TVR al generației noastre.
„Eu sunt Tokyo din Casa de Papel, o știți?”, „Și eu sunt Hailey Mickaelson din The Originals”, „Eu sunt Sebastian Complement”, „Pe mine vreau să mă cheme Andreea Rebeca”, „Și pe mine să mă treceți Rebeca, dar doar așa, fără Andreea”.
Când le cerem să-și aleagă un nume sau un personaj pentru a-i putea cita în articol, se prăvălesc peste noi glasuri ascuțite, altele în transformare, unele mai timide, altele mai aprige. Le explicăm că sunt minori și nu putem nici măcar să le facem poze.
Directorul școlii ne însoțește tot drumul, să se asigure că elevii nu vor fi fotografiați și înregistrați:
Doamna director e o femeie mărunțică, dar iute, nu vorbește mai mult decât o întrebăm, are aceeași reticență ca a primarului:
„Au fost și controale de la inspectorat, au venit, au văzut condițiile în care învață elevii, totul a fost ok, ne-au lăsat să facem cursurile mai departe. Mai mult nouă, adulților ni s-a părut cine știe ce. Copiii au primit foarte bine vestea, sunt încântați. Nu s-au speriat, mai mult noi, adulții, ne impacientăm”, ne explică directoarea școlii.
Intrăm cu ea în casa mortuară. De afară, nimic nu amintește de vreun ritual religios și nu ți-ar trece prin gând că acolo sunt depuse trupuri reci și înțepenite, golite până la ultima picătură de viață.
Singurul lucru care te duce cu gândul la servicii religioase este o cruce din metal, deasupra clădirii proaspăt construite.
O curte cochetă, cu verdeață și tufe de trandafiri, e „antecamera” claselor improvizate în sala de pomeni. Copiii nu învață în încăperea în care sunt depuși morții și folosesc o intrare separată.
„Nici n-a fost și nici n-o să fie depus vreun mort cât copiii vor învăța aici”, ne asigură directoarea ca într-un soi de angajament luat pe cont propriu.
În sala de la parter, acolo unde vor avea loc pomenile, învață copiii din clasa pregătitoare și din clasa a VI-a.
Sus, la etaj, sunt biblioteca și sala de conferințe ale preoților care vor sluji la priveghi, înmormântări și pomeniri. Acolo învață copiii de clasa a II-a și a VI-a. Parohul a refuzat să mai stea de vorbă cu alți jurnaliști după ce știrea a făcut înconjurul media. De altfel, el este cel care a oferit autorităților posibilitatea ca elevii care au rămas pe dinafară să învețe acolo. Părinții au fost de acord, iar copiii au învățat drumul către „școala” provizorie. Realitatea din Isaccea reflectă, de altfel, realitatea multor alte localități din România, unde clădirile bisericilor sunt mult mai bine întreținute decât cele ale școlilor.
„Toată vara am avut controverse cu domnul primar, care dorea școală online, pentru că se gândea la sănătatea populației (în județul Tulcea pandemia este ținută sub control, fiind confirmate 961 cazuri de COVID-19, de la începutul crizei, la o populație de 200.000 de locuitori, n.red.), însă eu și părinții nu am fost de acord, s-a votat în proporție de 98% pentru cursuri la școală”, confirmă directoarea școlii. „Altfel simți copiii când îi vezi, îi ai în fața ta, vezi dacă au înțeles sau nu, văd la tablă, e cu totul altceva. Școală online nu se poate, cel puțin nu acum”, este de părere aceasta.
După ce dăm o tură prin capelă, ne întoarcem la copiii care își continuau poveștile, afară. Pe niciunul nu-l deranjează că învață în casa mortuară, ba dimpotrivă „aici e mai mare, mai curat și toate băncile sunt noi, totul e modern”, ne spune Andreea Rebeca.
Colțurile ochilor le cad ca plumbii când îi întrebăm cum s-au adaptat la regulile impuse COVID-19. Sunt supărați că nu sunt împreună cu ceilalți colegi și nu mai sunt lăsați să se apropie fizic unii de alții:
„Înainte eram cu toții. Și cu colegi de la alte clase. Acum stăm la distanță”, ne spune Tokyo, tristă pentru că „nu mai e ca înainte”. Ceilalți dau din cap în semn de aprobare. Le e dor de ei și de „cum era înainte”.
Fie că în școală sau într-o casă mortuară.
