O călătorie fantastică în viața unui personaj care a făcut o pasiune pentru a aștepta sfârșitul școlii. Din șopronul vecinilor, până în amfiteatrele Universității din Timișoara, unde găsește ușa secretă spre holurile Universității Warwick, bântuit de underground-ul academic care plănuia revoluții.
Stau în apartament și citesc blogul lui Mark Fisher. Aștept să se termine totul. Anul școlar, capitalismul, viața pe Pământ. Dar mai ales anul școlar.
Pentru majoritatea oamenilor, așteptatul e o experiență neplăcută. Eu știam ce înseamnă să aștepți de mic copil. Petrecusem multe ore în șopronul vecinului, unde eram închis împreună cu vărul meu. Vecinul ne-a zis că așa cresc copiii mai repede, așa i-au zis părinții, și el a stat mult timp în șopron ca să crească mare. L-am crezut pentru că avea 10 ani, era cu 5 ani mai mare decât noi. Vărul meu nu rezista multe ore în șopron. Poate nu voia să crească. Lovea cu pumnii și picioarele în ușă, iar când obosea, folosea capul. Procesul creșterii nu e ușor. Eu așteptam în întuneric să cresc, dar nu creșteam. Pe atunci nu știam ce aștept, nu eram încă la școală. Dar așteptam sfârșitul școlii.
Când ești copil, cei mai importanți oameni sunt adulții. Ei știu ora exactă și ordinea zilelor săptămânii. Adulții de pe strada mea nu mă plăceau. Nu alergam cu ceilalți copii, nu loveam mingea, nu mă urcam în copaci. Dacă loveam mingea, o făceam după ce mă lovea ea pe mine. Dacă mă urcam în copaci, nu știam cum să cobor. Stăteam la stradă pe bancă și ascultam poveștile adulților. Un vecin m-a comparat cu un mormoloc. Altul, cu o broască țestoasă. M-am gândit la broaște țestoase. Nu mi se păreau încete, ci mai mult obosite, ca și cum ar fi alergat prea mult și la un moment dat n-au mai putut și au zis ok gata hai să ne odihnim, iar acest lucru a afectat viitoarele generații de broaște țestoase. De cine fugeau? De școală? Capitalism? Mă mișcam încet, ca un bătrân. Mă mișcam atât de încet, încât părea tot timpul că încă n-am ajuns în locul în care eram. Într-o noapte, am visat o broască țestoasă. Înota într-un fel de cerneală vâscoasă în chiuveta din baia bunicilor. Mi-a spus că trebuie să-i desenez restul corpului, altfel va dispărea, dar eu nu știam să desenez și broasca țestoasă mi-a zis să o desenez din cap și atunci am văzut în oglindă că am o pană înfiptă în creștetul capului. Am smuls pana și m-am trezit.
Prima dată când am așteptat să se termine școala a fost în clasa I, când o fată m-a întrebat de ce plâng. Eram în prima bancă și nu puteam să ies. Mă blocasem. Mi-a zis că dacă se leagă cineva de mine, să-i spun, că o să-l bată. Îi eram recunoscător, în timp ce mă chinuiam să ies din bancă.
În clasa a V-a, când m-am mutat cu părinții la oraș, primele două săptămâni de școală mi le-am petrecut în fața unei intersecții unde mă lăsa tatăl meu. E aproape de intersecție, mi-a spus tatăl, arătându-mi cu degetul spre locul unde ar trebui să fie clădirea școlii. Dar eu n-o vedeam. Stăteam în intersecție și așteptam să se facă ora 14:00, după care mă întorceam acasă. În loc să studiez matematică, botanică sau geografie, am învățat în acea perioadă schimbul de înjurături dintre mașinile care mi se perindau prin fața ochilor. Înjurătura era o parte componentă a motorului mașinii; cu cât era mai complexă, cu atât sporea viteza mașinii. Am început și eu să înjur. Erau înjurături simple, pentru că voiam ca mașinile să meargă mai încet, să nu facă accident. Într-o zi, tatăl meu s-a întors mai repede de la muncă și m-a văzut la intersecție. M-a întrebat ce caut în centru, de ce nu sunt la școală și de ce înjur mașinile. I-am zis că nu am reușit să ajung la școală, că nu știu unde e, și înjur mașinile ca să meargă mai încet, să nu facă accident; Cum nu ai reușit să ajungi la școală, omul lui Dumnezeu? a întrebat tatăl, E la câțiva pași de intersecție. Unde? am întrebat eu, îndemnând mașinile să meargă mai încet, ca să nu facă accident.
Eram la Timișoara, în primul an de facultate, când l-am descoperit pe Mark Fisher. Citisem în vacanța de vară The Atrocity Exhibition de J.G. Ballard și un search pe Google, ca să aflu mai multe despre autor, m-a dus la blogul k-punk. Așa a început incursiunea mea în mitologia grupului CCRU, format din Sadie Plant, Nick Land, Mark Fisher și multe alte nume din underground-ul academic britanic care bântuia holurile Universității Warwick. Acești oameni veniți din viitor voiau s-o rupă cu tradiția, cu umanismul și cu capitalismul, dar, mai presus de toate, voiau să se termine școala. Pentru a înțelege mai bine entitatea CCRU (și de ce Universitatea Warwick preferă să treacă sub tăcere această perioadă din istoria sa), să ne-o imaginăm pe Sadie Plant vorbind studenților despre ciberspațiu ca posibil refugiu al corpurilor feminine din fața constrângerilor tradiționale, patriarhale, un loc în care autoritatea masculină să poată fi subminată. În acel moment, ușa amfiteatrului e trântită de perete și intră Nick Land, părintele acceleraționismului, cu un casetofon pe care-l ridică deasupra capului, ca John Cusack în filmul Say Anything. Land îi ia microfonul lui Sadie Plant (mulțumesc, sadie😘 / dă-mi microfonul, nick 😑 / nu ți-l dau 🤠) și, pe muzică jungle, începe să urle accelerate! accelerate! accelerate!, tăvălindu-se pe jos. E începutul unui ritual menit să convoace spiritul ocultistului Aleister Crowley. În spatele amfiteatrului, Mark Fisher se ține de cap. E în depresie, cu gândul la clasa muncitoare. În studiile culturale recente, această scenă este considerată ca fiind semnificativă (prin vizionarismul ei) pentru nașterea stângii contemporane. În ea putem distinge principalele direcții ale gândirii de stânga de la începutul secolului XXI - postumanismul (Sadie Plant), depresia (Mark Fisher), nihilismul cibermistic accelerat cu fascism deteritorializat și delibidinizat ad infinitum cu amfetamină (Nick Land).
Dar ce e acceleraționismul? Iată o întrebare complicată. Pe scurt, pentru a elimina un lucru perceput negativ (capitalismul, să zicem), trebuie multiplicate la infinit stările care fac posibil lucrul negativ. E nihilism sub formă de joint. Motiv pentru care această definiție este corectă, dar și greșită. Să-ți dorești ca Donald Trump să ajungă președinte pe viață, crezând că astfel americanii vor realiza că nu-l vor președinte. Să sprijini instaurarea regimurilor totalitare în lumea întreagă, ca să eliberezi oamenii de totalitarism. Astea sunt câteva dintre acceleraționismele apărute după ce Nick Land s-a mutat în China și a contactat civilizația Lemuriană, ca să-l ajute să scrie cartea The Dark Enlightenment, inspirat de o mișcare reacționară, cu rădăcini în gândirea lui Julius Evola, fondată de inginerul software Curtis Yarvin, care ar putea fi descrisă ca un decoct de Patapievici + Elon Musk + postările scriitorului Adi Schiop de pe Facebook + ayahuasca.
Da, există multe tipuri de accelerationism, notate prin x/acc, unde x este lucrul care se accelerează. Având un caracter variabil, accelaraționismul poate fi adoptat de zone diferite ale spectrului politic, dar poate fi și neutru ideologic. Fiecare om poate avea un acceleraționism al său. De exemplu un om care, pentru că așteaptă sfârșitul școlii, se transformă în student etern. Eu eram acel om. Cel care avea să devină spaima intelectualității bănățene, un adept al s/acc (school accelerationism, brand-ul meu personal de /acc). În primii ani de studenție, mai întâi la Facultatea de Automatică și Calculatoare, apoi la Facultatea de Litere, Istorie și Teologie, ambele din Timișoara 🥰, am fost mai mult ocupat cu descifrarea textelor CCRU, decât cu studiul calculatoarelor sau al literelor, descoperind chiar și o variantă românească a spiritului CCRU în fanzina Bezna. Când m-am prezentat în sesiune la examenul de Teoria Sistemelor, am desenat un înger pe care l-am numit Sistem pe foaia de examen, ca să n-o predau goală. Sistem nu știa mare lucru, și nimic despre Teoria Sistemelor, așa că am adăugat în jurul său multe semne de întrebare. A fost primul meu an de repetență. Au urmat altele. Profesorii erau încruntați, părinții nemulțumiți, iar secretarele obosite să mă vadă la secretariat, unde trebuia să semnez cereri de reînmatriculare. S/acc-uiam intens.
***
Cum ți se pare mașina mea de accelerat spațiul și timpul? m-a întrebat Nick Land în vis. De la distanță, semăna cu o pisică. E o pisică? am întrebat eu timid, nevenindu-mi să cred că vorbesc cu una dintre legendele colectivului CCRU. O pisică! Pfff! a pufnit Nick Land. Nu, tinere, nu e o pisică. E o pisică leneșă conectată la un labirint decimal conectat la un asteroid care va lovi Pământul. Aceste trei lucruri sunt principalele surse de energie ale mașinii și ale talk-showului meu, Nopți infinite cu Nick Land. Talk-show? am zis eu surprins. Da, tinere, hai să vezi ce ai câștigat! O imprimantă!
***
În jurul unei mese rotunde, Sadie Plant și Mark Fisher. Deasupra mesei, o imprimantă plutește pe un piedestal pe care scrie: Imprimantă pentru contracte de studii fără discipline restante.
Nick Land (către Sadie Plant, care-și masează tâmplele): Ce situaționism avem aici?
Sadie Plant (vizibil deranjată, arătând spre Mark Fisher, care pare să fie gol pe dinăuntru, ca un fel de carcasă): Iar e corp fără organe.
Mark Fisher (carcasă, simulând un fel de râs): Aaaaaahaaaahaaa.
Sadie (vizibil deranjată): Nu era amuzant prima dată, Mark. Nu era amuzant a doua oară. De ce crezi că o să fie amuzant a 543-a oară?
Mark (voce dezamăgită, ca un scâncet prelung): Aaahhhh….
Nick (condescendent): Sadie, ai fost la greva minerilor din Leicester, din 1984? Mark a fost, nu-i așa, Mark? (Mark Fisher scoate sunete guturale, în semn că da) Tu ce făceai în 1984, citeai Donna Haraway?
Sadie (privindu-l serios pe Nick): Auzi, Nick, te părăsesc…
Nick (gesturi exagerate, cu mâinile pe sus, imitând-o): Auzi, Nick, te părăsesc, auzi, Nick, te părăsesc, auzi, Nick, te părăsesc, ce situaționism!
Nick Land se aruncă pe jos și rămâne nemișcat.
Eu: Ce se întâmplă?
Sadie (aprinzându-și o țigară): S-a dus în viitor. De fiecare dată când îi spun că îl părăsesc, se duce în viitor.
Eu: Unde?
Sadie: În China.
Eu: În China?
Mark (spunând China): Iiiiinaaaaaa….
Mă trezesc.
Mă uit la imprimanta multifuncțională HP Deskjet All-in-one, pe care părinții mi-au cumpărat-o de ziua mea. Arată exact ca imprimanta din vis. Mă așez în fața PC-ului și intru în Word. Toată ziua scot contracte de studii pe imprimantă. E distractiv. Arată mai bine decât originalele. În plus, au toate disciplinele luate. Părinții nu vor afla că am rămas din nou repetent. Deși locuiesc singur, mă aștept să intre tatăl meu în cameră. Yes, I am winning. Începe vacanța de vară. Mă duc la părinți și le arăt contractul de studii. E perfect. Cea mai frumoasă vacanță de vară. Părinții sunt mândri. Într-o zi, tatăl meu are treabă în Timișoara și trebuie să treacă pe la apartamentul meu. Mă panichez. Îmi amintesc că n-am făcut curat în cameră. O să vadă contractele de studii pe masă. Toată ziua aștept lângă telefon, care în cele din urmă sună. Ridic receptorul. Ce ai făcut? se aude vocea tatălui meu. Am accelerat, zic eu cu voce înceată. Ce? zice tatăl meu. A accelerat, se aude vocea bunicii mele din bucătărie, frământând aluatul. Nelule, a accelerat, zice maică-mea lângă telefon. Ridic din umeri. Am accelerat, repet eu, prinzând curaj. Ai accelerat, zice tatăl meu trântind telefonul.
