Schimbare / Comunitate

Cum am ajuns să fim mai izolați ca niciodată

de Ionuț Sociu

Publicat pe 31 ianuarie 2022

„Singurătatea crește cu 29% riscul bolilor de inimă, cu 32% riscul atacurilor cerebrale și cu 64% riscul demenței clinice. Pentru cei singuri sau izolați social, riscul de moarte prematură este cu 30% mai ridicat”, spune cercetătoarea și economista Noreena Hertz în Secolul singurătății (Editura Humanitas, 2021, traducere de Simona-Maria Onciu). E doar un mic exemplu dintr-o carte care e chiar mai înfricoșătoare decât pare. Profesoară în trecut la Cambridge și în prezent la University College London și autoare tradusă în peste 20 limbi, Noreena Hertz vorbește aici despre o epidemie de singurătate care a cuprins lumea încă de dinainte de pandemie. Combinând munca de teren cu statisticile, Hertz analizează felul în care neoliberalismul, politicile publice, dependența de tehnologie și mai nou pandemia ne-au făcut să fim mai izolați ca niciodată. Cartea nu este însă întru totul pesimistă, după cum o arată și subtitlul ei: „O pledoarie pentru relațiile interumane”.  Am stat de vorbă despre toate astea, dar și despre legătura dintre populism și singurătate, cu Noreena Hertz într-o întâlnire via Zoom.

Cum a devenit singurătatea un subiect atât de important pentru dumneavoastră?

E o temă de care m-am apropiat în ultimii cinci ani, mai exact din momentul în care am observat cum din ce în mai mulți dintre studenții mei veneau la mine în birou și îmi spuneau că suferă de singurătate. Și asta era ceva nou, ceva ce nu observasem cu zece ani înainte, de exemplu. Tot în acea perioadă lucram la o cercetare pe tema ascensiunii populismului de dreapta în lume, de la America lui Trump până la Italia lui Salvini. Am intervievat mulți votanți de dreapta din diverse colțuri ale lumii și în mod constant aceștia îmi povesteau despre cât de singuri și izolați se simțeau - cel puțin până să-și găsească locul în jurul partidelor de extremă dreapta. În plus, puteam să observ cum lumea se umple de device-uri gândite să ne „aline” singurătatea. Și, văzând toate astea, m-am decis să înțeleg mai bine fenomenul și așa am ajuns la concluzia că suntem în mijlocul unei epidemii de singurătate. Am pornit de la întrebările: Cum am ajuns aici? De ce este acesta secolul singurătății? Care sunt consecințele și ce putem face? Am călătorit mult prin lume, m-am documentat și eram pe punctul să închei cartea în martie 2020. Adică exact când a început pandemia. Și atunci le-am zis editorilor mei: „nu pot să o public acum, trebuie să văd ce urmează”. 

În ce fel a schimbat pandemia direcția cercetării?

În primul rând, era evident că pandemia amplifică masiv toate acele forțe pe care le observasem și înainte, toate acele cauze care îi duceau pe oameni la izolare și marginalizare. Așa că mi-am petrecut vara anului 2020 încercând să identific transformările și să le „cuplez” cu cercetarea mea. 

Care e legătura dintre neoliberalism și singurătate? 

Sunt mai multe legături. Și când vorbim despre singurătate și neoliberalism, trebuie să avem în vedere un sens mai profund al singurătății. E o singurătate în care nu te vede nimeni & nu te aude nimeni, când ești rupt nu doar de prieteni și familie, dar și de ceilalți cetățeni, de stat și de guvern. Și, evident, e ceva ce s-a înrădăcinat în ultimele decenii, de când neoliberalismul a „cucerit” lumea. Segmente mari de populație au ajuns să se simtă marginalizate din toate punctele de vedere, ca să nu mai vorbim despre cum s-au schimbat relațiile de muncă și despre cum sindicatele au devenit mai fragile. Și mai e o legătură, una mai complexă. Trebuie să ne gândim că proiectul neoliberal nu a fost niciodată doar unul economic, ci și unul filosofic și ideologic, care valorizează idei precum competivitatea și agresivitatea în detrimentul grijii și compasiunii. Și așa am ajuns să ne percepem pe noi înșine ca pe niște consumatori, și nu ca cetățeni. Iar acest individualism e vizibil peste tot, chiar și când ne uităm la cum s-au schimbat versurile muzicii pop din anii ‘70 încoace: în urmă cu câteva decenii, muzica era plină de „noi, noi, noi”, iar astăzi auzim doar „eu, eu, eu”. 

Ceea ce nu înseamnă că eu propun comunismul ca alternativă, mai ales pentru o țară ca România, care are istoria pe care o are. Critica mea e legată de neoliberalism, și nu de capitalism în toate formele sale. 

Noreena Hertz. Foto: Marc Nolte

E foarte interesantă perspectiva pe care o aveți asupra ideii de comunitate. Vorbiți despre efectele benefice ale comunităților asupra sănătății (în cazul evreilor ultraortodocși, spre exemplu), dar și despre caracterul lor exclusiv & insular, potrivnic străinilor. 

Dacă ne uităm la comunități precum cele ale evreilor ultraordocși din Israel, vedem că oamenii fac lucruri împreună și se ajută unii pe alții. Acolo, într-adevăr, oamenii se simt mai puțin singuri și trăiesc mai mult, după cum o arată și statisticile. Deci există și un impact direct asupra sănătății oamenilor. Dar evident nu trebuie să romantizăm ideea de comunitate, pentru că de multe ori ele îi resping pe cei din afară. 

Chiar și mitingurile lui Trump, despre care ați și scris, au de-a face tot cu apartenența la un ritual colectiv.

Da, evident. Tocmai de aceea spun că provocarea nu presupune doar să-ți întărești comunitatea din care faci parte, ci să consolidezi punțile de legătură între comunități. Acum, mai mult ca niciodată, acest lucru e esențial. Mai ales când vedem cum se schimbă peisajul politic și se impun lideri populiști peste tot. Lucru valabil și în cazul României, de când cu apariția partidului AUR. 

Ați urmărit ascensiunea AUR?

Da, bineînțeles. România a fost o excepție în zonă timp de mulți ani, era singura țară fără un partid de extremă dreapta. Însă situația s-a schimbat într-un timp foarte scurt. Dar indiferent că vorbim despre AUR, sau despre Trump sau Le Pen, retorica e cam aceeași. Mesajul lor către votanți e următorul: noi vă vedem, noi vă ascultăm, știm că ați fost abandonați, dar noi suntem acum aici pentru voi. Miza e aceea de a le livra un sens al comunității. Doar că e o comunitate definită mai degrabă prin identificarea unor inamici exteriori. Ei se adresează în primul rând unor oameni care se simt deja izolați și care văd exteriorul ca pe o amenințare.

Și care ar fi soluțiile? 

Așa cum spun și în carte, sunt multe lucruri pe care le putem face cu toții. În cazul guvernelor, e esențial să poată monitoriza și reglementa activitatea companiilor care dețin rețele de socializare. Nu mai încape îndoială că ura și dezinformarea duc la mai multă însingurare și anxietate. Un alt lucru pe care îl pot face guvernele e să realoce fonduri pentru aceste infrastructuri ale comunității - biblioteci publice, cluburi pentru tineri, centre pentru vârstnici ș.a. Nu știu cum e situația în România, dar o văd în multe alte locuri din lume, mai ales după criza din 2008, când au fost tăiate fonduri tocmai în acest sector. Dar și companiile trebuie să înțeleagă că singurătatea e o problemă, mai ales când statisticele ne arată că 40% dintre angajați se simțeau singuri încă de dinainte de pandemie la nivel global. Trebuie regândit și mediul în care lucrăm, dar și noi la rândul nostru trebuie să fim mai atenți la ceilalți, să sprijinim producătorii locali, să ne gândim la cei vârstnici și la cum putem ajunge la ei. Unele lucruri mici pot face diferențe uriașe.

Și ar mai fi ceva: să luăm o pauză de la telefoanele noastre. Adică știu că suntem dependenți de ele, că doar așa sunt și gândite. Să-ți iei de exemplu o zi de pauză pe săptămână în care nu te atingi de telefon. E un lucru practic, concret, dar care ne face mai prezenți pentru cei din jur. 

Cum s-a schimbat viața dumneavoastră după această carte?

Cu niște ani în urmă, interesele mele erau mult mai globale, ca să zic așa. Așa mă și percepeam: ca un cetățean al lumii. Lucrând însă la această carte am (re)descoperit comunitatea din care făceam parte, cartierul meu. Eram obișnuită să fiu plecată mereu și nu aveam timp să-mi cunosc vecinii, să aflu cum îl cheamă pe poștașul meu sau să salut un vecin care își plimbă câinle. Și așa mi-am dat seama cât de importante sunt aceste relații cu „necunoscuții” din jur. De exemplu, abia acum am aflat că pe poștașul meu îl cheamă Alan. Cred că acum sunt mai prezentă. Și apoi a mai venit și pandemia care ne-a forțat cumva să facem aceste descoperiri.   

Dar singurătatea are și părțile ei bune, nu?

Cred că trebuie să facem o distincție importantă între singurătate, care e o experiență foarte dureroasă, și solitudine, care ține de o alegere pe care o faci. Eu sunt scriitoare și îmi place mult să fiu singură, ba chiar am nevoie de asta. Și poți avea multe de câștigat din această experiență a solitudinii, mai ales din punct de vedere creativ. Dar e o alegere pe care o fac eu. Asta e marea diferență.

Foto main: Ioana Cîrlig

Audio

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK