E plin Reddit-ul de speculații, și pe bună dreptate: parcă de mult n-a mai fost un serial atât de fresh și juicy distopic cum e „Severance”, disponibil pe AppleTV.
„Severance” reușește să lase în urmă scenariile clasice cyberpunk imaginate în anii '70-'80 (Ballard, Gibson, Bruce Sterling), în care realitatea e totalizată de corporații sub toate aspectele, proiecții ficționale care în 2025 aproape s-au actualizat. Faimoșii tropi distopici cyberpunk au fost mulși de industrie până la epuizare, fiind răsfăcuți în filme, benzi desenate și seriale, culminând cu „Matrix”. „Severance” parcă le sintetizează pe toate și introduce ceva nou, straniu familiar, care adresează subtil sau ultra-direct multiple dimensiuni ale condiției subiectului contemporan: psihopatii ale prezentului instrumentalizate de corporații prin capacitățile neurologiei din viitor; auto-compartimentalizări și vulnerabilități personale și sistemice; neo-schizofrenii; tendințele totalitariste ale capitalismului.
Atenție: acest text conține spoilere.
În Severance, seria creată de Dan Erickson, angajatul este scindat, despicat în două după o metodă științifică, aprobată de congres, patentată de o corporație (Lumon Industries). Un viitor în care individul are două emisfere: outie - sinele exterior, subiectul principal care viețuiește, și innie - sinele interior, subiectul secundar care muncește. Lumon promite un outie învingător pe spatele unui innie absolut pierzător (loser). Dar lucrurile se dovedesc a mai complicate și în cele din urmă ambele instanțe ale sinelui se prefigurează a fi pierzătoare.
Aproape că nu e un film SF, ținând cont de succesul implantului Neuralink pe care, în mod bizar, E. Musk îl consideră singura armă împotriva A.I. De altfel, același oligarh sud-african-american e cosiderat un suprem „artist al compartimentalizării”. Compartimentalizare este un buzzword al epocii noastre, concept omniprezent, vehiculat de experții rezervoarelor de gândire (think-tanks) actuale. Cum să comprimi mai multe „vieți” într-una – viață romantică, carieră profesională, sensibilitate politică, activism, bule culturale? Navigarea prin multiversul contemporan necesită o virtuozitate a existenței în felii de sine. Una dintre tezele preferate ale life-coaching-ului de azi: cu cât compartimentalizezi mai bine, cu atât ești mai de succes în lumea contemporană. În fapt, compartimentalizarea și conștientizarea neurodiversității sunt folosite pentru a spori productivitatea.
În primul sezon din Severance suntem introduși în distopia corporatistă: un univers în care executivii au apăsat pedala capitalismului până la pământ, accelerând la maxim cultura corporatistă actuală. Asistăm la un totalitarism futurist, în care muncitorul/angajatul e complet alienat printr-o intervenție neurologică care a separat perfect identitatea angajatului de identitatea subiectului angajat. Un Taylorism 3.0.
În schimb, în al doilea sezon, recent încheiat, ilogica afectivă deturnează planurile oamenilor de stiință de la Lumon, iar separarea se dovedește insuficientă. Sinele interior capătă voce, cei scindați se solidarizează împotriva exploatatorului și ni se relevă cum, contraintuitiv, „exteriorii" devin geloși pe viața „interiorilor".
La prima vedere, miza serialului poate părea inactuală în prezentul dominat psiho-mediatic de automatizare și „pericolul” A.I., care va înlocui orice subiect uman. Faptul că se concentrează pe angajații umani poate fi datat. Dar funcționarii scindați radicali, care operează aproape ca niște automatoni în birouri cubice, par că pregătesc bot-izarea care va să vină sau că artificializarea muncii este aici prin ei; primii neo-oameni fără autodeterminare și fără istorie personală în totală servitudine față de capital. Căci odată ce „proiectul” se termină, angajații sunt casați.
Promisiunile neuro-antrenamentelor într-un cadru macro-perdant (losership)
Cum te decuplezi de traume personale, prezente și transgeneraționale, de dezastrele globale care-ți inundă cogniția, de doom scrolling, de războaie și orori, de vectori ai depresiei și andrenalinei? Permanent ni se oferă varii instrumente și metode pentru compartimentalizare; psihoterapii, divertisment pentru toate nevoile (seriale, emisiuni și viața adictivă a rețelelor sociale); prescripții farma (variații de amfetamine, benzo, opiacee sintetice, beta-blocante, somnifere), ca o administrare chimică a trăirilor, senzațiilor, corpului imprevizibil.
Îmbunătățirea scindării propriei subiectivități are nevoie de antrenament. Online - offline, ne-am creat o mulțime de sine. Ne scindăm la tot pasul, prin ce afirmăm ideologic în public și ce articulăm în privat, ne decupăm părți din personalitate în funcție de context, în prezentarea sinelui de zi cu zi. Severance ne prezintă un viitor în care o companie duce până la limita moralității teza principală pe care sociologul Erving Goffman o face în The Presentation of the Self in Everyday Life. Reprezentarea sinelui în viața de zi cu zi creează un doppelganger pe care corporația îl poate exploata nestingherită de etica muncii.
Istoria vieții de birou, problema angajaților în arhitectură
La începutul primei părți din trilogia Matrix (1999), Thomas A. Anderson (aka Neo), angajat al corporației MetaCortex, este admonestat de șeful lui direct, Mr. Rhineheart, pentru repetatele lapsusuri în disciplină. Chemat în birou la un etaj superior, i se reproșează că nu se integrează în angrenajul companiei MetaCortex.
„Această companie este una dintre cele mai bune din lume în domeniul software, deoarece fiecare angajat știe că face parte dintr-un întreg,” spune Dl. Rhineheart. „Astfel, dacă un angajat are o problemă, atunci și compania are o problemă.”
În Severance, formula vieții de birou pentru creșterea productivității e împinsă mult dincolo de taylorism, fordism și aranjamentul ergonomic al birourilor.
Avem de-a face cu un taylorism 3.0, în care desființarea pereților nu mai e suficientă. Corporația Lumon, care a făcut pionierat în scindarea conștiinței de memoria angajaților, merge mai departe de revoluțiile arhitecturale care încep în secolul 20 cu clădirea de birouri de tip hală total deschisă a lui Frank Loyd Wright (The Larkin Administrative Building, 1906), mai departe de Mies van der Rohe și clădirile de birouri din fier și sticlă, cu ferestre cu panglică continuă deasupra capului, pentru a permite să intre lumina, dar să nu permită angajaților să vadă în afara birourilor lor. Chiar și modularitatea și flexibilitatea Birourilor de acțiune I și II al lui Herman Miller din anii ‘70 sunt depășite conceptual. (*O istorie interesantă a evoluției birourilor, aici.) În Severance intrăm într-o nouă fază, de absorbție totală a subiectului angajat, prin separare și scindare neurologică prin implant: funcționarul închis ermetic într-un subsol labirintic.
În viitorul propus de Dan Eriksson, evoluția vieții de birou e o regresie radicală, în care subiectul lucrător e încarcerat. Sciziunea între privat și job consacră, foarte probabil, o psihopatie a modernității capitaliste. Poate că împlinește o aspirație nerostită sau un drive de subtext al corporatismului: automatizarea absolută a muncitorilor care lucrează la banda de asamblare, fie ea și imaterială. Așa cum scria Franco Bifo Berardi în The Soul at Work - From Alienation to Autonomy, în secolul 21, noi, userii, suntem lângă și pe banda de asamblare, în dublă ipostază, ca produse și muncitori ai companiilor care deșin rețelele sociale. În serial, angajații sunt dezasamblați pe o altă bandă, prinși într-o dezasamblare universală a subiectivității. În termeni marxiști, asistăm și la o alienare absolută între muncitor și produsul la care lucrează: în Severance, nimeni nu știe la ce lucrează. „Cold Harbour", „Minsk”, „Tawwater” sunt fișiere obscure tuturor, angajați și telespectatori deopotrivă. Muncitorul e decuplat total de sensul pe care munca ar trebui să i-o dea. Activitatea/Munca celor de la Macrodata, departamentul la care lucrează protagoniștii noștri, constă în aranjarea și gruparea unor numere pe care nu le înțeleg, de parcă ar fi oameni-algoritmi care doar execută niște task-uri. Au pe ecran un procentaj care trebuie să ajungă la 100%.
Speculații asupra produsului Lumon
„Munca noastră este misterioasă, dar importantă,” spune Dl. Drummond, Global Manager la Lumon Industries).
La ce lucrează, deci, angajații scindați? Ce au mai urzit vârfurile intangibile ale ierarhiei, ce au mai „inovat” executivii pentru a da lovitura finală angajaților, dar și pieței? Obținerea unui produs vital asupra căruia să aibă monopolul absolut? La rezecția chirurgicală a traumei (vezi Eternal Sunshine of the Spotless Mind, Kaufmann/Gondry 2004), ca procedură biotehnologică cu potențial de marje uriașe ? La noul Oxycontin (există rezonanțe și cu familia farma Sackler, vezi Dopesick, 2021 sau Painkiller, 2023)? Un alt departament al companiei se numește Perpetuity Wing. Aluzii la imortalitate sunt peste tot. Dar ce fel de imortalitate? Și pentru cine?
Poate lucrează la o imortalitate pe care s-o patenteze compania, doar ca beneficiu pentru elitele Lumon, doar pentru cei care-l urmează pe fondatorul-profet Kier, angajați/credincioși care trebuie să-și dedice subiectivitatea integral. Viață veșnică doar pt cei loiali. Sau sinele interior își macro-rafinează, de fapt, propria scindare? Deși ipoteza se contura pe parcursul sezonului doi, abia în ultimul episod aflăm că Mark H, protagonistul serialului, lucrează la scindarea traumatică a soției lui, Gemma, rămasă prizonieră în manieră kafkiană pe culoarele indistincte ale corporației, mutată de la o cameră la alta din care nu-și aduce aminte nimic, niciodată. Gemma pare prototipul Lumon al misiunii scindării, pe care sunt experimentați multiplii innies. Fiecare dosar e o altă conștiință posibilă. Dar deși protagonista nu-și aduce aminte nimic articulabil, corpul percepe trauma. Experimentul se lovește de corpul subiectului, de „eroarea lui Descartes”, așa cum numește neurobiologul Antonio Damasio premisa primelor două secole de modernitate: o lungă perioadă în care s-a crezut că există minte fără corp, că omul e scindat între cogniție pură și irațional (primitiv). O teorie convenabilă imperialismului euro-creștin sub care indigenii teritoriilor cucerite erau automat sub-clasați, și astfel oprimarea lor devea legitimă, „naturală”.
În serial vedem recurent lifturi/portaluri care tot coboară spre niveluri inferioare cu laboratoare absconse, terifiant și de imaginat. Oare caută o metodă de a epura și a pune copyright pe apă, apa necontaminată, cea mai prețioasă resursă din viitor, ca în incredibilul joc video Fallout?
Matrix e și el prezent în serial pe mai multe planuri - prin scindarea Mr. Andersen/Neo („se pare că ai trăit două vieți,” cum îi spune agentul Smith la interogatoriu), prin estetica corporației MetaCortex, prin alienarea lui Neo la birou și bineînțeles, prin scindarea fundamentală, dintre simulare și realitate.
Viața care merită trăită
Potrivit lui Aristotel, bios (βίος) e viața care merită trăită, viața autodeterminată.
Sinele interior al angajaților Lumon e retrogadat la sub-bios, mai aproape de zoe (ζωή - viață), de caprele crescute în departamentul Mammalians Nurturable, ca o anexă la bios-ul principal, ca să-și poată astfel trăi și mai bine viața. Într-o societate a viitorului-prezent, procedura de scindare e pentru sinele exterior o promisiune schizoidă către privilegiu (ca și cum putem scurtcircuita ascensiunea spre modul de trai oțios al super-bogaților). Dan Eriksson, creatorul serialului, imaginează prin acest procedeu o scară abruptă spre altă clasă socială, care înseamnă totodată condamnarea sinelui interior la o infernală monotonie albă (vezi carcera din THX 1138, George Lucas). Sinele interior / innie este un non-subiect fără alt sens decât să fie sclavul sinelui exterior / outie, menit să se simtă superior: el nu muncește, nu supraviețuiește. Un outie-entitlement care pe parcurs fermentează o revoltă a interiorilor.
Deși viata interiorilor era menită să fie doar un suport fără autodeterminare, în timp, experiența afectivă a angajaților scindați devine mai bogată și mai semnificativă decât a jumătății care trebuia să fie bios, viața adevărată.
În al doilea sezon din Severance, care s-a încheiat de curând, intrăm adânc în ilogica afectivă, asistăm la (de)formarea minții și a corpului-minte. Începe cu o neașteptată reformă, declanșată de încercarea de evadare a interiorilor în lumea exterioară de la sfârșitul sezonului 1. Astfel, noul director (Mr. Milchick) al etajului scindaților organizează o tabăra de teambuilding în pădure, care ajunge să fie chiar opusul, team-alienation. Citind în jurul focului scriptura lui Kier (fondatorul Lumon), Milchick spera să fi găsit un loc out of office unde să imprime ideile fondatorului direct în fundația subiectului. Ar fi fost a doua șansă la care departamentul HR al corporației nici nu îndrăznea să spere: să configureze angajatul de la zero, să obțină un subiect scindat care, așa cum spunea Ben Stiller, producătorul și regizorul principal al serialului, e ca un copil de 7 ani. Lumon încearcă prin orice mijloace să producă epsilonul perfect, ca-n Minunata lume nouă a lui Huxley, dar acum cu un add-on religios monoteist fundamentalist.
Reforma din sezonul 2 intenționa să lase niște loc pentru liberul arbitru și să deschidă posibilitatea relațiilor innie-outie. După tabără însă, corporația decide că e un fiasco, iar administratorului etajului scindat i se (re)comandă sa revină înapoi la principiile de bază: fără empatie, fără umanizare.
În sezonul 2, unii dintre outies vor sa fie scindați , să proiecteze această evadare de sine chiar dacă nu au acces la sinele-interior, fără constrângerea banilor sau a corporației tiranice. Subiecții sunt seduși de posibilitatea de a face tabula rasa afectiv, printr-o versiune de sine decupată de realitatea sinelui încărcat de istorii și evenimente emoționale greu de procesat/calculat/domesticit cibernetic. Să poți face o insulă nouă în perimetrul de sens al sinelui, o realitate paralelă elliberată de anxietățile sinelui exterior. Chiar și moștenitoarea companiei, Helen Eagan, decide să fie scindată și își urmărește sinele interior (Helly R.) cu invidie, devenind chiar geloasă pe aventura ei romantică cu Mark S.
Dar scindarea creează alte noi anxietăți, iar producția stagnează. Lumon trebuie să găsească alte formule, să moduleze precum capitalismul. Iar innies încep să aibă o viață a lor, autonomă de outies.
Viitor incert - anomalii generative din realitatea serialului
Deși suntem într-un viitor relativ sau într-un prezent augmentat, toate mașinile din parcare sunt din anii '80, personajele conduc modele de pseudo-Hyunday, Honda, Volvo din acea perioadă. Chiar și fosta șefă a etajului cu angajați scindați, Harmony Cobel, conduce un VW „rabbit” alb. În general mașini mici, doar șefa (scindata Helly R. - Helen Eagan), fiica CEO-ului James Eagan, are limuzină, dar tot vintage. Anomalia cronologică contribuie la senzația de irealitate care se extinde și în lumea „exteriorilor”. Parcă lumea însăși e un experiment Lumon (vezi Dark City, Alex Proyas, 1998). A fi „exterior” poate e doar percepție indusă, un Iosership de proporții. Parcă toți protagoniștii sunt „interiori” chiar și după ce ies din liftul în care se produce comutarea de sine. Cuplul Mark S. - Gemma pare să fi fost ales în prealabil pentru acest mega-laborator de scindare. Incapacitatea de a ține o sarcină o duce Gemma la un centru de fertilitate deținut tot de Lumon. Testele recurente și analizele de sânge de acolo par începutul experimentului separării.
Board-ul
Consiliul executiv abstract, consiliul imaterial al Lumon lucrează în alt plan. E inaccesibil, tăcut, comunică subalternilor printr-un intercom de anii '60, nu-l vedem sau auzim niciodată direct. La masa de consiliu lungă a corporației nu se așează nimeni, este liberă de antropic ca atunci când a fost desenată, perfectă. Căci board-ul nu se mai întrunește, e doar un spațiu simbolic, ținut de fațadă, fără sens operațional. Poate chiar caprele sunt consiliul! Dar, cel mai probabil, board-ul a fost desființat, acționarii devenind de mult membrii unui cult mistic corporatist, unde, ca în orice cult american patriarhal care se respectă, doar o singură voce contează (Heaven's Gate sau The Peoples Temple - Jim Jones, Synanon - Chuck Dederich).
Distopie corporatistă și dincolo de infinit
Dacă, de fapt, locuim în creierul fondatorului Lumon, Kier Egan? Și dacă toate departamentele - Macrodata Refinement, Optics and Design, Wellness Center, Mammalians Nurturable, Disposal and Reclamation - rafinează date macro și micro pentru a reproduce fluxul conștiinței lui Kier, procesată din biografia lui, iar personalitatea, evanghelia lui, construiesc avatarul digital transcendent? (vezi Transcendence, Jack Paglan, 2014). Scindarea cu siguranță e doar o fază, nu e proiectul în sine. În serial se conturează o metafizică bio-tech mormonă.
Întrucât în SUA sistemul de sănătate este complet privatizat, cum poate neoliberalismul să meargă mai departe și să dețină copyright pentru subiectul integral? Poate că Lumon folosește schema Monsanto, dar cu oameni. Semințe de floarea-soarelui modificate genetic sunt transportate de vânt dincolo de perimetrul lor patentat, contaminând alte culturi de floarea soarelui non-Monsanto. Drept urmare, corporația le poate revendica în mod legal și pe acelea.
(K)reativitatea industriei farma din SUA o face să găsească mereu noi căi de a refuza cererile de asigurare medicală. Companii fruntașe ca UnitedHealthcare deja lucrează cu inteligența artificială NaviHealth pentru a depista orice nereguli în conduita angajatului, iar inteligențe augmentate sunt puse să caute orice condiții prealabile care ar fi condus la accidentul/boala/ subiectului care se credea asigurat. Orice posibilitate de absolvire a corporației e binevenită, pentru a crește procentul de refuzuri (vezi popularitatea controversată a lui Luigi Mangione).
Lumon poate fi reîncarnarea neo-ezoterică, la decenii distanță, a Dow Chemicals și a companiei sale subsidiare, Union Carbide, care în anii ‘60 producea napalm și agent orange pentru armata americană. În deceniile următoare, prin scurgerile letale ale rafinăriilor petrochimice, a devastat multe așezări și comunități din raza de acțiune. Un astfel de accident a avut loc în decembrie 1984, când uzina de pesticide Union Carbide din Bhopal, India, a eliberat cel puțin 30 de tone de gaz extrem de toxic. Uzina era înconjurată de cartiere sărace , ceea ce a dus la expunerea a peste 600.000 de oameni la norul mortal de gaze într-o singură noapte.
Dar logo-ul Lumon semnalizează pregnant și referința la un alt gigant chimic, DuPont, un fel de familie Borgia a capitalismului, care în 2017 s-a unit cu Dow Chemicals și au devenit împreună mega-concernul DowDuPont.
Analogia devine și mai pregnantă când aflăm, în episodul 7 al sezonului doi, că Lumon era la început producător de eter, și mica comunitate (vag mid-West) crescută în jurul primei iterații Lumon dintr-un trecut nespecificat, a fost abandonată (outsourced?), iar puținii muncitori rămași, „scindați” de mult de sens, sunt toți dependenți de eter.
Merită văzut în paralel și acest reportaj marca Channel 5, despre un neverosimil influencer, Davis Clarke, devotatul orelor de muncă fixe (9 to 17), un entuziast al apartenenței la (o) corporație. Personajul, devenit viral, susține că visul angajării continuă să trăiască. Propune o reînnoită glorificare muncii de cubical. „Rămâneți blocați în birou, trebuie să rupeți foile de calcul (spreadsheets) din Excel”.
Origini albe
Severance evită orice trigger sau măr al discordiilor culturale curente. Nu apar referințe directe, tipologii și puncte de coliziune ale narațiunilor actuale. Asta până când Mr. Milchick, angajatul de culoare al Lumon, primește din partea companiei un tablou. E cadoul său de promovare, o pânză care-l reprezintă pe fondatorul-profet alb, suedez, Kier, „înnegrit”, o versiune afro-americană a lui Kier. Rasismul portretului îl destabilizează chiar și pe super-loialul nou șef de la etajul scindaților.
Eficientizarea producției în lipsa conștiinței de sine
Universul estetic Lumon e un templu al serialismului și al simetriei. Modernitatea e incubată în zgârie norii multinaționalelor unde realitatea a început să funcționeze pe coordonate de eficiență și hard deadlines, unde tehnologiile și mecanicitatea au devenit fenomene legitime aplicabile oamenilor. E un rezultat distopic al avangardelor începutului de secol care văzuseră primele dincolo de antropocen și de sentimentalismul ornamentației burgheze care încă bruia perspectiva asupra viitorului. Lumon e un succes al laboratorului capitalist, e departamentul de Eficientizare, în care algoritmii și modelele de limbaj self-learning sunt comisionate direct de consiliul executiv. Poate fi un destin inevitabil al culturii corporatiste care, în fond, n-a avut niciodată nevoie de subiecți „întregi”, cu sechelele din viața privată, cu tot bagajul/istoricul emoțional. Scindarea poate fi văzută ca un Graal corporatist - vezi experimentul lui John Searle cu „chinese room”, care demonstrează că poți funcționa perfect într-un sistem chiar dacă nu-l înțelegi. Pentu că realitatea oricum se desfășoară fară să o „înțelegem" sau fără să avem acces la ea. „A înțelege”, această închipuită virtute a conștiinței homo sapiens sapiens.
Funeralii de birou și ce se prefigurează în sezonul 3
Chiar dacă aflăm misiunea specifică a departamentului Macrodata, asta nu înseamna că a fost elucidat prea mult din macro-proiectul Lumon, iar serialul indică subtil multe experimente și mize secundare care ne scapă, dar care au generat multiple speculații în sfera online.
Pe câte planuri joacă Lumon, pe lângă subiectivitatea angajatului, neurodversitate și conștiință? Poate cel mai incitant vârf de intrigă e Miss Huang, interna care duce conceptul de „intern” la paroxism. Huang e o preadolescentă – are doar 13 ani – care cântă la theremin în timpul întâlnirilor cu șeful de la etajul scindat. Miss Huang e împotriva reformei de „umanizare" și îi subminează la tot pasul pe cei care o susțin, în special pe șeful ei direct, Mr Milchick. Neo-infantilismul care plutește prin serial e amplificat și de prezența ei. Miss Huang e brusc anunțată în episodul 6 că „bursa” Wintertide Fellowship s-a încheiat și e trimisă la „Gunnel Eagan Empathy Center” în Svalbard, teritoriu insular în Oceanul Arctic, în afara oricărui perimetru național dar în administrația Norvegiei.
